ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1815/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Argeș, secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 14 noiembrie 2014, sub nr. x/2014, ulterior înaintată secției Civile a aceleiași instanțe, fiind înregistrată sub nr. x/2014*, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata în echivalent RON a sumei de 384.179 euro (1.690.387 RON) reprezentând despăgubiri pentru daunele cauzate sănătății și integrități psihice a reclamantului în urma utilizării de către acesta a unor produse farmaceutice contrafăcute furnizate de farmacia pârâtă, precum și pentru acoperirea câștigului nerealizat pe perioada recuperării fizice și psihice, la plata în continuare de daune constând în cheltuielile necesare în viitor pentru vindecarea bolii și respectiv la publicarea hotărârii judecătorești de obligare la plata daunelor într-un ziar național de largă circulație sau la autorizarea reclamantului să publice hotărârea pe cheltuiala pârâtei.

Prin sentința nr. 484 din 27 decembrie 2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis în parte cererea reclamantului A. și a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească acestuia suma de 20.000 Euro (echivalentul în RON la data plății), reprezentând despăgubiri pentru daune morale și suma de 95.179 RON reprezentând profitul nerealizat în perioada 13 mai 2013-20 octombrie 2017, conform raportului de expertiză contabilă. A respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor cu tratamentele medicale în străinătate și costurile deplasării în străinătate pentru efectuarea acestor tratamente, precum și a tuturor cheltuielilor viitoare necesare pentru vindecarea bolii reclamantului. Totodată, a obligat pârâta să publice hotărârea judecătorească de obligare la plata daunelor într-un ziar de largă răspândire, în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă, autorizând pe reclamant, în caz contrar, să publice hotărârea pe cheltuiala pârâtei. În fine, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată de 5.736 RON, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.R.L..

Apelul a fost înregistrat la secția I Civilă a Curții de Apel Pitești care, prin încheierea din 14 septembrie 2018 a trimis cauza la secția a Ii-a Civilă a aceleiași instanțe, unde a fost înregistrată sub nr. x/2014**.

Prin decizia nr. 257/A-C din 24 aprilie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 484 din 27 decembrie 2017 a Tribunalului Argeș, secția Civilă pe care a schimbat-o în sensul că a respins în tot cererea reclamantului și a obligat intimatul-reclamant să plătească apelantei-pârâte 2.990 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia nr. 2553 din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 257/A-C din 24 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 383/A-com din 29 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 484 din 27 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă în dosarul nr. x/2014.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata recursului.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, prin pronunțarea hotărârii atacate, instanța de apel din al doilea ciclu procesual a nesocotit dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ., care reglementează judecata în fond după casare și prevăd că instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel a considerat în mod eronat că se prezumă săvârșirea unei fapte ilicite prejudiciabile de către pârâtă, cu toate că instanța de recurs nu a lăsat în niciun moment să se deducă o asemenea concluzie.

În acest sens, se susține că instanța de apel a ignorat faptul că recursul exercitat în primul ciclu procesual a fost admis exclusiv din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce presupune că instanța supremă a analizat doar legalitatea din perspectiva normelor de drept material.

Astfel, neavând nicio posibilitate de a analiza și modifica situația de fapt reținută de instanțele de fond - cât timp recursul este o cale extraordinară de atac având ca scop examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile -instanța de casare nu a făcut decât să traseze obligația ca instanța de trimitere să verifice dacă, în contextul legislației speciale, respectiv în contextul art. 657 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, se poate ajunge sau nu la concluzia cauzării unui prejudiciu reclamantului strict ca urmare a unei activități ilicite a recurentei.

