ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 404/2025

Ședința publică din data de 26 februarie 2025

Deliberând asupra recursului reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția contencios administrativ și fiscal la 02.07.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 9.961.654,64 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 13 din contractul nr. x/CEO/19.12.2014, a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale de către pârâtă, constând în pierderea efectivă și câștigul nerealizat, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, precum și a cheltuielilor de judecată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepțiile necompetenței teritoriale a Tribunalului Gorj și necompetenței materiale procesuale a secției contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal, inadmisibilității și tardivității acțiunii, precum și a prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin încheierea din data de 13.02.2019 Tribunalul Gorj, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale a secției și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a a aceluiași tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018*.

Prin sentința nr. 115/06.09.2023 Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta A. S.A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 98/28.02.2024 Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins apelul, ca nefondat, și cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin cererea de recurs, reclamanta, subsecvent prezentării situației de fapt și a motivelor acțiunii sale, a susținut că decizia atacată nu este legală, întrucât instanța de apel a menținut în mod greșit soluția primei instanțe de respingere ca prescrisă a acțiunii, reținând că termenul de prescripție se calculează de la data de 19.06.2015, dată la care a încetat contractul părților, chestiune dezlegată cu autoritate de lucru judecat prin decizia nr. 2363/10.11.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

A susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., fără a fi întrunită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză între cele două litigii, întrucât aspectul încetării contractului părților nu a făcut obiectul judecății în primul proces, ci a fost doar o apărare valorificată ca atare; a arătat că, în prezenta cauză, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, dar în considerente a reținut argumente vizând excepția autorității de lucru judecat, prin prisma efectului pozitiv, iar curtea de apel a confirmat această soluție.

În opinia recurentei, cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul general de prescripție de 3 ani, cu respectarea art. 2.517 C. civ., momentul de început al acestui termen fiind data la care a emis factura de penalități. A precizat că, în cauză, erau incidente dispozițiile art. 2.503 C. civ., privind prescripția prestațiilor succesive și cele ale art. 2.523 din același cod, care instituie regula generală privind nașterea dreptului la acțiune de la data când titularul său a cunoscut sau trebuie să cunoască nașterea lui, în speță aceasta fiind ziua emiterii facturii.

Recurenta a mai susținut că decizia atacată este contradictorie și sumar motivată, întrucât nu cuprinde argumente pentru a justifica de ce factura emisă după încetarea contractului nu poate face obiectul litigiului, atât timp cât sumele facturate privesc debite născute în perioada de valabilitate a contractului.

Potrivit autoarei căii de atac, reținând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la încetarea contractului părților, instanța de apel a omis motivarea corespunzătoare obiectului litigiului, deoarece a pronunțat soluția fără a cerceta fondul cauzei, evaluare care ar fi relevat împrejurarea că accesoriile au fost generate de raporturile contractuale. Sub acest aspect, a precizat că părțile nu au prevăzut în contract o clauză potrivit căreia penalitățile se pot factura numai pe perioada valabilității convenției, astfel că instanța, lipsind hotărârea de argumente asupra acestei chestiuni, i-a conferit un caracter lacunar.

Recurenta a apreciat că aceste critici fundamentează încălcarea art. 425 lit. b) C. proc. civ. care reglementează conținutul hotărârii judecătorești.

Totodată, a invocat nesocotirea dispozițiilor art. 476 alin. (1) și ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., privind caracterul și limitele efectului devolutiv al apelului, arătând că instanța de apel nu a efectuat o nouă judecată asupra fondului, ci a preluat considerentele hotărârii primei instanțe, deși trebuia să examineze natura juridică a facturii de penalități și să aprecieze dacă încetarea contractului are vreo influență asupra acestor accesorii, prin prisma prevederilor legale invocate și a probelor administrate.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu și-a expus punctul de vedere.

La termenul din 27.11.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu calea de atac, iar părțile au fost citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu prealabil Înalta Curtea notează că dintre motivele de casare invocate de recurentă, va fi analizat, cu precădere, cel întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât subsumează critici referitoare la pretinse vicii de formă ale hotărârii judecătorești, care sunt susceptibile, în ipoteza în care ar fi fondate, de a conduce la nulitatea hotărârii recurate.

Din perspectiva motivelor pretins contradictorii cuprinse în hotărâre - care vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau ipoteza unei contrarietăți dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers - Înalta Curte constată că acest caz de nelegalitate a fost invocat formal, deoarece recurenta nu a prezentat argumente prin care să susțină existența considerentelor contrare în cuprinsul deciziei recurate, ci numai aspecte legate de o pretinsă motivare necorespunzătoare a hotărârii.

Astfel, invocând încălcarea art. 425 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a indicat temeiul de drept care interzice ca factura să fie emisă după încheierea contractului și a motivat sumar hotărârea cu privire la situația de fapt dedusă din probatoriul administrat prin care a demonstrat că pretențiile derivau din perioada de valabilitate a contractului cu executare succesivă.

Contrar acestor susțineri, examinarea deciziei recurate relevă împrejurarea că este motivată, prezentând structura tipică actului de procedură examinat, iar prin prisma rigorilor procedurale impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conturează concluziile instanței de apel, care a evaluat motivele de apel formulate de reclamantă, prezentând argumente din care rezultă dezlegarea dată chestiunilor deduse spre soluționare.

Observațiile recurentei privind necercetarea de către curtea de apel a raporturilor contractuale dintre părți, cu scopul de a stabili cu certitudine izvorul accesoriilor pretinse prin acțiune, sunt lipsite de temei în contextul în care litigiul de față a fost soluționat prin prisma excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pentru stabilirea debutului termenului de prescripție, judecătorul era obligat să țină seama de dezlegările cu caracter definitiv dintr-un litigiu anterior, împrejurare în care nu se mai impunea cercetarea fondului cauzei.

