ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 701/2025

Ședința publică din data de 8 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. și pe intervenienții C. și societatea D. S.R.L. solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în cuantum legal de la data introducerii acțiunii până la data achitării integrale a daunelor materiale și morale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 48-58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România; art. 1387, 1388, 1391 C. civ. și art. 2223 - 2226 C. civ., art. 451-453 C. proc. civ.

Prin cererea precizatoare din 8 august 2017, reclamanta a solicitat, printre altele, introducerea în cauză a societății D. S.R.L., în conformitate cu dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, respectiv a menționat că obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 450.000 RON, din care 200.000 RON reprezintă despăgubiri materiale și 250.000 RON reprezintă daune morale, urmând ca penalitățile să fie calculate raportat la dobânda legală practicată de BNR.

Prin încheierea de ședință din 15 martie 2018, tribunalul a luat act de majorarea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată. Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale (petitul 5.2) majorate cu suma de 40.000 RON, a despăgubirilor morale în cuantum de 350.000 RON și a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2%/zi, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință din 26 aprilie 2018, instanța a suspendat judecarea cauzei în temeiul art. 27 alin. (7) C. proc. pen. până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, dar nu mai mult de un an.

La termenul de judecată din 26 noiembrie 2020 a fost pusă în discuție excepția perimării invocată de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 2380 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis excepția perimării și s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Împotriva încheierii de suspendare și a sentinței civile a formulat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârii judecătorești din 26 noiembrie 2020 a Tribunalului București și, rejudecând cauza, respingerea excepției perimării și a hotărârii de suspendare.

Prin decizia civilă nr. 452 din 13 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admis recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii de ședință din 26 aprilie 2018 și a sentinței civile nr. 2380 din 26 noiembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă societatea B. S.A. și cu intimații intervenienți C. și societatea D. S.R.L., au fost casate în tot hotărârile atacate, a fost înlăturată măsura suspendării judecății cauzei și a fost respinsă excepția perimării, ca neîntemeiată, și trimisă cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Cauza a fost înregistrată la 10 iunie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2017

La data de 9 august 2021, pârâta B. S.A. a depus la dosar note scrise prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat prin raportare la mențiunile sentinței penale 274/15.04.2021 pronunțate de Judecătoria Buftea, a solicitat admiterea acestei excepții și respingerea cererii de chemare în judecată, ca intrată în puterea lucrului judecat, în temeiul art. 430 alin. (4) C. proc. civ.

La 9 decembrie 2021, reclamanta A. a formulat cerere de introducere în cauză a intervenientului E., conducătorul autoturismului cu nr. de înmatriculare x pentru care există contractul de asigurare RCA x la asigurătorul B. S.A, raportat la împrejurare că în dosarul penal s-a reținut o culpă de 50% a numitului E. în producerea accidentului rutier din data de 13.07.2016, în urma căruia a fost vătămată reclamanta.

Totodată, reclamanta a formulat și o cerere precizatoare sub aspectul pretențiilor, ambele cereri fiind respinse de instanță, conform considerentelor încheierii de ședință din 26 mai 2022.

Prin sentința civilă nr. 1632 din 1 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință în ceea ce o privește pe intervenienta D. S.R.L.; a respins cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu intervenienta D. S.R.L., prin lichidator judiciar F., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință. De asemenea, a admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la pretențiile (despăgubiri materiale și morale) ce au făcut și obiectul laturii civile în dosarul penal nr. x/2020; a respins aceste pretenții ca existând autoritate de lucru judecat; a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței civile atacate și, în rejudecare, admiterea cererii precizate și obligarea pârâtei asigurător la plata sumei de 325.000 RON despăgubiri materiale, 250.000 RON daune morale, obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 RON lunar până la pensionare, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibilă solicitarea formulată de apelanta-reclamantă de a se introduce direct în apel, în calitate de intervenient, numitul E., și cererea de completare a pretențiilor prin raportare la polița RCA aferentă autovehiculului condus de acesta, în temeiul art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1557/A/2023 din 26 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient forțat C..

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

După un scurt istoric al cauzei și o succintă prezentare a situației de fapt, în argumentarea recursului, se susține, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate, prin raportare la prevederile art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, conform cărora este obligatorie citarea în calitate de intervenienți forțați a participanților la evenimentul rutier, în speță C. și E..

