ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1396/2023

Ședința publică din data de 25 mai 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru la 15.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L., B. S.A., C. S.R.L. și D. S.R.L, solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 190.000 RON, aferentă perioadei 01.04.2018-24.04.2019, pe pârâta B. S.A. la plata sumei de 190.000 RON pentru perioada 01.09.2018-24.04.2019, pe pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 60.000 RON pentru perioada 25.01.2019-24.04.2019 și pe pârâta D. S.R.L. la plata sumei de 40.000 RON pentru perioada 06.07.2018-24.04.2019, reprezentând repararea prejudiciului cauzat pentru daune aduse cinstei, demnității, onoarei și reputației reclamantului.

La 04.12.2020, reclamantul a înregistrat la dosar o cerere de majorare a cuantumului pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 245.000 euro, iar a pârâtei B. S.A. la plata sumei de 230.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 169/28.01.2021, Judecătoria Motru – secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj – secția a II-a Civilă.

Prin sentința nr. 124/21.11.2021, Tribunalul Gorj – secția a II-a Civilă a admis în partea acțiunea precizată și a obligat pârâtele B. S.R.L. și B. S.A. la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON fiecare, pe pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 30.000 RON și pe pârâta D. S.R.L. la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale către reclamant.

Împotriva acestei sentințe, pârâtele D. S.R.L. și C. S.R.L. au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 441/2022/03.10.2022, Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a respins apelurile.

Împotriva acestei decizii, pârâtele D. S.R.L. și C. S.R.L. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a invocat ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs a susținut că decizia recurată nu respectă exigențele unei motivări de esență, fiind pronunțată fără analiza vreunei probe sau a vreunui înscris de la dosar; în acest sens, a evidențiat nemotivarea deciziei în privința criticilor legate de cesiune și de efectele acesteia în privința notificării de reziliere făcută de intimatul-reclamant la 14.03.2018.

În continuare, a evidențiat cele două teze expuse în memoriul de apel, potrivit cărora dacă exista o soluție cu caracter definitiv ce stabilea cesiunea de la furnizorul inițial către B. aceasta nu a produs efecte în ceea ce-l privește pe reclamant, întrucât nu i-a fost comunicată, context în care prima instanță nu putea să rețină valabilitatea pretinsei notificări de reziliere pe care reclamantul a făcut-o direct către B. la data de 14.03.2018. Potrivit recurentei, acest argument este esențial, astfel că trebuia analizat pentru a putea stabili legalitatea tuturor demersurilor întreprinse în legătură cu creanța, începând cu notificarea de reziliere.

Recurenta a mai relevat că legat de această situație, curtea de apel a apreciat că acest motiv de apel nu poate conduce la anularea sentinței sau la schimbarea în tot sau în parte a acesteia, în măsura în care dispozitivul sentinței se sprijină pe unele considerente; cu alte cuvinte, instanța de apel nu a negat caracterul contradictoriu al concluziilor primei instanțe, însă simplul fapt că unele dintre ele au generat, în final, o soluție în cauză, este suficient pentru a îi respinge criticile. Mai mult, instanța de apel nu a precizat care sunt acele considerente pe care se sprijină dispozitivul și care sunt criteriile de alegere a unora dintre ele, în detrimentul celorlalte.

În opinia recurentei, procedând astfel, instanța de apel nu a făcut decât să preia și să confirme considerentele deja divergente reținute inițial de tribunal.

În continuare, a subliniat că din analiza hotărârii recurate nu are posibilitatea de a înțelege ce argumente au format convingerea curții de apel că soluția dată de prima instanță era întemeiată și care raționament a determinat înlăturarea caracterului potrivnic al concluziilor primei instanțe.

De asemenea, a subliniat că exista obligația legală ca argumentele sale invocate să îi fie analizate; contrar celor reținute, nu era irelevant dacă inexistența dreptului de a factura are la bază inopozabilitatea cesiunii sau denunțarea contractului de către reclamant, însă pentru a se ajunge la o astfel de concluzie era necesară punerea în balanță a susținerilor părților, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

În subsecvența acestui motiv de recurs, a mai evidențiat nemotivarea hotărârii în privința condițiilor răspunderii civile delictuale și a criticilor sale referitoare la cuantumul despăgubirilor.

Sub acest aspect, a subliniat că instanța de apel nu a propus nici măcar un singur exemplu prin care tribunalul ar fi amintit de condițiile răspunderii civile delictuale, temei al cererii de chemare în judecată.

Subliniind că recursul său nu are în vedere o obligație absolută a instanței de apel de a răspunde fiecărui aspect invocat de parte, recurenta a susținut că nu au fost respectate exigențele unei motivări temeinice situația în care instanța a respins apelul, recunoscând, totodată, că motivarea primei instanțe "nu este una punctuală".

