ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 281/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal la data de 22 decembrie 2020 sub nr. de dosar x/2020, reclamanta societatea A., în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 110.701,84 euro, cu titlu de debit principal restant, precum și la plata dobânzii legale pentru fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligației de plată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 37 din 9 martie 2022, Tribunalul Vrancea – secția a II-a Civilă, de contencios administrativ Fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat apel.

Prin încheierea din 29 martie 2023 a fost amânată pronunțarea la 10 aprilie 2023, data la care a fost amânată pronunțarea pentru 11 aprilie 2023.

Prin decizia civilă nr. 116 din 11 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 37 din 9 martie 2022, pronunțate de Tribunalul Vrancea – secția a II-a Civilă, de contencios administrativ Fiscal.

A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că: a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: 110.701,84 euro, cu titlu de debit principal restant; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 20.000 euro, de la data de 16.01.2020 până la data de 27.08.2020; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 28.348,92 euro, de la data de 27.08.2020 până la plata efectivă a sumei de 28.348,92 euro; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 1.879,95 euro, de la data de 27.04.2020 până la plata efectivă a sumei de 1.879,95 euro; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 32.983,17 euro, de la data de 16.05.2020 până la plata efectivă a acestei sume; dobânda legală pentru fiecare zi de întârziere calculată asupra sumei de 47.539,80 euro, de la data de 20.05.2020 până la plata efectivă a acestei sume; a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.210,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 29 martie 2023 și a acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea căii de atac, recurenta-pârâtă arată că sentința apelată este nulă, fiind dată cu nerespectarea regulilor de procedură, sancționate cu nulitatea prevăzută de art. 175-176 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă subliniază că acest motiv de recurs vizează predilect încheierea de ședință din data de 29 martie 2023 sub aspectul încălcării art. 13 C. proc. civ. (principiului dreptului la apărare), coroborat cu art. 6 par. l și 3 C.E.D.O și a încălcării/neobservării dispozițiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 {eventual și art. 254 alin. (3) C. proc. civ..}, raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 330 C. proc. civ.. Și, în acest context, având în vedere inclusiv decizia recurată, recurenta-pârâtă apreciază că este vorba și despre o nerespectare/neobservare a dispozițiilor art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 478 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului și devoluțiunea totală ce opera în cauză, prin raportare și la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (principiul disponibilității).

În concret, recurenta-pârâtă arată că, în apel, s-a încuviințat și administrat, în cadrul probei cu înscrisuri, prin comisie rogatorie internațională, emiterea unei adrese către C. S.A. din Spania, în urma cărora s-au comunicat relații echivoce instanței.

La termenul următor depunerii relațiilor traduse în limba română din 29 martie 2023, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că a formulat o cerere de suplimentare a probatoriului, respectiv: pe de o parte, în cadrul probei cu înscrisuri, a solicitat, să se revină, prin aceeași procedură, cu adresă la banca din Spania, pentru a răspunde suplimentar la următoarele întrebări: de ce în înscrisurile prezentate apar atât persoana fizică D., cât și persoana juridică – reclamanta drept titular ai aceluiași cont, de ce banca a eliberat și nu a returnat sumele de bani către plătitor, în condițiile în care beneficiarul plății operate era o persoană juridică, iar numărul de cont avea ca titular o persoană fizică, să se arate dacă banca are relații referitoare la faptul că persoana fizică D. acționa în numele (reprezenta) societatea reclamantă.

Recurenta-pârâtă expune argumente referitoare la utilitatea completării probatoriului.

Mai arată recurenta-pârâtă că a invocat și faptul că nimeni nu-și poate invoca propria culpă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), culpa intimatei-reclamante constând în aceea că a cunoscut conținutul e-mail-urilor și nu a intervenit/nu a avut reacție, iar, pe de altă parte, în faptul că, spre deosebire de pârâtă, care a depus un raport de securitate al sistemului informatic pentru zilele de 17.06.2020, 18.06.2020, 19.06.2020 ce atestă că sistemul său nu a fost fraudat, raport necontestat, intimata nu a făcut o dovadă similară, fiind foarte posibil ca hacker-ul să fi intervenit în sistemul acesteia.

