ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2025

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, la 07 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 653.109,58 RON, reprezentând prejudiciu, astfel cum a fost stabilit în cadrul dosarului penal nr. x/2017, care s-a aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, sumă actualizată cu indicele de inflație până la data plații efective, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plății efective, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 38 din 25 aprilie 2023, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției, invocată de reclamant, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Vrancea.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Vrancea, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 283 din 13 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a respins excepția lipsei de interes în formularea cererii și excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate; a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A., având ca obiect pretenții; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 653.109,58 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație de la data formulării cererii și până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală de la data formulării cererii și până la data plății efective; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Galați, în apel:

Prin decizia civilă nr. 4/A din 17 ianuarie 2025, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât B., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 283 din 13 iunie 2024, pronunțate de Tribunalul Vrancea.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 4/A din 17 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs pârâtul B..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 17 martie 2025, sub nr. x/2022*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 21 martie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a constatat că cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât B. a solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii apelului, modificării sentinței civile nr. 283 din 13 iunie 2024, pronunțate de instanța de fond, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii acțiunii ca fiind lipsită de interes, iar, în subsidiar, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat ori a prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii pentru autoritate de lucru judecat ori ca fiind prescrisă. În ipoteza menținerii soluțiilor asupra excepțiilor, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, în raport cu situația de fapt și dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și ale art. 33 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, sub un prim aspect, că în mod greșit instanța de apel a apreciat că reclamanta justifică interes în cauză în obținerea unui titlu executoriu față de persoana fizică B., câtă vreme, pentru aceeași despăgubire, aceasta deține titluri executorii anterioare față de BEJ B. precum și față de alți debitori în solidar cu BEJ B..

Recurentul-pârât a menționat că neexecutarea integrală a titlurilor executorii deja existente nu poate conduce la exercitarea unei alte acțiuni, întemeiată pe alte dispoziții de drept, în scopul obținerii unor noi titluri executorii pentru aceeași creanță. Interesul trebuie să aibă în vedere realizarea dreptului pretins și nu să fie justificat pe imposibilitatea de executare a unor titluri deja existente. Dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și ale art. 33 C. proc. civ. nu dau dreptul inițierii unei alte acțiuni, întemeiate pe alte dispoziții de drept, dar având același scop cu cel deja realizat.

În consecință, consideră că intimata-reclamantă nu justifică un interes personal, actual în obținerea unei hotărâri judecătorești privind această despăgubire, doar în considerarea faptului că temeiul de drept al acțiunii ar fi altul decât cel avut în vedere la data formulării cererilor de întoarcere a executării silite și că este imposibilă executarea silită a titlurilor deja existente.

Recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, nesocotind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, în speță, chestiunea litigioasă constă în recuperarea unei creanțe de 653,109,58 RON, neavând relevanță mijlocul legal utilizat pentru realizarea dreptului pretins.

Însă, prin hotărârile de întoarcere a executărilor silite, BEJ/BEJA a fost obligat fie individual, fie în solidar cu foștii angajați A. S.A., față de care, ulterior, s-a renunțat la a mai fi executați, la plata către A. S.A. a sumei de 653.109,58 RON, nerecuperată de la BEJ/BEJA, urmare a desființării titlurilor executării în baza cărora s-au pornit executările silite.

Or, obligația impusă BEJ B., de întoarcere a executărilor silite și de plată către intimata-reclamantă a sumei de 653.109,58 RON, incumbă și recurentului, asupra veniturilor aparținând acestuia, ca persoana fizică, chiar dacă activează ca profesionist în cadrul unei profesii liberale.

Liber profesionist este persoana care desfășoară în mod independent o activitate reglementată de un organism profesional în baza unei legislații specifice, activitatea nefiind supusă înregistrării la ORC, astfel că nu se poate face distincție între persoana juridică-BEJ și persoană fizică a recurentului care are calitatea de executor judecătoresc.

În consecință, recurentul solicită să se constate că, în cauză, există autoritate de lucru judecat.

Cu referire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a interpretat și aplicat art. 7 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, atunci când a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data de 6 septembrie 2022, când a rămas definitivă sentința penală nr. 91/20.07.2022 a Curții de Apel Galați. Instanța de apel nu a avut în vedere că, odată desființate titlurile executorii puse în executare, s-a născut dreptul material la acțiune în recuperarea creanțelor și tocmai de aceea intimata-reclamantă a solicitat, în cadrul cererilor de întoarcere a executării silite, și obligarea BEJ B. la restituirea sumelor încasate în baza titlurilor executorii deființate.

