ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 253/2024

Ședința publică din data de 8 februarie 2024

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj – secția a II-a Civilă la 11 septembrie 2020, reclamanta A. S.A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 66.205,24 euro (echivalentul a 319.771,31 RON) ce reprezintă contravaloarea parțială a facturii nr. x din 9 noiembrie 2018 scadente și neachitate de aceasta, conform obligațiilor pe care le-a specificat în comenzile înregistrate sub nr. x – 18 ENOF din 5 iulie 2018 și nr. 5431 – 18 ENOF din 11 septembrie 2018, la care se va adăuga dobânda legală de la data scadenței și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin încheierea din 7 aprilie 2021, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins excepția de necompetență generală a instanțelor române invocată de pârâta B. S.R.L., iar prin sentința nr. 75 din 30 iunie 2022 a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata sumei de 66.205,24 Euro reclamantei; a obligat pârâta la plata dobânzii legale, începând cu data scadenței și până la data plății efective; a obligat pârâta la plata sumei de 11.802 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reclamantei (taxă timbru, onorariu avocat, onorariu expert).

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva încheierii din data de 7 aprilie 2021 și a sentinței nr. 75 din data de 30 iunie 2022, a formulat apel pârâta B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 466 și urm. C. proc. civ., solicitând în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului, schimbarea în tot a încheierii și sentinței apelate, în sensul admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor române de a soluționa prezenta cauză, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 77 din 21 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 7 aprilie 2021 și a sentinței civile nr. 75 din 30 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul Gorj – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. ca nefondat; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

E. Considerentele deciziei pronunțate de Curtea de Apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut în esență următoarele:

Referitor la încheierea din 07 aprilie 2021, critica apelantului a fost aceea a greșitei aplicări a dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, considerând acesta că incidente în cauză ar fi prevederile art. 4 ori art. 7 alin. (1) lit. a) din acest regulament.

Curtea constată că în mod corect instanța de fond a stabilit că raporturile contractuale dintre părți, materializate prin comenzi urmate de executare, sunt precum cele decurgând dintr-un contract de prestări de servicii, iar competența în acest caz se determină prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Competența de soluționare a prezentei cauze aparține instanței locului prestării serviciilor contractate, respectiv instanței române, fiind nefondată susținerea apelantei în sensul incidenței regulii generale de competență reglementate prin art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 sau aceleia a art. 7 alin. (1) lit. a), între părți nefiind încheiat un contract de vânzare-cumpărare de mărfuri, iar instanța de fond procedând în mod judicios la stabilirea competenței sale în temeiul reglementării europene incidente în cauză și cu respectarea dispozițiilor art. 1071 și art. 1072 C. proc. civ.

Asupra fondului cauzei, apelanta pârâtă a invocat, pe de o parte, că suma pretinsă nu este exigibilă, iar pe de altă parte, că și-a îndeplinit deja obligația de plată a acesteia, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 1469, 1475 și 1478 C. civ., dar și cele ale art. 17 C. civ., considerând apelanta că ea a fost în eroare când a efectuat plata în contul din Polonia indicat de intimata reclamantă.

Curtea consideră contradictorii susținerile apelantei în sensul că, deși menționează faptul că suma pretinsă nu ar fi exigibilă, aceasta nu doar că nu a invocat refuzul la plată al facturii fiscale nr. x/09.11.2018, ci a și menționat că ar fi efectuat plata acesteia în contul indicat de către intimata reclamantă, iar în aceste circumstanțe exigibilitatea sumei pretinse este de necontestat.

Apreciază că instanța de fond a realizat o corectă stabilire a situației de fapt deduse judecății, astfel cum aceasta s-a conturat din probatoriul administrat, și a concluzionat corect asupra faptului că, deși a pretins efectuarea plății, în contul în care apelanta pârâtă susține că a efectuat viramentul sumei de bani pretinse și la momentul la care acesta susține că a făcut plata, nu a fost înregistrată nici o plată.

Cum apelanta pârâtă nu a făcut dovada susținerilor sale referitoare la efectuarea unei plăți efective, în cauză nu pot fi incidente dispozițiile art. 1469 C. civ. reglementând stingerea prin plată a unei obligații, dar nici cele ale art. 1475 C. civ., nefiind vorba în cauză de a se stabili cui a fost făcută plata, din moment ce aceasta, efectiv, nu a fost realizată.