Acest aspect presupune faptul că instanța de trimitere ar fi trebuit să realizeze o analiză integrală a tuturor condițiilor legale care trebuie îndeplinite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile a recurente, iar nu să prezume fără niciun fundament existența faptei prejudiciabile, ca urmare a existenței unei prezumții - desigur relative, care ar putea fi oricând răsturnată - a existenței vinovăției profesionistului. Așadar, cât timp Curtea de Apel Pitești a refuzat să cerceteze motivul de apel referitor la inexistența unei fapte ilicite, aceasta a încălcat în mod grav dreptul la apărare al pârâtei, cât timp nu s-a mai putut demonstra că s-a livrat reclamantului produse conforme, iar ambalajul prezentat de acesta în fața instanței de judecată provenea de la un alt medicament, care nu a fost livrat acestuia niciodată.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care pe lângă faptul că prevăd expres că Înalta Curte de Casație și Justiție trimite cauza spre o noua judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, conduc la concluzia că "instanța supremă nu mai poate admite recursul si modifica hotărârea atacată și nu mai poate hotărî asupra fondului, cum prevedea fostul art. 314, deoarece, verificând numai legalitatea, nu ar fi ar fi avut dreptul să verifice dacă împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite".

Prin urmare, dacă s-ar accepta soluția instanței care a pronunțat hotărârea a cărei recurare se solicită, în sensul că instanța de casare ar fi stabilit "implicit" existența faptei prejudiciabile, ar însemna că instanța de recurs din primul ciclu procesual a dezlegat prin hotărârea pronunțată și fondul litigiului, soluție care nu este posibilă, în cazul Înaltei Curți de Casație și Justiție decât în cazul celei de-a doua casări, după cum rezultă din interpretarea art. 497 C. proc. civ.

Or, instanța care a pronunțat decizia a cărei recurare se solicită nu a conferit un efect util deciziei de casare și a realizat o confuzie afirmând că "nu se mai poate pune în discuție problema neachiziționării de către reclamant de la apelanta-pârâtă a medicamentului în discuție". în realitate, pretinsa faptă prejudiciabilă a pârâtei oricum nu se rezumă exclusiv la analiza acestui aspect, iar instanța de apel ar fi trebuit să verifice, în acord cu dispozițiile art. 657 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, dacă pacientul a suferit un prejudiciu produs de viciile ascunse ale substanțelor medicamentoase achiziționate de la recurentă.

Astfel, ca urmare a acestei atitudini, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nesocotind indicațiile instanței de casare, motiv pentru care se impune admiterea recursului pârâtei. De fapt, nu este vorba doar despre nesocotirea indicațiilor instanței de casare, ci despre încălcarea gravă a unor principii fundamentale ale procesului civil, iar în doctrină s-a stabilit că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat în următoarele situații: încălcarea dreptului la apărare, judecarea pricinii în lipsa părții care nu a fost legal citată, nerespectarea principiului oralității, publicității ședinței de judecată, nesemnarea minutei de către judecători, lipsa încheierii de dezbateri, aplicarea greșită a unor dispoziții procedurale, nesocotirea principiului contradictorialității și altele asemenea".

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material.

Astfel, cât timp instanța de casare a stabilit în cauză incidența răspunderi civile contractuale, rezultă că art. 657 din Legea nr. 95/2006 face trimitere la art. 1.530 C. civ. și următoarele, așa încât din coroborarea acestor texte se constată că dispozițiile de drept material incidente în cauză impuneau determinarea existenței unei fapte ilicite a pârâtei, constând în neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de a pune la dispoziția consumatorului produse medicamentoase neafectate de vicii ascunse.

Așadar, cât timp instanța de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile contractuale a pârâtei, este evident că nu putea fi antrenată răspunderea acestei societăți. Evident, recurenta poartă întreaga răspundere pentru medicamentele pe care le-a pus la dispoziția reclamantului, însă aceasta nu poate fi ținută să răspundă pentru prejudiciul cauzat de un produs pe care nu l-a vândut reclamantului niciodată și, pentru aceste considerente apreciază că decizia atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 657 din Legea nr. 95/2006, art. 1350, art. 1530 și art. 1531 alin. (1) C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 18 noiembrie 2021, intimatul A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a deciziei atacate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 februarie 2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 mai 2022 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va admite pentru considerentele care urmează:

Raportat la obiectul acțiunii și la temeiul acesteia, prin decizia civilă nr. 2553 din 10 decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este dedusă judecății antrenarea răspunderii profesionistului pentru prejudiciul cauzat în timpul realizării obiectului său de activitate, pretențiile reclamantului fiind întemeiate pe raporturile contractuale dintre părțile litigiului constând în achiziționarea unor medicamente de la farmacia societății pârâte.

