ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2719/2023

Ședința publică din data de 14 decembrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă, în data de 24 mai 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021, a sumei de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei octombrie 2021, precum și a sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1357 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 393/2022 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă, a fost calificată excepția inadmisibilității cererii ca fiind o apărare de fond; a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în cererea formulată de reclamantul A., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală și a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale pentru autoritate de lucru judecat; au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumelor de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021 și de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei octombrie 2021.

Prin decizia civilă nr. 22/A din 15 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 393/2022 din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Vrancea, secția I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel.

În dezvoltarea recursului, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material incidente în cazul răspunderii asigurătorului și a limitelor acesteia, prin prisma deciziilor obligatorii ale instanței supreme.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, vizând daunele morale, instanța de apel a admis greșit această excepție, deoarece scopul acțiunii pendinte este de a angaja răspunderea directă și personală a pârâtului, iar în cadrul dosarului penal a fost obligat la plată doar asigurătorul. Ca atare, nu este verificată tripla identitate cerută pentru a exista autoritate de lucru judecat, sub aspectul identității de părți în cele două cauze.

Cu privire la fondul cauzei, referitor la sumele constituind cheltuieli medicale și de asistență juridică, recurentul a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care Decizia nr. 1/15.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește că asigurătorul are obligația de repara singur prejudiciul cauzat prin infracțiune, însă doar în ipoteza în care acesta poate realiza reparația în mod efectiv.

Or, în speță, Fondul de Garantare a Asiguraților l-a despăgubit pe reclamant doar în limita a 450.000 RON, limită impusă de normele legale în vigoare, iar restul prejudiciului nu a putut fi recuperat din cauza stării de insolvență a asigurătorului.

Astfel, instanța de apel a ignorat principiul conform căruia prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa în mod efectiv, în chiar considerentele Deciziei nr. 1/15.02.2016 s-a reținut că "nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența nesuportată de asigurător."

În cauză, sumele reprezentând cheltuieli medicale și juridice ulterioare hotărârii penale reprezintă o diferență nesuportată de asigurător, întrucât despăgubirile acordate de Fondul de Garantare a Asiguraților pentru asigurător în cazul insolvenței acestuia sunt limitate la suma de 450.000 RON.

Concluzionând, recurentul a susținut că limitarea legală sau financiară a posibilității de reparare nu este de natură să limiteze prejudiciul efectiv cauzat, care a fost produs de asigurat (pârât) și trebuie acoperit în integralitate, conform principiului enunțat.

În data de 19 iunie 2023, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând recursul declarat de reclamant, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept incidente, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., recurentul susține, printr-o primă critică, că instanțele de fond au reținut greșit autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, deoarece nu există o triplă identitate, pentru că în dosarul penal a fost obligat la plată asigurătorul, iar în prezentul dosar se cere atragerea răspunderii civile direct și personale a pârâtului.

Criticile sunt nefondate.

Prin demersul judiciar declanșat în cauză, reclamantul A., victima unui accident de circulație produs de pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021, a sumei de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei octombrie 2021, precum și a sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

Tribunalul Vrancea, învestit cu soluționarea cererii de chemare în judecată, a admis excepția autorității de lucru judecat al capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 118.835,75 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale și a respins, ca neîntemeiate, celelalte două capete de cerere.

Soluția a fost menținută de către instanța de apel, care prin decizia recurată a respins, ca nefondat, apelul reclamantului, reținând, în esență, că despăgubirile pentru daunele materiale în sumă de 118.835,75 RON au fost recunoscute și acordate în procesul penal, iar restul despăgubirilor de aproximativ 24.500 euro și 15.400 euro nu depășesc suma asigurată de 4.000.000 euro, pentru care pârâtul avea încheiată polița de asigurare de răspundere civilă.

Critica ce conturează greșita valorificare de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul penal va fi cenzurată de prezenta instanță din perspectiva motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5) și pct. 7) din C. proc. civ., deoarece pune în discuție încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv a dispozițiilor art. 430 alin. (1) și (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Prevederile înscrise în art. 431 din C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, iar, potrivit alin. (2), că oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) din cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional).

Dispozițiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Așadar, în ceea ce privește condiția triplei identități, de părți, obiect și cauză, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat, și anume interzicerea reluării aceleiași judecăți, în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.. În cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități - părți, obiect, cauză.

În cauză, instanța de recurs reține că, prin sentința penală nr. 842/24.07.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Bacău, definitivă prin decizia penală nr. 225/04.03.2021 a Curții de Apel Bacău, s-a dispus ca partea responsabilă civilmente C. S.A., prin lichidator, să plătească părții civile A. despăgubiri în sumă de 90.000 de euro, cu titlu de daune morale, și 118.835,75 RON, cu titlu de daune materiale, ca urmare a producerii accidentului de circulație din data de 05.03.2013, întrucât persoana vinovată - pârâtul din prezenta cauză - avea asigurare auto obligatorie valabilă, valoarea maximă asigurată a poliței fiind de 4.000.000 euro.