Recurenta a mai afirmat că, în considerarea argumentelor expuse, nu este argumentat nici raționamentul privitor la modul de stabilire a cuantumului daunelor acordate. Mai mult, nici în privința valorilor pretins lezate ale reclamantului instanțele de fond nu au analizat vreo dispoziție de drept material, nefiind suficientă înșiruirea unor articole din C. civ., în condițiile în care niciunul dintre acestea nu face trimitere la izvorul pretenției din acțiune; de altfel, curtea de apel nu a preluat nici măcar aceste argumente.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reiterat argumentele expuse în fața curții de apel referitoare la neadministrarea vreunei probe în susținerea existenței și întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant, fiind invocată greșita aplicare a prevederilor art. 1.357 C. civ.

În continuare, a subliniat că nu sunt întrunite cumulativ criteriile în baza cărora poate fi atrasă răspunderea delictuală a sa, iar instanța de apel în mod greșit a apreciat contrariul.

Sub acest aspect, a redat pe larg argumentele pentru care nu poate fi reținută existența vreunei fapte ilicite, a prejudiciului, a legăturii dintre fapta ilicită și prejudiciu, respectiv săvârșirea cu vinovăție a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul.

Recurenta a mai afirmat că nici condițiile pentru stabilirea unei ingerințe în dreptul reclamantului nu sunt îndeplinite, context în care invocă greșita aplicare a art. 58 și art. 72 C. civ.

Astfel, potrivit recurentei, pentru a stabili condițiile angajării răspunderii pentru prejudiciul nepatrimonial adus demnității, prevederile art. 58, art. 72, art. 252 și art. 253 alin. (4) C. civ. trebuie coroborate cu cele care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1.349 C. civ.

A mai afirmat că în privința prejudicierii imaginii sau afectarea integrității psihice, cauzarea unui prejudiciu moral presupune existența unei consecințe negative majore pe plan psihic în ceea ce-l privește pe reclamant, de o astfel de intensitate și durată care să justifice acordarea de daune morale.

Prezentând aspecte din practica judiciară și doctrină, și coroborându-le cu cerințele de la art. 72 alin. (2) C. civ., recurenta a susținut că instanța a pronunțat o soluție cu neobservarea faptului că revenea mai întâi reclamantului obligația de a dovedi că a suferit o atingere a personalității, în speță o atingere a dreptului la demnitate, iar abia apoi autorilor atingerii sarcina de a dovedi un motiv justificativ.

Totodată, a mai evidențiat că intimatul-reclamant nu a făcut dovada că acțiunile recurentei ar fi produs o consecință negativă majoră pe plan psihic, de o astfel intensitate și durată, care să justifice acordarea de daune morale, în condițiile în care notificările de plată nu au ajuns la cunoștința publică pentru a se susține că ar fi adus atingere demnității, onoarei și reputației acestuia.

Concluzionând, recurenta a susținut că simpla susținere a unor pretinse atingeri aduse drepturilor personalității nu ar fi trebuit să poată influența instanța de judecată, în condițiile în care aceasta urma să pronunțe o soluție exclusiv pe baza probelor administrate în cauză, iar nu pe simple afirmații ale părților nesusținute de probe.

În final, a subliniat că respectivele concluzii ale instanței cu privire la faptul că reclamantului i-a fost afectată liniștea, întrucât niciuna dintre pârâte nu ar fi efectuat verificări asupra debitului nu interesează prezenta cauză, față de obiectul cererii, daune morale pentru vătămarea onoarei, demnității, reputației.

În memoriul său de recurs, recurenta D. S.R.L. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., argumentând că instanța de apel nu a examinat apelul său, ci doar cel al celeilalte părți.

Astfel, evocând art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că în absența unei analize efective a criticilor sale face ca hotărârea recurată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază, iar nemotivarea hotărârii echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

La 30.01.2023, intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinări, prin care a invocat excepțiile tardivității recursului pârâtei C. S.R.L. și a nulității ambelor recursuri; pe fond, a solicitat respingerea recursurilor.

La 23.03.2023, recurenta-pârâtă D. S.R.L. a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepția tardivității recursului pârâtei C. S.R.L., urmând a o respinge, întrucât decizia atacată a fost comunicată autoarei căii de atac la 27.10.2022, iar recursul a fost declarat la 28.11.2022, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând excepția nulității recursurilor, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât din conținutul celor două memorii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursurile, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum rezultă din etapele devolutive ale cauzei, reclamantul urmărește angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor pentru obținerea de daune morale, în vederea reparării prejudiciului suferit ca urmare a daunelor aduse cinstei, demnității, onoare și reputației sale.