Argumentul instanței de apel potrivit căruia, abia când a văzut că nu pot fi executate titlurile, intimata și-a pus problema persoanei fizice vinovate și a formulat plângerea penală, constituie, în opinia recurentului, o prezumție a instanței fără suport probator și un argument străin cauzei. Aceasta cu atât mai mult mult cu cât, din sentințele civile depuse la dosar, vizând întoarcerea executării silite, rezultă că intimata-reclamantă a solicitat întoarcerea executării silite și în contradictoriu cu recurentul în calitate de executor judecătoresc în cadrul BEJ B., astfel că acela este momentul la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv, momentul la care reclamanta cunoștea atât întinderea pagubei, cât și pe cel care răspunde de ea.

Recurentul mai susține că instanța de apel a nesocotit și dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, privind răspunderea civilă a executorului judecătoresc, în raport cu care întoarcerea executării silite a vizat nu doar creditorii titlurilor executorii desființate, ci și pe recurent, în calitate de executor judecătoresc care își exercita activitatea în cadrul formei de organizare a profesiei ca BEJ. În cazul în care intimata-reclamantă nu cunoștea persoana care i-a produs prejudiciul pretins, întoarcerea executării silite i-ar fi vizat doar pe creditorii titlulurilor executorii desființate, având în vedere prevederile art. 637 C. proc. civ.

Or, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și pe cele ale art. 637 C. proc. civ., apreciind greșit că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este dat de data pronunțării definitive a soluției penale față de recurent. Astfel, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă în anul 2012, când intimata-reclamantă a obținut titlurile executorii față de recurent în calitate de executor judecătoresc, termen care s-a împlinit în anul 2015.

În opinia recurentului, nu se poate pune problema incidenței art. 13 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la suspendarea termenului de prescripție, întrucât plângerea penală formulată în 2017 împotriva sa nu o poate repune pe intimată în termenul de prescripție. La data formulării plângerii termenul de prescripție de 3 ani era depășit, neputând fi nici intrerupt și nici suspendat un termen de prescripție care s-a împlinit.

Recurentul-pârât a menționat că instanța de apel a reținut în mod greșit jurisprudența C.E.D.O. invocată în cauză, nesocotind faptul că situația analizată vizează cauze penale în care cercetările au început înainte de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii civile, neputându-se accepta că partea vătămată poate obține o despăgubire chiar dacă dreptul material la acțiune este prescris, folosindu-se de formularea unei plângeri penale în cadrul căreia să se constituie parte civilă, după împlinirea termenului general de prescripție în care putea exercita acțiunea civilă.

A precizat că instanța a reținut greșit că nu pot fi incidente dispozițiile art. 1394 C. civ., întrucât față de recurent s-a dat o soluție de clasare, fără a avea în vedere că soluția de clasare nu a înlăturat vinovăția pe latura penală, ci imposibilitatea de a mai fi sancționat.

Or, în raport de dispozițiile art. 1394 C. civ. și faptele imputate în cadrul dosarului penal (2009-2010 - abuzul în serviciu si 4.01.2012-24.02.2012- delapidarea), constatate a fi infracțiuni săvârșite de recurent, dar imposibil de sancționat, termenul de prescripție s-a împlinit cel mai târziu la data de 24 februarie 2020, cu mult înainte de formularea prezentei acțiuni. Recurentul consideră că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1394 C. civ., reținând eronat că acestea pot fi incidente doar în cazul unor condamnări și nu al unor soluții de clasare.

În consecință, recurentul-pârât a menționat că, la data introducerii acțiunii, dreptul material la acțiune al intimatei-reclamante era prescris, soluția instanței de apel asupra acestei excepții fiind nelegală.

Pe fondul cauzei, recurentul susține că instanța de apel a reținut în mod greșit că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1357 C. civ. (art. 998-999 C. civ. de la 1864), prin invocarea unor fapte ale BEJ B. și nu ale persoanei fizice B., în condițiile în care, anterior, în analizarea excepțiilor, s-a reținut că BEJ B. și B. sunt două persoane distincte, astfel că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală a recurentului, ci a BEJ B. față de care s-a pretins fapta ilicită și persoana care a prejudiciat-o pe intimata-reclamantă.