În acest context, se reține că potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

Art. 27 alin. (6) C. proc. pen., care reglementează cazurile de soluționare a acțiunii civile în procesul penal, prevăd că persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

În acest context procesual și normativ, Înalta Curte apreciază că instanțele fondului au respectat dispozițiile legale enunțate supra, atunci când au respins cererea de chemare în judecată dedusă judecății, pentru despăgubirile în cuantum de 118.835,75 RON, respingerea fiind motivată de faptul că aceasta a mai făcut obiectul unui litigiu anterior, în dosarul penal, fiind astfel respectat obiectul și cauza prezentei cereri (causa petendi), astfel cum acestea au fost determinate, prin efectul introducerii sale.

În acest sens, se poate observa că reclamantul a pretins de la pârât despăgubiri pentru daune materiale în sumă de 118.835,75 RON, cu toate că aceeași sumă i-a fost acordată prin hotărârea penală, obligat la plată fiind asigurătorul. Prin urmare, raportat la aceste pretenții, în mod corect, instanțele de fond au valorificat soluția din dosarul penal, care se bucură de putere de lucru judecat în cauză, întrucât instanța a fost învestită cu privire la aceleași daune în cuantum de 118.835,75 RON.

În dosarul penal, deși a participat și inculpatul (pârâtul din prezenta cauză), în mod evident, raportat la Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, asigurătorul este cel ce urmează a achita integral sumele stabilite cu titlul de prejudiciu material și moral. Spre deosebire de dosarul penal, în litigiul pendinte, reclamantul dorește obținerea unui titlu exclusiv contra pârâtului, care să privească și unele sume necuprinse în hotărârea penală.

Prin Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, invocată de recurent și avută în vedere de către instanțele de fond, s-a stabilit că "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

S-a reținut că "părțile încheie un contract aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligația de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracțiune își are cauza în contraprestația asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele prevăzute în contract și că această limitare ar putea aduce atingere principiului reparației integrale a prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii și al contractului, asumându-și o obligație proprie și nefiind ținut la reparație în condițiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., întrucât nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat.

În realitate, răspunderea de care este ținut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de asigurare și de lege, așa cum s-a argumentat în precedent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparației integrale a prejudiciului, pentru diferența de despăgubire nesuportată de asigurător."

Prin urmare, s-a reținut că, angajarea răspunderii asiguratorului nu exclude îndreptarea victimelor în contra persoanei vinovate, deci o astfel de acțiune nu este de plano inadmisibilă, iar această persoană poate avea în astfel de cazuri calitate procesuală pasivă (în sensul că nu ar participa ca "intervenient forțat" similar cauzelor în care se urmărește angajarea răspunderii asigurătorului).

Însă, victimele pot acționa contra persoanei vinovate numai pentru a solicita prejudiciile, pentru care nu răspunde asigurătorul, ca de exemplu despăgubiri peste plafonul maxim sau tipuri de daune neacoperite de polița de asigurare (excluse prin condițiile generale de asigurare), etc.

În consecință, în mod corect, instanțele de fond, analizând restul pretențiilor solicitate de reclamant, în cuantum de 167.331.98 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei martie- septembrie 2021, respectiv în cuantum de 15.375,53 RON, reprezentând cheltuieli medicale și de asistență juridică aferente perioadei octombrie 2021, au constatat că, deși nu au fost acordate prin hotărârea penală, acestea nu sunt despăgubiri neacoperite de poliță, pentru că nu depășesc suma maximă asigurată de 4.000.000 euro, sens în care cad tot în sarcina asigurătorului, iar reclamantul se poate înscrie cu suma solicitată la masa credală a acestuia.

Faptul că Fondul de Garantare al Asigurărilor l-a despăgubit pe reclamant în limita a 450.000 RON, nu îl îndreptățește pe acesta să solicite plata diferenței despăgubirilor de la asigurat, în condițiile în care acesta s-a înscris la masa credală a asigurătorului.

Prin urmare, este nefondată critica recurentului subsumată art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., în sensul că instanța de apel a încălcat principiul reparării integrale a prejudiciului. Chiar dacă sumele reprezentând cheltuieli medicale și juridice sunt ulterioare hotărârii penale, aceste sume trebuie suportate tot de asigurător, în baza poliței de asigurare valabil încheiate cu pârâtul.

Prin urmare, constatând ca fiind nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 22/A din 15 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 22/A din 15 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.