Astfel, cu referire și la considerentele deciziei nr. 13/2020 pronunțată în recursul în interesul legii, recurenta susține că obligația citării în calitate de intervenient forțat, revine exclusiv instanței conform art. 153 C. proc. civ., iar în cauză s-a refuzat citarea obligatorie a ambilor conducători auto implicați în accident, subzistând o nulitate absolută de ordine publică.

Apreciază că se impune respingerea tuturor argumentelor Tribunalului București și ale Curții de Apel București, întrucât nulitățile absolute se pot invoca pe tot parcursul procesului, iar în speță culpa este a instanței de judecată și a asigurătorului, iar paguba este a recurentei-reclamante, victimă a accidentului.

Sub un alt aspect, consideră că decizia atacată este nelegală, întrucât instanța a aplicat greșit legea în raport cu instituția autorității de lucru judecat, neavând în vedere faptul că norma de drept procedural penal este diferită de cea din dreptul civil și, mai mult, că este o normă de trimitere.

Raportat la prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., recurenta susține că au valoare de autoritate de lucru judecat numai aspectele privind existența faptei și a vinovăției, nu și prejudiciul. Instanța penală a constatat că la producerea accidentului au contribuit, în proporție de 50%, intervenientul inculpat C. și intervenientul E., deci se reține participația a două persoane. Instanța civilă nu este legată de încetarea procesului penal în ceea ce privește existența, întinderea prejudiciului și forma vinovăției autorilor faptei ilicite.

Se constată că judecătorul fondului motivează după nouă luni de la pronunțare și preia în hotărâre pasaje din hotărârea penală.

Referitor la concluzia instanței de fond, susține că este vădit nelegală invocarea autorității de lucru judecat în prezenta cauză în raport de decizia penală nr. 1188/18.11.2021 a Curții de Apel București și a sentinței penale nr. 274/5.04.2021 a Judecătoriei Buftea, ambele pronunțate în dosarul x/2020, iar, în subsidiar, dacă se invocă și se acceptă autoritatea de lucru judecat pentru latura civilă, trebuie să se aibă în vedere și că în hotărârea civilă a Tribunalului București se acceptă că există o culpă comună (50% a inculpatului - intervenient C. și 50 % a intervenientului E.) și, implicit, ar trebui să se dubleze prejudiciul și să se oblige asigurătorul la plata în plus cel puțin a sumei de 15.000 RON daune materiale și 200.000 RON daune morale, în raport de intervenientul forțat - asigurat E..

În opinia recurentei, instanța a ignorat faptul că cei doi șoferi implicați în producerea accidentului sunt asigurați la același asigurător și că pârâta răspunde civil în baza polițelor de asigurare ale celor doi șoferi în proporție de 50% pentru fiecare dintre aceștia, care au calitate de intervenienți forțați în prezenta cauză.

Apreciază că nelegalitatea hotărârii judecătorești rezultă și din interpretarea greșită/eronată a deciziei nr. 1272/11 iunie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Se precizează că în speța invocată, se specifică că trebuie îndeplinite condițiile triplei identități, iar în prezenta cauză nu există această triplă identitate, deoarece în cauza penală, soluționându-se acțiunea civilă, nu s-a avut în vedere responsabilitatea asigurătorului pentru intervenientul E., întrucât acesta nu a fost trimis în judecată în cauza penală, dar se consemnează participarea acestuia la fapta ilicită.

Subliniază că, în conformitate cu ar. 204 alin. (1) și (2) C. proc. civ. a formulat cerere adițională de modificare a acțiunii în răspundere civilă delictuală a asigurătorului B. S.A. în sensul obligării acestuia la plata sumei de 325.000 RON despăgubiri materiale și 200.000 RON daune morale hotărârile instanței de fond și instanței de apel fiind nelegale ca urmare a aplicării greșite a legi.

Arată că, în temeiul art. 1388 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 1387 C. civ., a solicitat acordarea de despăgubiri materiale în cuantum de 325.000 RON.