În mod greșit, instanța de apel a reținut incidența prevederilor art. 336 C. proc. civ. în ce privește raportul de expertiză efectuat în cauza penală, nesocotind că aceste prevederi nu instituie caracterul de probă judiciară a unei expertize efectuate într-o altă cauză. În analizarea condițiilor răspunderii civile delictuale, în raport cu dispozițiile art. 1357 C. civ., instanța de apel a reținut greșit că suma pretinsă este individualizată și datorată, fără a verifica dacă sumele recuperate din 2012 și până în prezent sunt în cuantumul indicat de intimata-reclamantă, dând valoarea probatorie raportului de expertiză extrajudiciară, contrar art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la mărturisirea recurentului din cursul urmăririi penale, asupra întinderii pagubei pretinse de intimata-reclamantă, în mod nelegal, a reținut instanța de apel că aceasta a fost pură și simplă, fără a avea în vedere că la filele x din precizările intimatei se menționează că recurentul a fost de acord să restituie sumele reclamantei după clarificarea situației titlurilor pe care ei le dețin în plus, precum și că este de acord să acopere acest prejudiciu solicitat de către A., dar într-un cuantum care se va lămuri în urma analizei titlurilor executorii. Astfel, au fost nesocotite prevederile art. 350 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale față de recurent, în ceea ce privește fapta ilicită, prejudiciul și persoana vinovată, iar instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1357 C. civ., atunci când a argumentat îndeplinirea condițiilor prin raportare la BEJ B. și nu la persoana fizică B., iar valoarea prejudiciului a fost stabilită de intimata-reclamanta în mod arbitrar, fără nicio dovadă în ceea ce privește sumele încasate în dosarele vizând întoarcerea executărilor silite, sumele încasate de creditori, dar și valoarea celor restituite, recurentul consideră că decizia instanței de apel este nelegală, impunându-se casarea ei.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 25 aprilie 2025, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-reclamată A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, pe cale de excepție, anularea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea acesteia, ca nefondată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), art. 486 alin. (3), art. 488 alin. (2), art. 487 alin. (1) și art. 489 alin. (1) și art. 9 alin. (2) C. proc. civ., intimata-reclamantă a susținut că recurentul a reiterat aceleași apărări invocate în primele două cicluri procesuale, respectiv excepția lipsei interesului intimatei în promovarea acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat.

Or, prin invocarea acelorași excepții procesuale de fond ridicate atât în primă instanță, cât și în apel, se încalcă prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că nu poate fi primită o cerere de recurs întemeiată pe aceleași aspecte, invocate în apel, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat, deja, prin respingerea lor. În plus, intimata susține că recurentul a invocat, în mod generic, în finalul cererii, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., fără a dezvolta și a indica regulile de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei ce fundamentează soluția instanței de apel și nici normele de drept material care au fost încălcate sau aplicate greșit în soluționarea cauzei.

Având în vedere scopul formulării unei cereri de recurs, respectiv, examinarea de către instanța de recurs a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, intimata a solicitat să se constate că recurentul nu a identificat în motivele de recurs eventuale încălcări ale regulilor de drept aplicabile, neindicând, astfel, în ce constau motivele de nelegalitate ce ar conduce la casarea soluției instanței de apel, aspect ce conduce la anularea cererii de recurs în baza dispozițiilor art. 488 alin. (2), art. 489 alin. (2) și art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la excepția lipsei de interes, pe care a considerat-o ca fiind nefondată, intimata-reclamantă a susținut că instanțele de fond, în mod temeinic, au reținut existența interesului de a acționa al acesteia, apreciind că sumele executate silit de recurent au fost folosite parțial în interes personal, nefiind restituite intimatei, deși titlurile executorii care au generat demararea executării silite au fost desființate, ulterior, în căile de atac formulate de intimată.

Raportându-se la dispozițiile art. 33 C. proc. civ., intimata-reclamantă a precizat că interesul acesteia constă în acoperirea prejudiciului în valoare de 653.109,58 RON, calculat de către expertul numit în dosarul penal nr. x/2017 prin raportul de expertiză ce nu a fost contestat de către recurent în cadrul dosarului penal, ci a fost recunoscut prin declarația dată de recurent în calitatea sa de inculpat în data de 11 octombrie 2021, prin care a recunoscut săvârșirea infracțiunilor și a acceptat încadrarea juridică a faptelor.

A menționat că interesul său este legitim, deoarece se bazează pe normele materiale care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. proc. civ.) și normele procesuale privitoare la recuperarea pe cale civilă a prejudiciului suferit ca urmare a săvârșirii unei fapte penale, în cazul în care organele judiciare penale lasă nesoluționată acțiunea civila - art. 27 alin. (1) C. proc. pen.

În schimb, interesul intimatei de continuare a executării hotărârilor judecătorești obținute împotriva creditorilor (foști salariați ai intimatei) nu se mai putea justifica a fi legitim din momentul în care a descoperit că nu creditorii (foști salariați ai intimatei) sunt vinovați de prejudicierea intimatei, aceștia neîncasând efectiv debitele din dosarele de executare silită, ci recurentul, prin acțiunile sale frauduloase, ce au constat în folosirea calității de executor judecătoresc în vederea obținerii unor sume de bani prin executări silite ilegale ca, mai apoi, să și le însușească în nume personal.