Or, în opinia recurentei-pârâte, o astfel de dovadă a faptului că intimata-reclamantă a cunoscut e-mail-urile, dacă este atestată de un specialist/expert IT, are o relevanță majoră în cauză și schimbă fundamental și soluția.

Recurenta-pârâtă afirmă că necesitatea administrării acestor probe a reieșit din cercetarea judecătorească, iar legea procesuală permite părții interesate să le solicite, după cum dă dreptul și la contraprobă, însă instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 254 alin. (2) pct. 2 {eventual și art. 254 alin. (3) C. proc. civ..}, raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ. și dispozițiile art. 330 C. proc. civ. și, în acest fel, i-a încălcat și dreptul la apărare, nerespectând art. 13 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 6 par. 1 și 3 C.E.D.O.

Recurenta-pârâtă mai susține că, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, iar art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Or, astfel cum arată recurenta-pârâtă, la simpla lecturare a apelului formulat, se observă că acesta impunea o devoluțiune totală a sentinței apelate, iar așa cum s-a subliniat și în doctrină, în stabilirea întinderii devoluțiunii, trebuie să se aibă în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea intimatului.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă susține că este posibil ca măsura de respingere a acestor probe relevante la care au recurs judecătorii din completul de la termenul din data de 29 martie 2023, să fie și rezultatul nerespectării principului continuității (art. 19 C. proc. civ.), discutarea probelor în apel și a argumentelor pentru acestea realizându-se în fața completului de apel inițial învestit, care a avut o altă componentă.

Ca atare, recurenta-pârâtă arată că nerespectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, așa cum sunt prevăzute de legea internă, inclusiv de Constituție, dar și de normele C.E.D.O., constituie nerespectări ale cerințelor (normelor) legale, sancționate cu nulitatea necondiționată de existența unei vătămari, fiind condiții extrinseci actului de procedură - art. 176 pct. 6 C. proc. civ., și atrag casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. În plus, potrivit art. 177 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea nu poate fi acoperită dacă se produce sau subzistă o vătămare.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că hotărârea apelată este nemotivată, fiind dată cu nerespectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a analizat criticile din perspectiva tuturor motivelor de apel invocate, dar mai ales nici cu privire la apărările pe care le-a formulat, motivarea instanței de apel rezumându-se la analiza instituției "creditorului aparent" (art. 1.478 C. civ.), căreia i-a dat o interpretare eronată.

Recurenta-pârâtă susține că, pe de o parte, instanța de apel nu a mai analizat deloc și nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel/criticilor pe care aceasta le-a argumentat ca neîntemeiate în întâmpinarea formulată, cum ar fi motivul de apel privind pretinsa nerespectare a normelor de procedură (art. 397 alin. (1) C. proc. civ.) de către prima instanță, motivul de apel/critica privind pretinsa incidență a normelor în materia semnăturii electronice, a Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică și a Regulamentului U.E. nr. 910/2014 privind identificarea electronică și serviciile de încredere pentru tranzacțiile electronice pe piața internă, motivul de apel prin care se invocă, pe de o parte, omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra capătului II din cererea de chemare în judecată, față de care a invocat inadmisibilitatea, în temeiul art. 445, raportat la art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă detaliază apărărilor care nu au fost analizate de către instanța de apel, susținând că a reiterat succint apărarea sa de la prima instanță, în sensul că plata s-a efectuat în mod corect către reclamantă în conturile indicate de aceasta, indiferent cine ar fi stat în spatele acestei operațiuni și independent de orice culpă din partea sa, fapt care nu este de natură a limita sau împiedica judecătorul să realizeze o corectă încadrare a situației de fapt în textele legale aplicabile, dimpotrivă, instanța având obligația să aplice dreptul (legea), așa cum se prevede imperativ și în art. 22 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă arată că judecătorul fondului în calificarea acestei noțiuni, a avut în vedere faptul că pârâta a avut credința nestrămutată că plata efectuată în noul cont indicat de reclamantă prin e-mail-urile transmise, este o plată făcută adevăratului creditor, fiind îndeplinită prima condiție rezultată din textul de lege al art. 1.478 noul C. civ., și anume existența bunei-credințe a sa - debitor (solvens) de la momentul efectuării plății, bazată pe convingerea că executarea obligației are loc față de adevăratul creditor (accipiens), fiind astfel eliberatorie. În ceea ce privește identitatea între titularul de cont și reclamantă, a arătat că este suficient și să existe o aparență neîndoielnică că cel față de care se realizează plata are calitatea de creditor. Or, câtă vreme din probele administrate în cauză a rezultat fără echivoc faptul că s-a încrezut cu bună-credință în calitatea apelantei (creditor) de titular al contului de la C., cerința plătii efectuate unui "creditor aparent" se verifică în cauză.

