ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1342/2022

Ședința publică din data de 7 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Focșani la 31 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanței obligarea pârâtei B. la plata de despăgubiri în valoare de 402.016 RON, dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integrală a debitului și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1384 alin. (1), art. 1349, art. 1270, art. 1350 din C. civ. (2009), contractul de vânzare și plantare 04.03/2011.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Focșani, în considerarea dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 101 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2306 din 15 martie 2018, Judecătoria Focșani, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, ridicată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vrancea.

În urma declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă la 30 martie 2018, sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 26 aprilie 2018, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 82/2020 din 17 noiembrie 2020, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. și a obligat pârâta B. la plata sumei de 402.016 RON reprezentând despăgubiri civile, la care se va adăuga dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la achitarea integral a debitului.

Împotriva sentinței civile nr. 82/2020 din 17 noiembrie 2020, pârâta B.. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și, rejudecând pe fond, respingerea acțiunii formulate de intimată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Ca și chestiune prealabilă, apelanta a învederat instanței faptul că acțiunea din prezentul dosar a fost formulată împotriva B., și nu împotriva B., așa cum, în mod eronat, a fost menționat în dispozitivul sentinței apelate.

Prin decizia nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Galați, secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B.., a schimbat în tot sentința civilă apelată și, în rejudecare, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă și trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

După o scurtă expunere a istoricului litigiului, în motivarea căii de atac declarate, recurenta arată că decizia instanței de apel este nelegală pentru următoarele argumente:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile ar. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului susține că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de C. proc. civ. (art. 480 alin. (3) și (6) C. proc. civ.) și a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În esență, recurenta arată că, deși instanța de apel a reținut încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu toate acestea, a procedat la analiza fondului cauzei.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar arată că, în opoziție cu ceea ce a reținut instanța de apel, în accepțiunea sa, sentința instanței de fond era motivată.

Evocând, totodată, dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și o decizie (nr. 2697/10.12.2020) a Î.C.C.J., afirmă că instanța de apel nu a indicat aspectele rămase nemotivate ori probele la care nu s-a raportat instanța de fond, recurenta apreciind că, în realitate, cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. erau îndeplinite.

În altă ordine de idei, autoarea recursului subliniază că decizia dată în apel este lovită de nulitate prin aceea că, deși instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe ar fi fost nemotivată, nefiind analizate probele administrate și nici indicate dispozițiile legale incidente, singura soluție legal procedural care s-ar fi impus era trimiterea în rejudecare în fața instanței de fond ori anularea sentinței primei instanțe și stabilirea rejudecării fondului de către instanța de apel, cu punerea în discuție a aspectelor considerate neanalizate, neindicate, neadministrate.

În acest sens, mai arată că, deși nu a pus în discuția părților nulitatea hotărârii primei instanțe, instanța de apel s-a pronunțat, fără a acorda cuvântul părților pe acest aspect, încălcând, astfel, principile oralității dezbaterilor și contradictorialității. În susținerea afirmațiilor sale, recurenta face trimitere la o decizie (nr. 535/2003) a Curții de Apel București, dar și la o decizie (nr. 129/03.03.2009) a Curții de Apel Ploiești, precizând că, în speță, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, s-a trecut direct la analiza fondului, după ce instanța de apel a reținut că sentința primei instanțe de fond nu era motivată, nu avea dispoziții legale corect indicate și nu avea la bază probe analizate corespunzător, toate acestea fără a fi puse dezbaterii părților.

În continuare, evocând dispozițiile art. 480 alin. (3) și alin. (6) din C. proc. civ., dar și o minută întocmită cu ocazia Întâlnirii președinților secțiilor civile ale curților de apel ce a avut loc la Curtea de Apel Timșoara în perioada 19-20 noiembrie 2015, autoarea prezentului demers judiciar arată că, în considerarea celor constatate de instanța de apel, aceasta trebuia să rețină că se află în ipoteza art. 480 alin. (3) sau alin. (6) C. proc. civ.

Așadar, în accepțiunea recurentei, chiar dacă este perfect admisibilă procedural schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, aceasta devine o încălcare a normei de procedură care prevede posibilitatea trimiterii în rejudecare ori a anulării cu reținere, atunci când însăși instanța de apel invocă, sub toate aspectele hotărârii de fond - legalitate, temeinicie, administrare și analiză de probe - că nimic nu ar fi fost indicat, analizat, motivat.