Intimata a mai arătat că instanțele de fond, în mod legal, au respins excepția autorității de lucru judecat, stabilind că nu există identitate de părți și cauză între dosarele având ca obiect întoarcerea executării silite în care s-au pronunțat hotărârile la care a făcut referire recurentul și prezenta cauză. Pe acest aspect, a arătat că cererile de întoarcere a executării au fost inițiate doar în cazul dosarelor de executare gestionate în mod abuziv de BEJ B. și doar în situațiile în care existau sume datorate către intimată de către creditori. În conformitate cu hotărârile judecătorești pronunțate în aceste dosare, creanța intimatei a însumat valoarea de 760.093,05 RON, din care, până în prezent, a fost recuperată suma de 106.983,47 RON, rămânând de recuperat un prejudiciu în valoare de 653.109,58 RON de la recurentul B., prejudiciu care nu a fost recuperat până în prezent, fiind imputat recurentului, atât în calitate de executor judecătoresc, cât și în calitate de persoană fizică.

De asemenea, a menționat că hotărârile judecătorești aferente dosarelor cu obiectul întoarcere a executării au fost pronunțate și împotriva creditorilor cărora nu li s-au distribuit sumele de bani executate silit, instanțele civile neavând, la acel moment, la dispoziție toate datele necesare stabilirii situației de fapt reale.

Intimata-reclamantă a reliefat caracterul nefondat al excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de recurent și calificată ca apărare de fond de către instanța de judecată, arătând că instanțele anterioare în mod corect au respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ridicată de recurent, apreciind că momentul de început al termenului de prescripție este marcat de finalizarea procedurilor penale prin care s-a constatat că recurentul se face vinovat de săvârșirea faptelor penale și de producerea prejudiciului.

Mai mult, instanța de apel a apreciat că intimatei nu i se poate imputa rămânerea în pasivitate privitor la introducerea acțiunii civile, din moment ce a ales calea procedurilor penale în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului B., având, totodată, așteptarea legitimă că organele judiciare se vor pronunța în dosarul penal și asupra acoperirii prejudiciului constând în urmarea imediată a săvârșirii faptelor penale.

Astfel, în mod corect, instanțele au reținut faptul că recurentul B. nu a fost parte în dosarele de contestații la executare, ci BEJ B., că obiectul prezentului dosar este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, ca urmare a refuzului recurentului de a restitui sumele încasate de BEJ B., în calitatea sa de executor judecătoresc, că termenul de prescripție a acțiunii în răspundere civilă delictuală a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 91/20.07.2022 și că existența acordului de recunoaștere a vinovăției se impune cu autoritate de lucru judecat.

A precizat că prescripția dreptului la acțiune s-a întrerupt ultima dată la 11 octombrie 2021, data ultimei declarații de recunoaștere, prezentul dosar fiind înregistrat pe rolul instanței în data de 07 octombrie 2022, cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, care se calculează de la ultima întrerupere a termenului de prescripție și care s-ar fi împlinit cel mai devreme în data de 11 octombrie 2024, conform art. 2537 pct. 1 C. civ.

Intimata-reclamantă a mai susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, în accepțiunea art. 1357 alin. (1) C. civ., reprezentate de refuzul BEJ B. de a restitui intimatei sumele de bani nedistribuite creditorilor și de însușirea acestora în scopul dobândirii unui folos material injust în nume personal (nu în calitate de executor judecătoresc), astfel cum au fost prezentate în cuprinsul acordului de recunoaște a vinovăției încheiat în data de 28 octombrie 2022 și recunoscute prin declarația dată în calitate de inculpat dată cu ocazia încheierii acordului.

În plus, faptele ilicite sunt statuate și prin sentința penală nr. 91/20.07.2022 din dosarul x/2021, definitivă, aceasta având autoritate de lucru judecat în ceea ce privește existența faptelor și a persoanei care le-a săvârșit, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Cu privire la prejudiciu, a menționat că existența acestuia a fost recunoscută prin declarațiile repetate date în fața organelor de urmărire penală de către B. în calitatea sa de suspect/inculpat, iar întinderea prejudiciului a fost evidențiată în cuprinsul raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul judiciar contabil desemnat în dosarul penal nr. x/2017, care nu a fost contestat de B. în dosarul penal, respectiv suma de 653.109,58 RON.

Referitor la existența vinovăției, intimata-reclamantă a susținut că, din conținutul întregului material probator ce a fundamentat încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, reiese faptul că recurentul, în calitatea sa de executor judecătoresc și de persoana fizică, a săvârșit cu intenție directă faptele ilicite ce stau la baza încadrării juridice, infracțiunea de delapidare și abuz în serviciu, aceleași fapte care au produs și prejudiciul a cărui acoperire face obiectul prezentei cauze.