Totodată, în ce privește critica apelantei-reclamante în sensul că plata nu ar fi putut fi efectuată în alt cont decât cel indicat în facturi, a arătat că nu poate fi reținut acest motiv de apel, atâta vreme cât apelanta a informat-o și a instruit-o prin intermediul a 4 e-mail-uri să facă plățile viitoare într-un cont deschis la C. S.A. din Spania, ca urmare a actualizării datelor bancare și să ignore informațiile bancare anterioare.

Recurenta-pârâtă precizează, de asemenea, că din mesajul de informare primit, rezultă că expeditorul care a anunțat-o cu privire la schimbarea datelor bancare în care urmează să facă restul de plăți este angajat al societății A., respectiv dna. E., aceasta având adresa de e-mail x. TR, iar abia ulterior apariției situației litigioase, cu ajutorul IT-știlor a putut observa că în mesajul de informare și instructare era asociată și o altă adresă de e-mail a acestei angajate, respectiv x@x.ru, care nu apărea în interfața obișnuită a calculatorului, la momentul recepționării și schimbului de mail-uri. astfel că nimic nu era de natură a crea vreo suspiciune. în plus, în același mesaj e-mail, în copia Carbon Copy (C.C.) erau trecute adresele de e-mail unor colegi ai dnei. E..

Recurenta-pârâtă precizează că, în continuarea aceleiași apărări, a invocat și relevanța faptului că e-mail-urile referitoare la modificarea detaliilor bancare ale apelantei conțineau și convorbiri anterioare, purtate în format electronic cu persoana de contact dna. E., aspect confirmat și de martorele audiate în cauză.

Tot cu privire la acest aspect, a invocat în apărare că a dovedit în cadrul fondului, că în 7 zile a primit 3 e-mail-uri, prealabile comunicării noului cont, recurenta-pârâtă expunând detalii în acest sens.

Potrivit recurentei-pârâte, toate aceste mesaje probează faptul că reclamanta, în mod expres a informat-o cu privire la schimbarea detaliilor de plată și i-a solicitat urgentarea efectuării plăților, pe motiv că are nevoie urgentă de bani pentru plata furnizorilor externi, aceste solicitări fiind trimise de pe adrese de e-mail valide, istorice, folosite în toată corespondența părților de-a lungul anilor de colaborare, doar în ultimele mesaje, fiind adăugate suplimentar acestor adrese, alte adrese similare celor inițiale, dar conținând terminații diferite, fără ca destinatarii inițiali să fie înlăturați din corespondență, iar aceste terminații de Rusia nu erau vizibile la acel moment al corespondenței, ci au devenit vizibile după intervenția IT și când au fost printate.