Pentru o astfel de ipoteză, în opinia recurentei, oricum greșit reținută, instanța de apel avea soluțiile indicate de art. 480 alin. (3) ori alin. (6) C. proc. civ., și nu direct rejudecarea.

Or, procedând astfel, s-au încălcat prevederile art. 6, art. 13, art. 237, art. 245 și art. 392 din C. proc. civ.

Mai arată că, și în ipoteza în care ar fi stabilit că anularea hotărârii nu poate atrage incidența prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel era obligată să considere aplicabile prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât, anularea primei hotărâri presupunea reținerea cauzei spre judecare.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului susține că, în ciuda amplitudinii ei, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Detaliind, recurenta subliniază că, deși invocă faptul că, la fond, nu ar fi fost analizate probele și nu ar fi fost motivată soluția, instanța de apel nu a indicat în mod concret ce probe nu au fost analizate și ce considerente lipsesc.

Astfel, recurenta arată că, în speță, instanța de apel a preluat ad litteram criticile referitoare la caracterul relativ al autorității de lucru judecat, dar și criticile referitoare la neindicarea tipului de răspundere incident în cauză.

Mai mult, susține că, în condițiile în care a reținut că nu ar fi fost clară acțiunea introductivă, instanța de apel a procedat la schimbarea tipului răspunderii, cu toate că, sub acest aspect, în opinia recurentei, procedural, soluția era alta, respectiv, solicitarea de lămuriri, precizări, constatarea că instanța de fond nu a procedat nici măcar la regularizarea cererii, și nicidecum desființarea direct în apel a temeiurilor juridice pe care era întemeiată acțiunea, cu motivarea că nu ar fi fost făcută încadrarea juridică de instanța de fond.

Concluzionând, autoarea recursului afirmă că, procedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile ar. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului redă situația de fapt reținută în cauza anterioară, soluționată prin sentința nr. 57/2015, arătând că a invocat puterea de lucru judecat.

Mai arată că, prin apelul formulat, partea adversă a invocat caracterul relativ al prezumției puterii de lucru judecat, precum și faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra acestui caracter, dar nici asupra faptului că această prezumție poate fi răsturnată în cadrul prezentului dosar.

Recurenta afirmă că, dezlegând acest motiv, instanța de apel l-a găsit întemeiat, reținând, totodată, că "principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de părțile din proces" și că "în cauza de față, apelanta pârâtă are calitatea de terț interesat, aceasta fiind atinsă în mod indirect de modalitatea de tranșare a litigiului, având interesul de a înlătura față de aceasta, efectele unei judecăți care ar putea-o prejudicia", hotărârea instanței de fond fiind dată, în accepțiunea instanței de apel "în mod greșit, cu ignorarea dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ.."

În opinia recurentei, acest considerent încalcă puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 57/08.07.2015 pronunțată de Tribunalul Vrancea, rămasă definitivă. Mai arată că, în această cauză, s-a stabilit irevocabil că butașii au fost infectați cu o bacterie în pepiniera de unde proveneau (a apelantei-pârâte), care a dus la compromiterea întregii culturi.

Așadar, recurenta subliniază că, în acea cauză, s-a tranșat aspectul obiectiv al originii bacteriei producătoare de prejudiciu, respectiv, faptul că bacteria nu era din sol, ci era din butașii aduși în România de la furnizoarea apelantă din prezenta cauză.

Se mai arată că, potrivit chiar practicii invocate de apelantă, "terții, deși sunt protejați de principiul relativității efectelor unei hotărâri judecătorești, totuși, nu pot nega situația juridică născută din faptul existenței acelei hotărâri" (decizia civilă nr. 430/R/2014 a Curții de Apel Galați), or, recurenta susține că, pe baza situației juridice născute din hotărârea definitivă anterioară - prin care s-a reținut că bacteria era în butașii aduși, și nu în solul românesc - a formulat acțiune în regres.

Mai arată că este complet lipsit de orice relevanță juridică considerentul instanței de apel potrivit căruia reclamanta avea posibilitatea să formuleze, în cauza menționată, o cerere de chemare în garanție, în condițiile în care posibilitatea reclamării unui drept constând în recuperarea unor daune prin regres poate fi făcută fie pe cale directă, prin acțiune, fie pe calea unei cereri de chemare în garanție, fără a exista obligația respectării vreunei cronologii în exercitarea acestui drept.