Așadar, instanțele de fond au apreciat, în mod legal și temeinic, faptul că recurentul trebuie să restituie suma de 653.109,58 RON, având în vedere ca sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-pârât B. nu a depus răspuns la întâmpinare, deși aceasta i-a fost comunicată la 02 mai 2025, conform procesului-verbal de înmânare de la dosar.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 07 octombrie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 29 mai 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza spre soluționare, în principal, pe excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, pe fondul căii de atac.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, argumentată de intimata reclamantă prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurentul pârât în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dar și a reiterării acelorași apărări invocate în primele două cicluri procesuale, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat deja, în sensul respingerii lor, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurentul nu a făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră imprecisă și, uneori, improprie și fără a expune întotdeauna un raționament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăși, la aplicarea sancțiunii nulității acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", reiese obligația instanței de a verifica dacă și în ce măsură motivele expuse de parte, în susținerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conține.

Or, din analiza conținutului motivelor de recurs expuse de recurentul pârât, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul lor se regăsesc și susțineri ce au fost formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, precum și susțineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului și, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor și faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici în a căror dezvoltare recurentul s-a raportat la însăși motivarea deciziei atacate, combătând argumenetele reținute de instanța de apel în considerentele ce susțin soluția adoptată, și care pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că pot face obiectul controlului judiciar în recurs.

În concret, recurentul reproșează instanței de apel, între altele, modul de soluționare a excepțiilor invocate și, implicit, încălcarea unor norme de drept procesual, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății din apel și care, din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5 și 8 ale art. 488 alin. (1), indicate, de altfel, și în memoriul de recurs.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârât, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul pârât, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Recurentul a criticat atât modul de soluționare a excepțiilor invocate în apărare, respectiv, a excepțiilor lipsei de interes în promovarea acțiunii, prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat, cât și soluția dată pe fondul pretențiilor deduse judecății, susținând că instanța de apel a încălcat sau a aplicat în mod greșit normele de drept material și pe cele de drept procesual incidente în cauză.

Analiza acestor critici impune, cu prioritate, prezentarea prealabilă a elementelor esențiale ale prezentului proces, întrucât acestea relevă toate reperele necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanța de apel și, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunilor litigioase pe care le implică soluționarea respectivelor excepții dar și a fondului cauzei.

În acest sens, Înalta Curte reține că, obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză îl constituie solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 653.109,58 RON, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat prin faptele ilicite săvârșite de acesta din urmă, astfel cum a fost stabilit în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați.

În concret, așa cum s-a reținut de către instanțele de fond, în cursul anilor 2008-2009, angajați ai societății reclamante, A. S.A., au promovat mai multe acțiuni împotriva acesteia, având ca obiect drepturi bănești, care au fost admise în primă instanță, sentințele civile pronunțate în respectivele cauze fiind puse în executare de către salariați, prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc B., de către pârâtul B., în calitate de executor judecătoresc.

În baza adreselor de poprire întocmite de acesta, terțul poprit, C. S.A., a virat din contul reclamantei, în conturile de consemnațiuni ale BEJ B., suma totală de 4.834.833,68 RON.

Având în vedere că, în recurs, acțiunile angajaților reclamantei au fost respinse, reclamanta A. S.A. a formulat cereri de întoarcere a executării silite, cereri care au fost admise, cu consecința restabilirii situației anterioare, în sensul că BEJ B. a fost obligat să restituie reclamantei sumele de bani pe care ar fi trebuit să le elibereze fiecărui pretins creditor, sume care se aflau, încă, în contul de consemnațiuni al BEJ B., ca urmare a suspendării executării silite dispuse la cererea reclamantei.

Deși BEJ B. a fost obligat, în mod individual sau în solidar cu foști sau actuali angajați ai A., la restituirea sumelor de bani poprite, respectiv, 760.093,05 RON, reclamanta a reușit să recupereze doar suma de 106.983,47 RON, rămânând neacoperit un prejudiciu în valoare de 653.109,58 RON, respectiv, suma ce formează obiectul prezentei cauze.

Ca urmare a refuzului pârâtului de a restitui banii, la data de 22.03.2017, reclamanta a formulat plângere penală împotriva acestuia, reclamând faptul că, în calitate de executor judecătoresc, refuză să restituie sumele de bani executate silit prin poprire, deși titlurile executorii au fost desființate, ulterior, prin hotărâri judecătorești irevocabile. Plângerea a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, în care pârâtul B. a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și delapidare.

La data de 28.10.2021, acesta a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției, în cuprinsul căruia a declarat că recunoaște săvârșirea infracțiunilor ce i se impută, acceptă încadrarea juridică în normele de drept penal substanțial și recunoaște producerea prejudiciului în cuantum de 653.109,58 RON.

Acordul de recunoaștere a vinovăției a fost confirmat prin sentința penală nr. 91/20.07.2022, pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2021, definitivă prin decizia penală nr. 158/06.09.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâtul B. fiind condamnat la pedeapsa închisorii pentru cele două infracțiuni reținute în sarcina sa, cu suspendarea sub supraveghere a executării.