Nici art. 1478 C. civ. instituind condițiile plății către un creditor aparent nu este aplicabil în condițiile lipsei dovezii efectivității operațiunii de virare a sumei datorate în contul despre care apelanta susține că i-a fost indicat de către intimată.

Aparența în drept nefiind prezumată, probele administrate în cauză – înscrisurile și, mai ales, expertiza tehnică nu dovedesc faptul că apelanta s-ar fi aflat într-o astfel de eroare la momentul la care ar fi efectuat pretinsa plată a creanței ce formează obiectul prezentei cereri.

F. Calea de atac împotriva deciziei Curții de Apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs B. S.R.L., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii – art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În cauză nu s-a respectat voința părților cu privire la stabilirea competenței de soluționare a litigiului. Din actul subsecvent contractului-cadru încheiat de părți, în cadrul "Condițiilor generale de livrare" reiese că pentru orice litigiu care ar putea să apară în interpretarea contractului, forul Milano are jurisdicție exclusivă.

Instanța nu a coroborat aceste dispoziții cu Regulamentul UE nr. 1215/2022 și art. 1071 C. proc. civ., soluția corectă și legală fiind respingerea cererii ca nefiind de competența jurisdicției române. Locul prestării serviciilor nu este în România, ci în Italia sau Algeria.

Pe de altă parte, nu ne aflăm în prezența unui contract de prestări servicii, ci a unui contract de vânzare-cumpărare.

Această critică are o dublă valență, atât sub aspectul competenței după cum este prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 3, cât și sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul încheiat între părți este un contract de vânzare-cumpărare, fiind îndeplinite toate condițiile cu privire la transferul proprietății, predarea bunurilor, plata prețului. Locul unde au fost predate bunurile se află în Italia unde a fost stabilită o competență convențională sau în Algeria, locul unde trebuie predate bunurile efectiv.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei – art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Contractul încheiat între părți este un contract de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare, potrivit dispozițiilor art. 1658 C. civ.. De esența acestui contract a fost transferul de proprietate ce a operat între părți și, nicidecum, prestarea unor servicii așa cum în mod greșit s-a reținut.

Creanța nu este certă și exigibilă. Recurenta a achitat integral contravaloarea facturii, însă așa cum s-a reținut în raportul de expertiză A. S.A. a fost victima unei activități de spoofing.

Efectuarea plății în contul indicat la banca din Polonia nu este un aspect contestat, intimata a contestat doar că nu au ajuns banii în contul său deschis în România, deși a solicitat expres ca plata să fie făcută în banca din Varșovia.

Recurenta a efectuat o plată corectă asumată și însușită de către A. S.A., care deși a primit dovada plății, nu a specificat că ar fi o problemă cu privire la contul menționat în factură.

De asemenea, recurenta s-a aflat într-o eroare invincibilă după cum este prevăzut de art. 17 C. civ., eroare creată chiar de corespondența purtată cu intimata, cea care a comunicat prin e-mail detaliile plății cu contul IBAN din Varșovia, unde au fost virați banii.

Probele indică faptul că s-a purtat conversația, cu partea adversă de pe aceeași adresă de mail și, mai mult, raportul de expertiză indică faptul că societatea A. S.A. a fost victimă a spoofingului.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța nu a aplicat corect dispozițiile art. 1478 C. civ. considerând că nu sunt întrunite condițiile de a face o plată unui creditor aparent.

Factura emisă de intimată era trimisă de pe adresa oficială a acesteia, conținea semnătura, ștampila societății și nu a fost indicat niciodată în cadrul contractului un cont expres unde să se facă plata, iar singura posibilitate de a lua un cont bancar era din cadrul facturilor transmise prin mail.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

G. Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat și acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Recurenta susține că litigiul nu este de competența instanțelor române, iar cererea de chemare în judecată trebuia respinsă ca nefiind de competența jurisdicției române.

Critica este nefondată.

Astfel, prin Comanda nr. 5411 – 18 ENOF, recurenta-pârâtă a solicitat intimatei reclamante să execute "carcasă cuptor de oțel" cu specificațiile tehnice din comandă și la prețul oferit; comanda a fost executată.