Tot cu caracter de nelegalitate raportat la dezlegarea dată de instanța de apel acestei puteri de lucru judecat, recurenta arată că se cuvine a fi reținut și caracterul profund contradictoriu al considerentelor: pe de o parte, se invocă inopozabilitatea față de terțul apelant, iar, pe de altă parte, se reține în mod expres faptul că "existența actului jurisdicțional, integrată în mod legal în ordinea juridică, poate fi opusă terțelor persoane, care nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești, cel puțin până la momentul în care vor demonstra în justiție situația contrară", cu privire la această din urmă reținere, recurenta arătând că nu este fundamentată pe nicio dispoziție legală din instituția efectelor de lucru judecat.

Procedând astfel, recurenta afirmă că, prin această contradicție, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală nu doar pe pct. 7 al art. 488, ci și sub aspectul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuarea celor mai sus arătate, autoarea recursului susține că întreaga dezlegare dată efectului sentinței anterioare este profund greșită pentru încă două argumente, și anume, pe de o parte, pentru că instanța de apel nu arată în mod concret care sunt aspectele de probatoriu din care rezultă răsturnarea de către apelantă a lucrului judecat reținut deja în sensul că bacteria provenea de la butași (ceea ce reține instanța de apel că ar fi dus la încălcarea art. 435 alin. (2) C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, pentru că nu sunt deloc înlăturate aspectele de legalitate invocate de recurentă în apel, și anume că acest motiv de apel se impunea a fi dezlegat prin incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2), art. 434 și art. 435 alin. (2) C. proc. civ., fiind necesar a se observa că originea bacteriei din butași (și nu din sol) are legătură cu soluționarea prezentului litigiu și că, din această cauză, sentința 1356/91/2014 are cel puțin valoarea probatorie a unui înscris autentic cu privire la aspectele reținute în ea, apelanta din prezenta cauză nefăcând dovada contrară aspectului obiectiv reținut în sentința mai sus amintită, respectiv că bacteria din pricina căreia autoarea prezentului demers judiciar a fost obligată la despăgubiri nu provenea din butașii pe care intimata i-a livrat.

Nu în ultimul rând, se susține că este greșită și invocarea de către apelantă a faptului că recurenta nu ar fi deținut autorizație pentru comercializarea materialului săditor. Astfel, recurenta afirmă că, deși deține acest document, în economia considerentelor deciziei recurate nu se poate identifica o înlăturare a acelei susțineri, astfel încât, și din această perspectivă, corespunzătoare motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decizia recurată este nelegală.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile ar. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului arată că instanța a reținut că acțiunea ar fi fost în mod greșit întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care, în realitate, ar fi vorba de o răspundere contractuală, întemeiată pe art. 969-970 C. civ. de la 1864, iar "încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 5.3 din contract nu va putea fi reținută" atât timp cât aceasta a depus la dosar documente de conformitate a butașilor.

Recurenta consideră că, din nou, instanța de apel a încălcat lucrul judecat reținut prin sentința definitivă nr. 57/2015.

Mai mult, arată că, dincolo de lipsa oricărei mențiuni referitoare la bacterii în actele cu care au plecat butașii din Italia, instanța de apel face o greșeală în ceea ce privește pretinsa neindicare a temeiului de drept în acțiunea introductivă.

În acest sens, recurenta susține că a formulat acțiunea în regres ca urmare a obligării sale la despăgubiri pentru vicii ascunse, în temeiul dispozițiilor art. 1352 din C. civ. de la 1864, arătând că, în acțiunea de față, a invocat deopotrivă și dispozițiile de drept material care reglementează forța obligatorie a contractului.

Din această perspectivă susține că, odată ce pe fond, din punct de vedere al dreptului material, și-a întemeiat corect cererea, înlăturarea temeiului de drept corect invocat este excesivă, subliniind faptul că o instanță de fond este obligată să pună în discuție orice aspect considerat a fi necesar de lămurit.

Pe cale de consecință, arată că restul raționamentului expus în decizia recurată reprezintă o preluare a criticilor din apel, și anume că apelanta a avut acte privind conformitatea materialului săditor, în condițiile în care recurenta a exercitat acțiunea în regres, în considerarea viciului ascuns (al bacteriei).