Împotriva acestei decizii penale a fost formulată contestație în anulare iar, în urma admiterii acesteia prin decizia penală nr. 74A/21.02.202 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în rejudecare, constatând intervenirea prescripției răspunderii penale, instanța penală a respins acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați cu inculpatul B..

Ulterior, a fost emisă ordonanța de clasare din 30.06.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin care s-a dispus clasarea cauzei privind pe inculpatul B., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu și delapidare, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

Latura civilă a procesului penal a fost lăsată nesoluționată, inițial, ca urmare a acordului de recunoaștere a faptelor, iar apoi, ca urmare a clasării cauzei penale.

Ca urmare, la data de 07.10.2022, reclamanta a promovat prezenta acțiune, fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, solicitând instanței civile obligarea pârâtului B. la repararea prejudiciului stabilit în procesul penal, prejudiciu ce a fost recunoscut, ca atare, de către pârât în cadrul acelei proceduri.

Pârâtul s-a apărat în proces invocând, sub un prim aspect, excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, în susținerea căreia a arătat că, atât timp cât reclamanta deține deja titluri executorii față de BEJ B., pentru creanța în sumă de 653.109,58 RON, titluri care nu au fost desființate, nu are interes în obținerea unui nou titlu, pentru aceeași creanță, folosul practic urmărit fiind același.

Soluția de respingere a excepției ca neîntemeiată, pronunțată de instanța de fond, a fost menținută în apel cu motivarea că, deși este adevărat că reclamanta deține titluri executorii constând în hotărârile judecătorești de întoarcere a executării și de repunere a părților în situația anterioară executării silite, sumele nu au fost recuperate, iar, pe de altă parte, prejudiciul a cărui recuperare se încearcă pe calea prezentei acțiuni nu a fost creat de foștii creditori, angajați ai reclamantei, ci de acțiunile pârâtului, săvârșite în exercitarea profesiei de executor judecătoresc.

Ca atare, instanța de apel a reținut că obținerea titlului și recuperarea prejudiciului de la cel considerat răspunzător de producerea acestuia justifică interesul în promovarea acțiunii.

Pe calea prezentului recurs, reluând susținerile ce au fundamentat excepția invocată în fața primei instanțe, pârâtul pretinde că soluția astfel adoptată contravine dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și ale) art. 33 C. proc. civ., care nu dau dreptul inițierii unei alte acțiuni, întemeiate pe alte dispoziții de drept, dar având același scop cu cel deja realizat.

Deși nu au fost întemeieate în drept, criticile privitoare la modul în care a fost soluționată excepția lipsei de interes pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din perspectiva acestor dispoziții legale.

Condiția justificării unui interes este stabilită de prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce reglementează cerințele de exercitare a acțiunii civile.

Înalta Curte reține că excepția lipsei de interes este una de fond, absolută și peremptorie, iar interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană pentru a justifica punerea în mișcare a acțiunii civile, în oricare dintre formele sale de manifestare.

În conformitate cu dispozițiile art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie: legitim, respectiv, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; actual, respectiv, să existe la momentul la care a fost formulată cererea și, nu în ultimul rând, direct și personal, respectiv să aparțină celui care a formulat cererea.

În lipsa oricăreia dintre condițiile mai sus arătate, se poate invoca excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, care, atunci când este găsită ca fiind întemeiată, are drept consecință respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes.

În speță, obiectul acțiunii deduse judecății de către reclamantă este reprezentat de solicitarea acesteia de obligare a pârâtului la plata sumei de 653.109,58 RON, reprezentând prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a acțiunilor săvârșite de către acesta din urmă, în calitate de executor judecătoresc.

Temeiul acțiunii este reprezentat de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului, interesul reclamantei fiind acela de a recupera sumele de bani cu care a fost prejudiciată prin faptele pârâtului.

În raport cu aceste aspecte și în acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că, astfel, interesul reclamantei este determinat pentru că, pe calea prezentului demers judiciar, urmărește recuperarea unui prejudiciu suferit ca urmare a faptelor pârâtului, este legitim, întrucât este în concordanță cu legea, nu contravine niciunei norme legale sau regulilor de conviețuire socială, este personal, pentru că reclamanta este titulara dreptului subiectiv material invocat, urmărind realizarea unui folos practic pentru ea însăși, și este născut și actual, cerință ce era îndeplinită atât la data introducerii acțiunii, cât și pe parcursul derulării procesului, fiind evident că dacă reclamanta nu ar fi recurs la acțiunea de față, pe care o avea la îndemână pentru valorificarea dreptului său, s-ar fi expus la un prejudiciu.