Recurenta-pârâtă mai susține că s-a mai apărat față de argumentul nefondat al apelantei-reclamante potrivit căruia nu ar fi dat dovadă de diligență în verificarea autenticității modurilor și a datelor furnizate, deși ar fi sesizat faptul că datele bancare au fost comunicate de la adresa de e-mail x@x.ru., apărări care sunt reluate exhaustiv.

Cu referire la susținerea apelantei potrivit căreia în cadrul înscrisurilor depuse la dosar se regăsește și un e-mail din data de 17.07.2020, prin care se face mențiunea că sumele de bani au fost restituite în contul său, urmând a face o nouă plată către reclamantă și că suma de 60.000 euro i-ar fi fost returnată, recurenta-pârâtă precizează că acest e-mail nu provine de la ea, iar suma nu i-a fost restituită.

De asemenea, susține că a invocat în apărare și a dovedit că a efectuat plățile în contul bancar din Spania pe numele reclamantei, cu indicarea și atașarea ordinelor de plată din data de 24.06.2020, 02.07.2020, 08.07.2020, a extraselor de cont din aceste date și a mesajelor SWIFT ale plăților, făcând trimitere, în acest sens, și la conținutul adresei băncii F..

Trecând în revistă aceste categorii de apărări/susțineri (toate fundamentate pe probele dosarului, care le susțin) și, lecturând comparativ motivarea instanței de apel, care se regăsește la filele x din decizie, recurenta-pârâtă arată că nu există o motivare a instanței de apel care să arate de ce acestea au fost înlăturate sau de ce nu au fost reținute.

Recurenta-pârâtă reia argumentul potrivit căruia instanța de apel și-a subsumat întreaga motivare exclusiv interpretării art. 1.478 C. civ., reținând că n-ar fi incidentă această normă, întrucât nu era întrunită o pretinsă condiție, fără a analiza și celelalte apărări care demonstrau culpa intimatei-reclamante.

Or, în opinia recurentei-pârâte, asemenea aspecte, dovedite în cea mai mare parte cu probele din dosar și care ar fi putut fi întărite sau cel puțin lămurite, dacă instanța de apel nu respingea cererea de suplimentare a probatoriului, serveau nu doar analizei incidenței art. 1.478 C. civ., ci și altor motive de respingere a cererii ca neîntemeiată, în temeiul unor inadmisibilități de drept substanțial sau a altor rațiuni legale.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel avea obligația de a se raporta și la toate apărările sale, care nu vizau exclusiv aplicabilitatea art. 1.478 C. civ., lipsa analizei complete a cauzei, sub toate aspectele invocate de părți, echivalând cu o necercetare completă a fondului cauzei și cu o motivare incompletă sau necorespunzătoare, făcând imposibilă și exercitarea controlului judiciar, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că înțelege să invoce nemotivarea deciziei recurate și sub aspectul reținerii unor motive străine de natura cauzei, fapt care a condus la stabilirea unei alte situații de fapt, decât cea care rezulta vădit din înscrisurile dosarului și aplicarea legii la conținutul acestora.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată, în raport de considerentul expus la fila x par. 3, că instanța de apel a analizat superficial dosarul, neobservând că a dovedit că a vizualizat în corespondența pe e-mail exclusiv adresele de mail cu terminația TR de Turcia, iar înscrisul depus chiar de această parte la dosar fond constituie forma decriptată de specialiștii IT, ulterior apariției litigiului, nu forma vizibilă tuturor/cititorilor obișnuiți ai e-mail-urilor.

În susținerea acestor argumente, recurenta-pârâtă face ample trimiteri la motivarea primei instanțe, precum și la depoziția martorilor audiați în cauză, concluzionând în sensul că instanța de apel nu a stabilit situația reală de fapt și de drept dintre părți și a pronunțat o hotărâre nemotivată, cu încălcarea art. 9 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea absolută.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit legea, în materia plății creditorului aparent.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a considerat greșit că, pentru a opera instituția "creditorului aparent" la care se referă art. 1.478 C. civ., plata trebuie să fie efectuată către o persoană care creează credința debitorului că a devenit titular al creanței exclusiv în baza unui titlu, care să ateste în mod eronat calitatea de creditor, ipoteză în care nu s-ar încadra și situația plății efectuate din eroare, cu bună-credință, pe numele societății reclamante, dar într-un cont bancar care nu aparținea, în realitate, acesteia.