Față de mențiunile din Comanda nr. 5411 – 18 ENOF, de la rubrica "Livrare", locul de executare a obligației contractuale este locul unde se fabrică produsele ce fac obiectul comenzii, respectiv în Tg. Jiu, motiv pentru care potrivit Regulamentului (UE) nr. 1215/2012, instanța competentă în soluționarea litigiului este instanța română.

Susținerea recurentei privind faptul că părțile au ales ca instanța de soluționare a litigiului instanța din Milano este nefondată.

Astfel, rubrica din Condițiile Generale de livrare, în limba italiană, în care se menționează că pentru orice litigiu, forul din Milano are jurisdicție exclusivă nu este cuprinsă în Condițiile generale de furnizare (CARP) scrise în limba aleasă de părți, limba engleză, iar respectivele Condiții Generale de care se prevalează recurenta nu au fost însușite de intimată.

Așa fiind, în mod corect a fost respinsă excepția necompetenței generale a instanțelor române de a soluționa cauza și s-a constatat competent Tribunalul Gorj în soluționarea cauzei.

În motivarea recursului, recurenta susține, pe de o parte, faptul că locul prestării serviciilor nu este în România, ci în Italia sau Algeria, iar pe de altă parte că nu ne aflăm în prezența unui contract de prestări servicii, ci a unui contract de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că Tribunalul Gorj are competența de soluționare a prezentului litigiu întrucât competența aparține instanței locului prestării serviciilor contractate, iar stabilirea competenței s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 și ale art. 1071 și art. 1072 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor contractuale, intimata-reclamantă, în calitate de producător al utilajelor comandate avea obligația fabricării acestor echipamente și ulterior a livrării lor.

Așa fiind, contractul încheiat este un contract de prestări servicii, astfel cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Decizia recurată cuprinde în cadrul considerentelor obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, astfel că hotărârea răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii recurate se înfățișează într-o asemenea manieră încât corespunde imperativelor logicii, iar motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Așadar, hotărârea este motivată.

Înalta Curte reține faptul că în memoriul de recurs nu se arată care sunt motivele contradictorii din considerentele hotărârii recurate. Susținerile din memoriul de recurs reiau criticile din motivarea apelului. Astfel, pe de o parte, recurenta susține că suma pretinsă nu este exigibilă, iar pe de altă parte, menționează că a efectuat plata acesteia în contul indicat de intimata-reclamantă, aceste susțineri fiind în mod evident contradictorii.

Potrivit dispozițiilor art. 1469 C. civ.: (1) "Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bună voie.

(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației".

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că intimata-reclamantă și-a îndeplinit obligația contractuală asumată, iar recurenta-pârâtă nu și-a îndeplinit propria obligație corelativă de a achita în întregime produsele achiziționate de la intimată.

Potrivit dispozițiilor art. 1478 alin. (1) "Plata făcută cu bună credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că acesta nu era adevăratul creditor".

În cauză nu sunt incidente aceste prevederi legale, având în vedere faptul că recurenta avea posibilitatea verificării motivului și veridicitatea schimbării contului indicat în factura emisă de intimată cu un alt cont deschis la o bancă diferită, din altă țară.

Pe de altă parte, aceste dispoziții nu sunt aplicabile, câtă vreme nu există dovada că operațiunea de virare a sumei datorate în contul despre care susține recurenta că a fost indicat de intimată a fost efectiv realizată, aspect reținut în Ordonanța de clasare nr. 139/P/2020 din 29 martie 2022 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, unde se menționează că în respectivul cont nu s-a identificat nici o plată în cuantum de 66.205,23 Euro.

În ceea ce privește eroarea invincibilă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 17 alin. (2) C. civ.: "... când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu".

Recurenta susține că s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă, creată chiar de corespondența purtată cu intimata.

Această critică este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (3) C. civ., "Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă", iar Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că înscrisurile și expertiza tehnică efectuată în cauză nu dovedesc faptul că recurenta s-ar fi aflat în eroare la momentul la care ar fi efectuat pretinsa plată a creanței ce formează obiectul litigiului.

Victima unui atac cibernetic a fost intimata, astfel cum recunoaște însăși recurenta.

Instanța de apel nu a interpretat și aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 1478 C. civ., astfel că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 77/2023 din 21 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 8 februarie 2024.