Or, câtă vreme toate aceste condiții sunt îndeplinite, recurentul nu poate pretinde cu temei că soluția de respingere a excepției lipsei de interes ar fi contrară dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și ale) art. 33 din C. proc. civ., simpla afirmație făcută în acest sens nefiind de natură a justifica, doar prin ea însăși, nelegalitatea deciziei atacate și incidența în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Recurentul contestă interesul reclamantei în promovarea acțiunii doar din perspectiva faptului că, pentru aceeași sumă de bani ce face obiectul cauzei de față, reclamanta mai deține și alte titluri executorii, constând în hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate în cererile de întoarcere a executării silite soluționate în contradictoriu cu BEJ B., în mod individual sau în solidar cu foști sau actuali angajați ai societății reclamante, împrejurare în raport cu care apreciază că aceasta nu mai justifică niciun interes în obținerea unui titlu executoriu nou.

Recurenta pretinde, astfel, că interesul nu îndeplinește condiția de a fi actual, susținând, totodată, că neexecutarea integrală a titlurilor executorii deja existente nu poate justifica demersul reclamantei de a promova o altă acțiune, întemeiată pe alte dispoziții de drept material, în scopul obținerii unui nou titlu executoriu pentru aceeași creanță.

Deși este adevărat că reclamanta A. S.A. deține deja titluri executorii pentru recuperarea sumei totale de 653.109,58 RON, titluri constând în hotărârile judecătorești de întoarcere a executării și de repunere a părților în situația anterioară executării silite, aspectul relevat de recurent nu poate fi reținut ca argument pentru justificarea lipsei interesului reclamantei în formularea cererii de față, întrucât interesul afirmat la data introducerii acțiunii nu este legat de conduita debitorilor acelor titluri executorii, foști sau actuali angajați ai A. S.A., respectiv, BEJ B., a căror răspundere a fost stabilită în mod individual sau solidar, pentru sume defalcate ce au compus creanța totală, ci de faptele proprii ale pârâtului B., săvârșite în exercitarea profesiei de executor judecătoresc și care au avut drept consecință crearea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în sumă de 653.109,58 RON, ca urmare a refuzului acestuia de a restitui sumele poprite, în ciuda hotărârilor judecătorești care îl obligau la aceasta.

Prin urmare, interesul reclamantei de a promova prezenta acțiune derivă din necesitatea obținerii unui titlu executoriu împotriva pârâtului B., persoană distinctă de debitorii din titlurile executorii anterioare, în vederea recuperării prejudiciului ce i-a fost cauzat prin faptele proprii ale acestuia, săvârșite în calitate de executor judecătoresc, fapte care au făcut imposibilă executarea titlurilor executorii anterioare pe care reclamanta le deținea în contradictoriu cu BEJ B. și cu salariații societății, astfel că susținerile recurentului referitoare la greșita soluționare a excepției lipsi de interes urmează a fi înlăturate, fiind vădit neîntemeiate.

Faptul că pentru aceeași creanță în sumă de 653.109,58 RON există titluri executorii, defalcate pe diverse componente și care îl vizează fie pe BEJ B. în mod individual, fie pe același BEJ B. în solidar cu foști sau actuali angajați ai societății reclamante, nu justifică concluzia pe care recurentul încearcă să o acrediteze, în sensul că acțiunea ce formează obiectul prezentai cauze ar fi lipsită de interes întrucât, potrivit celor deja arătate, acțiunea de față are un alt obiect, o altă cauză și, în mod evident, este formulată în contradictoriu cu o altă persoană decât cele care au figurat în litigiile anterioare, soluționate prin hotărârile definitive invocate de recurent, astfel că interesul trebuie analizat prin raportare la elementele particulare ale acesteia și la circumstanțele care au condus la declanșarea litigiului de față, existența titlurilor executorii anterioare fiind, din această perspectivă, lipsită de relevență.

Interesul în promovarea acțiunii nu are legătură cu simpla împrejurare că titlurile executorii nu au putut fi executate, ci cu faptele culpabile ale pârâtului, săvârșite în calitate de executor judecătoresc, care au avut drept consecință imposibilitatea executării acelor titluri, context în care afirmația recurentului potrivit căreia dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) și ale) art. 33 C. proc. civ. nu dau dreptul inițierii unei alte acțiuni, întemeiate pe alte dispoziții de drept, dar având același scop cu cel deja realizat, apare ca fiind lipsită de orice fundament, astfel că va fi înlăturată.

Nici criticile ce vizează soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat nu pot fi primite.

În esență, în motivarea acestei excepții pârâtul a susținut că hotărârile judecătorești prin care s-a dispus întoarcerea executării silite au autoritate de lucru judecat și împiedică soluționarea pe fond a cauzei de față, că reclamanta trebuia să uzeze de procedura executării silite, astfel că nu poate obține o nouă hotărâre judecătorească de obligare a lui la plata acelorași sume de bani.