Astfel, recurenta susține că în mod nelegal a fost sancționată pe planul temeiului de drept aplicabil, fără a fi luate în considerare aspectele care au generat dreptul său de regres împotriva furnizorului inițial. Astfel, recurenta susține că a invocat în mod corect dispozițiile legale ce reclamau răspunderea contractuală a furnizorului butașilor care avea documente de conformitate în care nu se preciza nimic despre bacteria considerată viciu ascuns. În acest sens, afirmă că nici instanța de apel și nici apelanta nu au indicat clar unde este scris în aceste documente de conformitate că se certifică faptul că butașii sunt testați și fără viruși.

Mai arată că ceea ce a invocat apelanta în criticile sale, respectiv, lipsa de relevanță a aspectelor reținute în cauza anterioară, precum și posibilitatea răsturnării în această cauză a situației reținute anterior sunt infirmate de clauzele contractului de vânzare-cumpărare 04.03/2011, respectiv, de clauza corespunzătoare art. 5.3, potrivit cu care butașii vânduți de apelantă trebuiau livrați împreună cu documentele de calitate/conformitate prin care se certifica faptul că respectivii butași au fost testați și nu prezentau viruși.

De asemenea, recurenta mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 8.1 din contract, apelanta-pârâtă avea obligația de a livra butașii respectând calitatea stabilită, adică să livreze plantele fără boli, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 10.4 din contract, "neexecutarea, executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere a obligațiilor comerciale asumate prin prezentul contract angajează pentru partea în culpă răspunderea părții culpabile, în conformitate cu legislația în vigoare."

Totodată, precizează faptul că a invocat în mod expres drept temei al acțiunii contractul încheiat, care are putere de lege pentru părți.

Reiterând faptul că s-a stabilit în mod irevocabil faptul că butașii au fost infectați cu o bacterie în pepiniera de unde proveneau (a intimatei), recurenta susține că sunt îndeplinite condițiile răspunderii acesteia.

Nu în ultimul rând, subliniază faptul că nu există nici cea mai mică dovadă că, în cursul transportului, autoarea recursului ar fi putut să producă acea bacterie.

În încheiere, recurenta conchide în sensul că, prin decizia recurată, au fost încălcate prevederile legale enunțate prin raportare la încălcarea forței obligatorii a acestor dispoziții din contract și reiterează solicitarea de admitere a recursului, astfel cum a fost formulat.

În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

La 21 octombrie 2021, intimata-pârâtă, prin avocat, cu delegație anexată, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nelegal.

La 9 noiembrie 2021, recurenta, prin avocat, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de intimata-pârâtă, reiterând, totodată, motivele și argumentele deja susținute și dezvoltate prin cererea de recurs.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna dintre părți nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea de ședință din 5 aprilie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la data de 7 iunie 2022, cu citarea părților.

Analizând recursul, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) și (6) C. proc. civ. arătând că, deși instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe nu era motivată conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., singura soluție care se impunea era trimiterea cauzei spre rejudecare în fața instanței de fond ori anularea sentinței primei instanțe și stabilirea rejudecării fondului de către instanța de apel. Totodată, a mai învederat că instanța de apel nu a pus în discuția părților nulitatea hotărârii primei instanțe, trecând direct la analiza fondului, cu toate că trebuia să rețină că se află în ipoteza art. 480 alin. (3) sau alin. (6) C. proc. civ.

Criticile recurentei nu pot fi primite pentru argumentele ce succed.

Este adevărat că în situația în care se constată că instanța nu a cercetat efectiv fondul pretențiilor deduse judecății, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. prevede că soluția pe care o poate pronunța instanța de apel este aceea de anulare a hotărârii atacate și judecarea procesului cu evocarea fondului, cu excepția situației când cel puțin una dintre părți a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare.

În speță, găsind întemeiat motivul de apel constând în aceea că prima instanță nu a făcut o analiză efectivă a susținerilor părților, nefiind clare rațiunile avute în vedere, precum și elementele de natură a fundamenta modul în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele deduse judecății, în mod riguros juridic, soluția pe care trebuia să o pronunțe instanța de apel era de anulare a sentinței și judecarea procesului cu evocarea fondului.

Având în vedere că, așa cum reiese din încheierea de ședință din 9 iunie 2021, părțile nu au solicitat administrarea altor probe, instanța de apel, în virtutea devoluțiunii totale, putea să pronunțe o singură decizie, atât asupra apelului, cât și asupra fondului, chiar și dacă ar fi anulat sentința primei instanțe, astfel că nu se impunea pronunțarea unei decizii intermediare.