Disputa litigioasă a fost generată de emiterea unor facturi pentru servicii de internet și televiziune după data de 01.04.2018, dată de la care reclamantul a solicitat rezilierea contractului nr. x-1/28.07.2017, încheiat inițial între acesta și E. S.R.L., ulterior cesionat către B. S.R.L., potrivit notificării transmise la 14.03.2018.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, obligând pârâtele la plata către reclamant a unor sume de bani cu titlu de daune morale, respectiv 10.000 RON fiecare în ce le privește pe pârâtele B. S.R.L. și B. S.A., 30.000 RON referitor la pârâta C. S.R.L. și 20.000 RON în privința pârâtei D. S.R.L., apreciind că, reclamantul a fost prejudiciat, deoarece, în lipsa unui contract cu B., aceasta a continuat să emită facturi în sarcina reclamantului și a transmis datele personale ale acestuia către pârâta D. S.R.L., ulterior cedând creanța către C. S.R.L.; hotărârea tribunalului s-a bazat pe înscrisurile depuse de reclamant și pe presupusa achiesare a pârâtelor, ca urmare a nedepunerii întâmpinărilor, considerând că aceste acțiuni ar releva săvârșirea faptelor ilicite de către pârâte cu vinovăție și a legăturii de cauzalitate dintre fapte și prejudiciu. De asemenea, tribunalul a subliniat că reclamantului i-a fost afectată liniștea, demnitatea, cinstea, onoarea și reputația, deoarece pârâtele nu au verificat susținerile acestuia referitoare la lipsa utilizării serviciilor de televiziune și internet, ca urmare a încheierii contractului cu o altă societate.

Apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe au fost respinse prin decizia care formează obiect al recursurilor de față, în susținerea cărora au fost invocate ipotezele de casare art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori greșita aplicare a normelor de drept material.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au admis și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanțiile oferite de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părților de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanța sesizată.

Motivarea unei decizii este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părți – desigur, nici ignorarea lor –, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

În calea ordinară de atac, apelanta D. S.R.L. (acum recurentă) a susținut în esență că prima instanță a greșit prin asimilarea lipsei depunerii întâmpinării la acțiune unei achiesări și prin ignorarea calității sale de mandatar al B. S.R.L. în care a acționat, în raport cu reclamantul; de asemenea, a criticat reținerea eronată de către tribunal a îndeplinirii condițiilor răspunderii delictuale, datorită calității în care a acționat și că transmiterea notificărilor s-a realizat în numele și pentru B. S.R.L., precum și faptul că suma imputată de 20.000 RON este nejustificată și ar trebui redusă, dacă prin absurd s-ar admite că ar fi întrunite cerințele răspunderii delictuale.

Niciuna dintre aceste critici nu a fost examinată de către instanța de apel, care s-a rezumat la analiza apelului introdus de cealaltă pârâtă, așa cum în mod just a observat și recurenta.

O atare conduită echivalează lipsei complete a motivării, întrucât lipsește nu doar un examen al afirmațiilor prezentate de părți în calea ordinară de atac, dar și o cenzură a hotărârii primei instanțe; lipsesc, practic, propriile considerente ale curții de apel, al cărei control judiciar asupra sentinței apare ca fiind făcut doar formal.

De partea cealaltă, apelanta C. S.R.L. (acum recurentă) a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor referitoare la rezilierea contractului de furnizare a serviciilor încheiat cu E. S.R.L., deoarece, pe de o parte, tribunalul a reținut că reclamantul a notificat pârâtei B. S.R.L. despre decizia sa de reziliere, iar, pe de altă parte, a făcut referire la sentința civilă nr. 901/24.04.2019 a Judecătoriei Motru – secția civilă, care a stabilit lipsa de opozabilitate, față de reclamant, a cesiunii dintre E. S.R.L. și B. S.R.L. De asemenea, a mai criticat sentința tribunalului din perspectiva lipsei analizei răspunderii civile delictuale și a argumentației privind modul în care ar fi fost lezate demnitatea, cinstea, onoarea și reputația reclamantului, precum și netemeinicia soluției primei instanțe, în raport cu lipsa oricăror criterii în stabilirea daunelor morale.

Examenul deciziei recurate permite instanței supreme constatarea că aceste argumente și apărări esențiale nu au fost cercetate, deși motivarea instanței de apel debutează prin sublinierea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului.

În acest context, Înalta Curte observă că instanța de apel a pornit de la premisa că nu poate conduce la anularea sau schimbarea în tot sau în parte a sentinței în măsura în care dispozitivul sentinței se sprijină pe unele dintre considerente, context în care a respins critica privind existența unei contradicții în considerente referitoare la rezilierea contractului, fără a verifica însă afirmațiile părții sub acest aspect amplu detaliate în memoriul de apel.

La fel de real este că instanța de apel nu a cercetat condițiile răspunderii civile delictuale și nici nu a analizat criticile referitoare la inexistența criteriilor pentru stabilirea daunelor morale, chestiuni pe care apelanta C. S.R.L. le-a sesizat.

De aceea, este corectă afirmația recurentei C. S.R.L. care a criticat decizia din perspectiva unei motivări inadecvate, astfel încât este de natură să semnifice lipsa cercetării propriu-zise a cauzei.

Înalta Curte arată că insuficienta explicare a raționamentului judiciar nu doar că nu permite părților un acces concret la jurisdicția la care au apelat, dar nu permite, mai departe, verificarea legalității soluției adoptate în sistemul căilor de atac deschise de lege.

În aceste condiții, nu mai au relevanță în cadrul de față celelalte critici subsumate motivului prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursurile pârâtelor D. S.R.L. și C. S.R.L. și, în baza art. 497 C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și nulității recursurilor.

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte D. S.R.L. și C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 441/2022/03.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și intimata-pârâtă F. S.A.

Casează decizia recurată și trimite cauza. spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2023.