Precizează că a dovedit cu înscrisuri emise de Casa de Cultură a Studenților U.P.G Ploiești (425/15.05.2016) și conducerea U.P.G Ploiești (adresa x/7.02.2017) că, în perioada anterioară accidentului (6 luni), reclamanta A. a realizat venituri de 79.335 RON, iar în perioada concediului medical (13.07.2016 - 18.12.2016), a încasat venituri de 62.251 RON, rezultând o pierdere efectivă de 17.084 RON, actualizată la data de 31 decembrie 2020 la suma de 20.308 RON, conform raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosarul penal nr. x/2020 al Judecătoriei Buftea.

Consideră că această sumă trebuie acordată în totalitate, deoarece în cauza penală instanțele au evitat să se pronunțe expres, motivând că adeverința nr. x/7.02.2017 emisă de UPG Ploiești a fost semnată de intervenientul forțat E., care, în anul 2016-2017, avea calitatea de Rector al U.P.G. Ploiești, dar această adeverință a fost întocmită și semnată și de directorul economic G..

Cele două înscrisuri nu au fost denunțate ca falsuri și instanța avea posibilitatea de a solicita noi relații de la U.P.G. Ploiești, iar veniturile de la Casa de Cultură a Studenților nu au fost niciodată contestate.

Mai susține că respingerea cererilor de majorare despăgubirilor ca urmare a apariției unei cheltuieli suplimentare în anul 2023 este argumentată pe aspecte străine cauzei, fiind ignorat faptul că factura xe/26.08.2023 privind tratamentul recurentei A. este reală.

Având în vedere situația de fapt și interpretarea eronată a noțiunii autorității de lucru judecat, apreciază că argumentele invocate se pot încadra procedural și motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., cu referire la încălcarea normelor care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Consideră că decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, ceea ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub pretextul neintroducerii în cauză a intervenientului forțat E. (obligația instanței de judecată, conform art. 22 alin. (1) Legea nr. 132/1997 și art. 78 C. proc. civ.) instanța de apel, ca instanță de control judiciar, a refuzat să se pronunțe asupra unuia dintre motivele de apel, drept pentru care se impune acordarea de despăgubiri.

Se apreciază că despăgubirile materiale generate de diminuarea veniturilor salariale pe perioada concediului medical 13.07.2016-17.12.2016, nu au fost acordate la fond și apel, fiind reținute motive străine de natura cauzei.

Totodată, susține nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce privește neacordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul câștigurilor de muncă pierdute pentru perioada 1.01.2017- la zi, ca urmare a diminuării capacității de muncă în sumă de 150.908 RON, pe considerentul că aceasta cuprinde motive străine cauzei.

Arată că, după accident, a stat o perioada imobilizată, a fost transportată cu cărucior, s-a deplasat cu taxiul, a fost operată de 3 ori (13.07.2016, 14.10.2016 și 13.07.2017), iar, ca urmare a accidentului, nu a mai putut efectua activitatea la Casa de Cultură a Studenților UPG Ploiești, și-a redus volumul de muncă și, astfel, a avut o pierdere lunară periodică de 2847,33 RON/lună.

În ceea ce privește nelegalitatea respingerii cererii de acordarea sumei de 37.979 RON sub forma de despăgubiri privind cheltuieli de tratament și recuperare medicală efectuate în perioada post accident (37.979 RON) reprezentând diferența între suma de 57.885 RON și suma de 15.000 RON, arată că victima unei vătămări a integrității fizice și a sănătății mentale trebuie să fie dezdăunată cu cheltuielile ocazionate de îngrijirea medicală, potrivit art. 1387 alin. (1) C. civ.. În cazul concret, învederează că, în cadrul dosarului penal a identificat, conform înscrisurilor depuse la dosar și nedenunțate ca falsuri intelectuale sau materiale, că a cheltuit suma de 57.855,70 RON (raportul de expertiză extrajudiciară), din care instanța de judecată penală a acordat doar 15.000 RON, reținând o pagubă de 30.000 RON.

Consideră că instanța penală a validat părți din tratamentele efectuate, ignorând nejustificat mai multe facturi doveditoare. Învederează că, în perioada 2016-2018, au fost realizate achiziții de medicamente și servicii medicale plătite prin decont bancar, în cuantum de 11.383,55 RON, care nu au fost acordate de instanța penală.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2024 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2025 a fost respinsă ca neîntemeiată excepția nulității recursului; a fost admis în principiu recursul declarat de recurentă și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor."

Pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în primă instanță, în timp ce pe parcursul judecării apelului pot apărea motive care privesc exclusiv această fază procesuală și care, pe cale de consecință, pentru a putea fi invocate în recurs, trebuie în primul rând valorificate în termenele și condițiile prevăzute de lege.

Cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. prevede stabilește o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1), rezultă că nici când este vorba despre excepții absolute sau nulități absolute, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății acestuia.

Susținerile conform cărora decizia atacată a fost pronunțată fără ca, prin raportare la prevederile art. 22 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, să fie citați în calitate de intervenienți forțați a participanților la evenimentul rutier, ambii conducători auto, respectiv C. și E., în speță, nefiind citat acesta din urmă, sunt formulate omisso medio, dat fiind faptul că nu au fost supuse unei dezbateri și unei dezlegări proprii a instanței de apel direct în recurs, fiind inadmisibile în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Ținând cont de prevederile enunțate, în mod legal instanța de apel a respins ca inadmisibilă la termenul din 26 octombrie 2023 solicitarea formulată de formulată de apelanta-reclamantă de a se introduce direct în apel, în calitate de intervenient, pe numitul E., și cererea de completare a pretențiilor prin raportare la polița RCA aferentă autovehiculului condus de acesta.

Totodată, se impune precizarea că, deși apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept, controlul judiciar exercitat asupra sentinței fondului este supus unei limitări în privința caracterului devolutiv al căii de atac. Astfel, instanța de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 C. proc. civ., devoluțiunea fiind la problemele de fapt și de drept care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Cu alte cuvinte, instanța de apel nu poate examina decât punctele deduse judecății prin petiția de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție.

În acest context juridic, instanța de prim control judiciar a reținut că reclamanta nu a atacat cu apel încheierea primei instanțe prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de introducere în cauză, în calitate de intervenient, a numitului E. și s-a constatat decăderea din dreptul de a completa cererea în temeiul dispozițiilor art. 204 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut în mod legal că în condițiile în care reclamanta nu a contestat prin apel și măsura primei instanțe de constatare a decăderii din dreptul de a completa cererea din perspectiva cadrului procesual pasiv, a cauzei și a obiectului (prin solicitarea de despăgubiri și în temeiul poliței RCA a autovehiculului condus de E.), această statuare a primei instanțe a dobândit autoritate de lucru judecat, cu consecința păstrării limitelor inițiale de învestire, ce au vizat doar raporturile juridice născute din polița RCA încheiată pentru autovehiculul condus de intimatul intervenient forțat C..

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deși a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță.

Nu poate fi reținut ca fiind incident nici motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte subliniază că instanța învestită cu soluționarea unei cereri are obligația de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranșate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situație în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Este știut că unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).

În speță, nu se poate face abstracție de efectele deciziei definitive pronunțate în cadrul dosarului penal nr. x/2020, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește sumele reprezentând daune materiale și morale solicitate și în prezentul dosar.

Concluzia instanței de apel, raportat la autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte o apreciază ca fiind corectă, având în vedere și dispozițiile legale care reglementează instituția autorității de lucru judecat.

În mod eronat recurenta se prevalează de incidența art. 28 C. proc. pen., apreciind că hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile decât cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Trebuie menționat că în cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a soluționat și acțiunea civilă în cadrul procesului penal, stabilindu-se cuantumul prejudiciului și obligația la plata acestuia, instanța civilă nu poate să modifice în cadrul soluționării unei acțiuni civile separate, nici cuantumul prejudiciului, fiind ținută de soluția pronunțată de către instanța penală, ca urmare a efectului puterii lucrului judecat.

Prin urmare, instanța de apel a reținut cu justețe că se impune a fi reținută autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 alin. (2) C. proc. civ., în prezenta cauză fiind îndeplinită identitatea de părți, obiect și cauză, impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reținut în mod legal că "există identitate de părți, creditor al despăgubirii fiind persoana vătămată (A.), debitorul fiind asiguratorul RCA, figurând ca parte și persoana culpabilă de accident (C.). În ceea ce îl privește pe E., astfel cum deja s-a argumentat, acesta nu este de natură a produce vreo diferențiere sub aspectul părților, câtă vreme nu figurează ca parte nici în prezentul dosar, nici în dosarul penal.