Deși soluția pronunțată de instanța de apel a fost de schimbare în tot a sentinței apelate, iar nu de anulare, această neregularitate procedurală nu atrage nulitatea deciziei, întrucât recurenta nu a dovedit că a suferit o vătămare procesuală care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului, în conformitate cu dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, neregularitatea de ordin formal privind soluția (schimbare, în loc de anulare) nu a determinat un regim juridic procesual diferit, nu a influențat desfășurarea procesului și nici soluția pronunțată în evocarea fondului.

Recurenta a mai invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că, în pofida amplitudinii ei, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Examinând hotărârea recurată, în raport de exigențele impuse de cerința motivării acesteia, astfel cum acestea s-au conturat în jurisprudența instanței de contencios european, precum și în jurisprudența națională, Înalta Curte constată că instanța a expus în considerentele hotărârii argumentele fundamentale ce au determinat soluția pronunțată, astfel că hotărârea recurată creează transparență asupra silogismului judiciar care explică și sprijină dispozitivul hotărârii.

Se constată, însă, că, subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a criticat și faptul că, deși a reținut nerespectarea exigențelor art. 425 C. proc. civ., instanța de apel nu a indicat în concret ce probe nu au fost analizate de instanța de fond, ce considerente lipsesc. De asemenea, a mai susținut că instanța a preluat criticile referitoare la caracterul relativ al autorității de lucru judecat, dar și criticile referitoare la neindicarea tipului de răspundere incident în cauză procedând la schimbarea tipului răspunderii, a temeiurilor juridice pe care era întemeiată acțiunea, fără a solicita lămuriri, precizări, cu motivarea că nu ar fi fost făcută încadrarea juridică de instanța de fond.

Instanța de apel a reținut încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. 425 C. proc. civ. prin aceea că sentința nu cuprinde o analiză efectivă a apărărilor pârâtei (nemotivare în fapt) și că nu au fost stabilite temeiurile legale incidente, respectiv, fie răspunderea contractuală, fie răspunderea delictuală (nemotivare în drept).

Având în vedere că punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează ipoteza lipsei motivării, a prezentării unor motive contradictorii ori numai a motivelor străine de natura pricinii, excluzând ipoteza motivării greșite ca rezultat al încălcării unor norme de drept procedural, Înalta Curte reține că suma criticilor dezvoltate de recurentă sub aceste aspecte vizează o pretinsă încălcare a legii procesuale, iar nu un viciu de motivare, în sensul reglementării pe care recurenta a invocat-o.

Prin urmare, având în vedere că, în speță, nu a putut fi identificată niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentei nu pot fi primite.

În acest context, nu pot fi primite nici criticile de ordin procedural, încadrabile în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a stabilit, în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., încadrarea juridică corectă a pretențiilor deduse judecății, astfel cum rezulta din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată.

Nu au fost încălcate principiile disponibilității și contradictorialității prin modul în care instanța de apel a stabilit că "în cauză nu poate fi pusă în discuție răspunderea civilă delictuală a pârâtei, ci doar răspunderea contractuală", în condițiile în care chiar recurenta afirmă în cererea de recurs că "a invocat în mod expres drept temei al acțiunii: contractul încheiat are putere de lege între părți".

Așadar, recurenta nu poate susține că ar fi suferit vreo vătămare procesuală printr-o pretinsă schimbare a tipului răspunderii, din moment ce recurenta invocă același temei de drept ca și cel reținut de instanța de apel (răspunderea civilă contractuală).

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin sentința nr. 57/2015 (definitivă prin decizia civilă nr. 206/26.11.2015 a Curții de Apel Galați), s-a reținut că butașii au fost infectați cu o bacterie în pepiniera de unde proveneau, ceea ce a dus la compromiterea întregii culturi, fiind, astfel, tranșat aspectul obiectiv al originii bacteriei producătoare de prejudiciu, respectiv faptul că bacteria nu era din sol, ci era din butașii pe care i-a adus în România de la furnizoarea intimată din prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, pornind de la premisa că pârâta din prezenta cauză nu a fost parte în procesul anterior, instanța de apel a făcut o corectă distincție între puterea/autoritatea de lucru judecat a considerentelor unei hotărâri judecătorești definitive, manifestată între părțile aflate în litigiu, și opozabilitatea acestora față de terții care nu au participat la procesul judiciar anterior.