Răspunderea farmaciei pentru medicamentele comercializate este reglementată în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care în art. 657 prevede următoarele: "Unitățile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale și producătorii de echipamente și dispozitive medicale, substanțe medicamentoase și materiale sanitare răspund potrivit legii civile pentru prejudiciile produse pacienților în activitatea de prevenție, diagnostic și tratament, generate în mod direct sau indirect de viciile ascunse ale echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicamentoase și materiale sanitare, în perioada de garanție/valabilitate, conform legislației în vigoare".

Răspunderea intimatei în calitatea sa de profesionist este reglementată în legislația privind protecția consumatorilor. Astfel în Legea nr. 296/2004, art. 9 se prevede: "Sunt interzise importul, fabricația, distribuția, precum și comercializarea produselor falsificate ori contrafăcute, periculoase sau care au parametrii de securitate neconformi care pot afecta viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor."

În consecință, instanța de casare a statuat că analiza faptei delictuale de către Curtea de Apel din perspectiva răspunderii civile delictuale înseamnă aplicarea unei normei generale în detrimentul normei speciale, existente în legislație.

Casând decizia pronunțată în apel în ciclul procesual anterior, Înalta Curte a stabilit că se impune analiza răspunderii intimatei pârâte din perspectiva legislației special, aspect obligatoriu pentru instanța de rejudecare potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ.

Evaluând limitele rejudecării în raport de considerentele deciziei de casare, Curtea de Apel a reținut că "fiind casată soluția instanței de apel din primul ciclu procesual care a fost bazată tocmai pe faptul că reclamantul nu ar fi cumpărat medicamentul în discuție de la apelanta-pârâtă, și arătându-se în decizia de casare că în mod greșit a reținut instanța de apel că trebuie dovedită, mai înainte de orice prejudiciu, fapta delictuală constând în vânzarea respectivă, din toate acestea reiese cu evidență că nu se mai poate pune problema neachiziționării de către intimatul-reclamant de la apelanta-pârâtă a medicamentului în discuție".

Curtea de Apel a apreciat că "în măsura în care s-ar analiza mai întâi dacă reclamantul a cumpărat sau nu medicamentul în discuție, cum sugerează apelanta, s-ar putea ajunge, în mod implicit, chiar să nu mai fie analizată răspunderea pârâtei din perspectiva legislației speciale la care trimite instanța de recurs, și deci la nerespectarea deciziei de casare, întrucât o eventuală concluzie în sensul neachiziționării medicamentului discutat ar conduce la pronunțarea aceleiași hotărârii ca și cea din primul ciclu procesual casată de către instanța de recurs, și ar înlătura orice altă analiză care să fie făcută în raport cu legislația specială la care trimite instanța de recurs".

În consecință, Curtea de Apel a considerat evident "că nu se mai poate pune problema neachiziționării de către reclamant de la apelanta-pârâtă a medicamentului în discuție, iar astfel orice susțineri ale apelantei făcute în sensul că reclamantul nu ar fi cumpărat de la pârâtă medicamentul falsificat, nu pot determina admiterea apelului".

Față de cele reținute, Curtea de Apel a apreciat că se impune a fi analizat doar "dacă s-a produs sau nu prejudiciul invocat de intimatul-reclamant și dacă există sau nu legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu, întrucât și atunci când vorbim de răspundere contractuală, chiar în contextul legislației speciale la care trimite instanța de recurs, pentru a interveni o astfel de răspundere trebuie, în mod obligatoriu, să existe un prejudiciu dar și legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu".

Consecința acestui demers al instanței de apel a fost cercetarea doar parțială a criticilor din apel, deși casarea pronunțată anterior a fost totală, iar sigura dispoziție relevantă a Înaltei Curți a fost analizarea răspunderii pârâtei din perspectiva legii speciale.

În aceste condiții, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat dispozițiile art. 476-478 C. proc. civ. referitoare la efectul devolutiv al apelului, precum și cele cuprinse în art. 501 C. proc. civ., apreciindu-se în mod eronat asupra efectelor deciziei de casare, de natură a limita analiza fondului pricinii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 383/A-com din 29 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2022.