Există și identitate de cauză între cele două procese, pretențiile apelantei-reclamante fiind formulate ca urmare a prejudiciilor suferite în urma accidentului rutier din 13.07.2016, în temeiul poliței RCA încheiate pentru autovehiculul condus de C.. Totodată, judecata instanței penale s-a bazat pe aplicarea dispozițiilor de drept material din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, aceleași dispoziții constituind temeiul pretențiilor și în prezentul dosar civil. Cât privește răspunderea intimatei-pârâte în temeiul poliței RCA încheiate pentru autovehiculul condus de E., după cum deja s-a argumentat, reclamanta nu a învestit legal instanțele, în prezentul dosar, cu o astfel de cauză a cererii de chemare în judecată. Consecutiv, este nefondată critica apelantei-reclamante potrivit căreia prima instanță a interpretat greșit decizia nr. 1272/2019 a ÎCCJ, pe motiv că nu ar fi îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Deopotrivă, astfel cum se va argumenta în continuare, există și identitate de obiect între cele două procese.

Astfel, sumele reprezentând veniturile nerealizate în perioada concediului medical (iulie- decembrie 2016) au fost analizate de către instanța penală în cuprinsul sentinței nr. 274/15.04.2021, pronunțată de Judecătoria Buftea, secția Penală în dosarul nr. x/2020 . De asemenea, a fost analizată și socotită neîntemeiată și solicitarea apelantei-reclamante privind suma de aproximativ 3000 RON lunar, de la data constituirii de parte civilă și până la pensionare, reprezentând efortul suplimentar pe care a trebuit să îl depună și pierderea realizată lunar după accident, o astfel de pretenție fiind formulată și în prezenta cauză, pentru perioada 01.01.2017 și până în prezent, la nivelul de 2847,33 RON lunar.

În ceea ce privește suma de 37.979 RON, reprezentând despăgubiri pentru cheltuieli de tratament și recuperare medicală, chiar apelanta-reclamantă recunoaște că aceasta a făcut parte din suma totală solicitată în dosarul penal, arătând însă că instanța penală a ignorat nejustificat mai multe facturi doveditoare.

A făcut obiectul judecății penale și suma solicitată de apelanta-reclamantă cu titlu de cheltuieli curente pentru recuperare și desfășurarea unei vieți normale (asistență medicală, maseuri, doctori, menaj, șoferi taximetriști). Astfel, din cuprinsul sentinței penale menționate reiese că aceste cheltuieli, solicitate și în prezenta cauză, au fost nejustificate, apreciindu-se nerelevante probele cu declarațiile notariale pe proprie răspundere a unor persoane și cu expertiză contabilă extrajudiciară, probe pe care apelanta-reclamantă a înțeles să le invoce și în prezentul dosar. Deopotrivă, instanța penală a socotit că anumite sume nu se cuvin apelantei-reclamante din prezenta cauză, întrucât înscrisurile doveditoare nu atestau legătura cu accidentul rutier și consecințele acestuia (factura H., servicii I., servicii J., înscrisuri privind îngrijiri medicale la domiciliu, transport taxi, consultații particulare, tratamente, recuperări în stațiuni, recuperare psihologică). Pe cale de consecință, și aceste statuări ale instanței penale se impun cu autoritate de lucru judecat.

Nu în ultimul rând, instanța penală de apel a dezlegat și problema prejudiciului moral, acordând apelantei-reclamante din prezenta cauză suma de 200.000 RON cu titlu de daune morale, în evaluarea acestora ținând seama de toate aspectele învederate de către apelanta-reclamantă și în prezentul dosar (suferințele fizice, starea psihologică, piedici în carieră, prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic)".

Totodată, apelul prin efectul său devolutiv a permis instanței să constate că reclamanta nu a dovedit, cu probe, producerea unor prejudicii suplimentare, care să nu fi fost avute în vedere în cadrul dosarului penal.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situației de fapt și de analiză a probatoriului.

Deși recurenta-reclamantă invocă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. contradictorialitatea hotărârii, precum și greșita aplicarea greșită a legii rezultând din aprecierea eronată a unor dispoziții din C. civ., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta s-a rezumat strict la a exprima critici cu privire la modul de calcul al despăgubirilor făcând referire, totodată, la elementele de fapt reținute de instanța de apel, la modul de apreciere al probelor, aspecte ce contravin specificului căii de atac a recursului.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru toate rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 7 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1557/A/2023 din 26 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1557/A/2023 din 26 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2025.