Înalta Curte notează că motivul de recurs supus analizei a fost fundamentat pe aspecte care evidențiază inconveniente cantitative ale motivării, context în care se cuvine subliniat faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, ci obligația sa se rezumă la a motiva soluția asupra fiecărui capăt de cerere, ceea ce, în cazul de față, a și făcut, respectând conținutul art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ.

De aceea, observând că pretinsele vicii de motivare invocate de recurenta-pârâtă vizează, de fapt, modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, iar nu esența silogismului judiciar, instanța supremă reține că hotărârea recurată nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Preliminar, referitor la criticile prin care se invocă nesocotirea prevederilor art. 476 alin. (1) și ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, încadrate de recurentă în cazurile de casare reglementate de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curtea urmează să le reîncadreze în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancționează încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Odată ce partea invocă încălcarea regulilor care reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia, criticile acesteia se impun a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba de norme de procedură a căror încălcare poate conduce la nulitatea hotărârii.

Analizând decizia criticată Înalta Curte constată însă că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea acestor texte legale, considerentele expuse relevând împrejurarea că motivele de apel formulate de recurentă au fost examinate în calea ordinară de atac și respinse motivat de către curte de apel, care a prezentat propriile considerente asupra chestiunilor dezlegate.

Consecvent nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 476 alin. (1) și ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează efectul devolutiv al apelului și limitele acestuia.

Înalta Curte amintește că autoritatea de lucru judecat este susceptibilă de a produce atât un efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată, presupunând tripla identitate (de părți, obiect și cauză), cât și un efect pozitiv, reflectând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, care nu mai pot fi contrazise și care se impun într-un alt proces aflat în legătură cu cel anterior.

În acest context, încălcarea efectului negativ al autorității de lucru judecat se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți ori, dimpotrivă, reținerea nelegală a anumitor aspecte ca fiind deja dezlegate conturează o critică ce se subsumează ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte reține, contrar criticilor recurentei, că instanța de apel a valorificat, în speță, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, iar nu efectul negativ, astfel că argumentele acesteia privind încălcarea prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ. pentru neîntrunirea cerințelor triplei identități între cele două procese, nu prezintă legătură cu speța.

Instanța supremă reține legalitatea statuărilor curții de apel, care a constatat că în mod corect s-a calculat termenul general de prescripție de 3 ani începând de la data la care a încetat contractul părților.

Sub acest aspect, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în mod corect s-a dat eficiență puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2363/10.11.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, care a stabilit că, față de prevederile art. 5 din contractul nr. x/CEO/19.12.2014, potrivit cărora durata lui era de maxim 6 luni de la data aprobării/informării Directoratului/Consiliului de Supraveghere al recurentei, termenul s-a împlinit la 19.06.2015, când contractul a încetat.

Stabilirea momentului de debut al termenului de prescripție respectă dispozițiile art. 2.523 C. civ., potrivit cărora "prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

În cauză, având în vedere natura dreptului pretins (penalități de întârziere datorate neexecutării unor obligații ocntractuale), dreptul la acțiune nu se putea naște decât, cel târziu, la data încetării contractului, când reclamanta, având calitatea de vânzător, cunoștea sau trebuia să cunoască dacă partenerul contractual și-a îndeplinit obligațiile asumate și, în cazul în care avea pretenții legate de modul de executare a contractului, putea acționa.

Interpretarea recurentei, potrivit căreia dreptul la acțiune s-a născut la momentul emiterii facturii pentru penalități de întârziere, nu poate fi primită, fiind contrară normei de drept evocate, întrucât ar permite ca partea, prin voința sa unilaterală, să determine debutul termenului de prescripție prin simpla emitere a facturii.

De aceea, instanța de prim control judiciar, în mod corect a reținut că emiterea facturii la data de 03.07.2015 nu produce niciun efect cu privire la termenul de prescripție, astfel că era de prisos a analiza dreptul reclamantei de a o emite sau nu după momentul încetării contractului ori de a stabili că sumele pretinse privesc obligații născute în perioada de valabilitate a contractului, aceste aspecte fiind fără relevanță în contextul în care data nașterii dreptului la acțiune este cea împlinirii termenului contractului, respectiv 19.06.2015.

Înalta Curte nu poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 2.503 C. civ., întrucât contractul părților nu are natura unei convenții cu executare succesivă, după cum corect a statuat și instanța de apel, răspunzând unei critici identice. De altfel, nici într-o asemenea ipoteză, termenul de prescripție în cauză nu s-ar calcula diferit, având în vedere că aspectul esențial pentru dezlegarea chestiunii în dispută este data nașterii dreptului la acțiune, care nu poate fi decât cea a încetării contractului, moment stabilit deja, cu caracter definitiv, în litigiul anterior.

Prin urmare, nici criticile circumscrise ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Pe temeiul considerentelor prezentate, nefiind incidente motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce privește cererea intimatei - pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată Înalta Curte reține că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată, însă potrivit art. 452 C. proc. civ. partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor.

În recursul de față, deși ca urmare a respingerii căii de atac promovate de reclamantă, intimata - pârâtă a câștigat procesul, aceasta nu a respectat prevederile art. 452 C. proc. civ. și nu a prezentat dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată pretinse, până la închiderea dezbaterilor.

Pe cale de consecință, cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 98/28.02.2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Respinge cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2025.