Respingând excepția, instanța de fond a reținut că, în litigiile anterioare, soluționate prin hotărârile pronunțate până la momentul declanșării procesului penal, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite, pârâtul nu a avut calitatea de parte, astfel că acesta nu poate opune lucrul anterior judecat, împotriva ori în favoarea sa nefiind oferite nici dezlegări și nici stabilite drepturi ori obligații în legătură cu prezenta pricină.

În apel, pârâtul a combătut aceste statuări ale instanței de fond, susținând că există identitate între BEJ B. și persoana fizică B., ce a exercitat profesia de executor judecătoresc, veniturile executorului judecătoresc fiind veniturile persoanei fizice ce exercită respectiva profesie liberală.

Prin decizia recurată, soluția dată excepției autorității de lucru judecat a fost menținută, instanța de apel reținând, la rândul său, că nu există identitate de obiect, cauză și părți între litigiul de față și procesele anterioare, și că, în raport cu prevederile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, ideea de confuziune de patrimonii în ceea ce privește veniturile și datoriile biroului executorului judecătoresc și cele aparținând persoanei fizice care îndeplinește funcția de executor judecătoresc este exclusă, astfel că, eventuala existență a unor titluri executorii îndreptate împotriva biroului executorului judecătoresc nu îl îndreptățește pe creditorul lor să procedeze la executarea dispozițiilor acestora în raport cu patrimoniul persoanei fizice care exercită profesia și atribuțiile de executor judecătoresc.

Pe calea prezentului recurs, reiterând aspectele susținute în fața instanțelor de fond, recurentul pârât solicită să se constate că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat, nesocotind prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, contrar celor reținute de aceasta, obligația de plată impusă BEJ B., fie în mod individual, fie în solidar cu foști angajați ai societății reclamante, prin hotărârile de întoarcere a executării silite, incumbă și persoanei fizice B., veniturile biroului executorului judecătoresc aparținând, deopotrivă, și persoanei fizice care exercită funcția de executor în cadrul biroului.

Prin urmare, câtă vreme chestiunea litigioasă constând în recuperarea creanței de 653.109,58 RON a fost rezolvată în procesele anterioare, recurentul consideră că reclamanta nu putea formula o nouă acțiune împotriva sa, ca persoană fizică, întrucât nu există distincție între patrimoniul personal și cel aparținând biroului executorului judecătoresc, profesia de executor fiind una liberală, nesupusă înregistrării la Oficiul Registrului Comerțului, astfel că nu se poate vorbi despre o persoană juridică - BEJ - și o persoană fizică - pârâtul - care exercită funcția de executor în cadrul biroului.

Criticile formulate de recurent sunt vădit neîntemeiate.

Este adevărat că biroul executorului judecătoresc nu este o persoană juridică, însă, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, acesta este o formă de organizare profesională, cu un patrimoniu profesional afectat exclusiv exercitării activității, distinct de bunurile personale ale executorului, primul referindu-se la bunurile, drepturile și obligațiile legate de activitatea profesională, în timp ce al doilea cuprinde bunurile personale, separate de cele profesionale, care nu pot fi utilizate pentru satisfacerea datoriilor biroului.

În timp ce patrimoniul biroului executorului judecătoresc servește la desfășurarea activităților specifice, cum ar fi executarea silită a obligațiilor, recuperarea datoriilor și îndeplinirea altor atribuții legale, patrimoniul propriu al executorului judecătoresc, cuprinzând totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor de natură personală, care nu sunt legate de activitatea profesională, servesc la îndeplinirea nevoilor personale ale executorului și ale familiei sale.

Prin urmare, există o separare clară între cele două patrimonii, în virtutea principiului separației dintre patrimoniul profesional și cel personal, ceea ce înseamnă că datoriile și obligațiile biroului aparțin exclusiv acestuia și se acoperă din patrimoniul profesional, iar nu persoanei fizice care îndeplinește funcția de executor.

În aceste circumstanțe, este evident că obligația de plată stabilită în sarcina Biroului executorului judecătoresc B., prin hotărârile definitive pronunțate în procedura întoarcerii executării silite, reprezintă o datorie proprie a acestui debitor ce nu poate fi transferată în sarcina pârâtului B. și, implicit, nu poate fi executată în raport cu patrimoniul personal al acestuia din urmă, astfel că susținerile recurentului referitoare la autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri, în raport cu care prezentul demers judiciar al reclamantei nu ar mai fi fost posibil, apar ca fiind neîntemeiate și vor fi înlăturate ca atare.

Autoritatea de lucru judecat, reglementată prin dispozițiile art. 430 - 431 C. proc. civ., ca principal efect al hotărârii judecătorești, dar și ca excepție absolută, are la bază două reguli fundamentale, și anume: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată, respectiv, soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.