În virtutea principiului relativității, hotărârea judecătorească poate genera drepturi și obligații doar părților în proces, însă, în cazul terților, obligativitatea hotărârii judecătorești se manifestă sub forma opozabilității situației juridice care a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești definitive. Față de terți, această situație juridică are valoarea unui fapt juridic, care poate fi răsturnat prin administrarea probei contrare, așa cum prevăd dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

Distincția importantă făcută de instanța de apel, ce o nemulțumește pe recurentă, constă în manifestarea diferită a obligativității unei hotărâri judecătorești definitive față de o persoană care nu a fost parte în procesul anterior.

Raportul juridic preexistent dintre reclamantă, în calitate de pârâtă în dosarul nr. x/2014, și pârâta din prezenta cauză ar fi putut justifica formularea unei cereri de chemare în garanție în cadrul litigiului anterior, așa cum, de altfel, a reținut și instanța de apel, iar atragerea societății pârâte B. pe această cale în procesul anterior ar fi permis pronunțarea unei hotărâri judecătorești deopotrivă obligatorii și pentru aceasta din urmă, cu respectarea tuturor garanțiilor conferite unui participant la proces. Cât timp reclamanta de față nu a ales această cale, opțiunea sa se reflectă în modalitatea limitată în care hotărârea judecătorească definitivă anterioară poate fi opusă pârâtei - în mod relativ, până la proba contrară.

În aceste condiții, în mod corect Curtea de apel a reținut că instanța de fond trebuia să analizeze, în raport de probele administrate, dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a fi angajată răspunderea contractuală a pârâtei, respectiv dacă prin probele administrate s-a dovedit situația contrară celei reținute prin decizia civilă nr. 206/26.11.2015 a Curții de Apel Galați pronunțată în dosarul nr. x/2014.

Examinând devolutiv în totalitate cauza, instanța de apel a analizat susținerile reclamantei raportat la probatoriul administrat în cauză, conchizând în sensul că, prin decizia anterioară, s-a reținut nerespectarea normelor fitosanitare la importul plantelor de către reclamantă (pârâtă în cauza respectivă). În plus, față de cuprinsul raportului de expertiză, Curtea a reținut că reclamanta a livrat în baza contractului încheiat cu reclamanta din dosarul x/2014 și alți butași, ce nu rezultă că au fost achiziționați de la pârâta din prezenta cauză, astfel încât, parte din prejudiciu nu ar putea fi imputat acesteia.

În consecință, instanța de apel a constatat că incidentul care a determinat angajarea răspunderii reclamantei prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2014 nu este susceptibil de a atrage răspunderea civilă contractuală a pârâtei din prezenta cauză.

Prin urmare, se reține că, din probatoriul administrat, analizat de instanța de apel, s-a demonstrat o situație de fapt distinctă de cea invocată de reclamantă. Încercând să combată aceste concluzii, recurenta invocă, în realitate, critici de netemeinicie, incompatibile căii de atac extraordinare a recursului, modalitatea de interpretare și valorificare a probelor administrate în cauză rămânând prerogativa instanțelor de fond, necenzurabilă pe calea recursului.

Cât privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că autoarea recursului s-a limitat la afirmația potrivit căreia "decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material", fără a arăta, în concret, care sunt acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanța de apel.

În esență, criticile detaliate în cadrul acestui motiv de casare nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. atâta vreme cât argumentele aduse în susținere vizează chestiuni de ordin procedural pretins a fi fost încălcate de instanța de apel sau care vizează aprecierea probatoriului (cum ar fi: încălcarea lucrului judecat, nepunerea în discuție a oricărui aspect considerat a fi necesar de lămurit, preluarea criticilor din apel, aprecierea necorespunzătoare a relevanței aspectelor care au determinat-o pe autoarea recursului la promovarea prezentei acțiuni, invocarea lipsei oricărei dovezi în sensul că autoarea recursului ar fi putut ca, în cursul transportului, să producă viciul ascuns - bacteria).

De asemenea, se reține că simpla invocare a contractului de vânzare și plantare 04.03/2011 ca lege a părților nu poate fi asimilată încălcării unei norme de drept material.

Constatând, așadar, că nu este incident niciunul din motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 200/2021 din 24 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iunie 2022.