Recurenta-pârâtă precizează că, având în vedere specificul relației comerciale care se derula prin corespondență prin e-mail-uri, falsa reprezentare a realității a survenit în acest "spațiu" virtual în care se derulau raporturile contractuale și a fost generată de instrucțiunile primite de la reprezentanții intimatei-reclamante, cu care coresponda în mod tradițional, de pe adresele lor de e-mail cu terminațiile de Trucia (TR), terminațiile dublate de Rusia nefiind vizibile.

Făcând trimitere la doctrină, recurenta-pârâtă susține că, pentru executarea valabilă a obligației de către un creditor aparent, conform art. 1.478 alin. (1) noul C. civ., condițiile sunt: buna-credință a debitorului la momentul executării plății și posesia creanței de către creditorul aparent.

În ceea ce privește buna-credință, aceasta trebuie să îl conducă pe solvens la convingerea că executarea obligației are loc față de accipiens, fiind astfel eliberatorii, faptul că debitorul nu solicită prezentarea titlului de creanță la momentul executării plății nereprezentând un motiv pentru a pune la îndoială existența bunei-credințe.

În același timp, simplul fapt al deținerii titlului de creanță nu poate face ca deținătorul să fie considerat ca posesor al creanței, persoana trebuind să joace rolul de creditor.

Cu referire la a doua condiție, aceasta este exprimată în C. civ. prin noțiunea de creditor aparent, fără a utiliza sintagma de "posesie a creanței", proprie C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susține că realitatea plății este dovedită de plata efectuată în contul deschis la C. pe numele intimatei-reclamante, buna-credință este de necontestat, având convingerea că a efectuat o plată liberatorie către adevăratul creditor.

În același timp, eroarea sa în calitate de solvens răspunde cerinței legale, în sensul că a fost o eroare de fapt, existând credința indestructibilă că plata a fost efectuată către o persoană care era considerată ca titular al creanței, neexistând nici un indiciu că persoana către care se face plata nu ar avea calitatea necesară să o primească.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că, potrivit art. 1.478 alin. (1) și (2) C. civ., prin efectuarea plății către creditorul aparent (titularul contului bancar C.), în calitate de debitoare, este eliberată de datorie, obligația stingându-se prin plată, în timp ce între creditorul aparent și adevăratul creditor (intimată) se naște un raport juridic obligațional în care primul (titularul contului bancar de la C.) devine debitor și secundul (intimata) creditor, având ca obiect restituirea prestației primite.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că o altă "condiție" pe care a analizat-o instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 1.478 C. civ., este distincția dintre persoana creditorului real și persoana creditorului aparent, reținând, greșit, în sensul că textul de lege nu ar acoperi și situația în care plata este făcută, din eroare, într-un cont bancar care nu aparținea societății reclamante.

Recurenta-pârâtă apreciază că interpretarea dată de instanța de apel textului de lege prin raportare la situația de fapt nu este corectă. În realitate, condiția impusă de textul de lege este îndeplinită, având în vedere faptul că adevăratul beneficiar al contului (creditor aparent) și intimata (creditor real) sunt două persoane diferite. După cum s-a dovedit în cauză, contul în care s-au făcut plățile de a fost deschis de D. la data de 02.03.2020 și a fost lichidat la data de 04.08.2020.

Faptul că în corespondența cu recurenta-pârâtă s-a creat aparența că este vorba despre unul și același creditor, nu este suficient pentru a înlătura teza creditorului aparent. Potrivit recuentei-pârâte, plata trebuie să fie făcută către o persoană care se prezintă drept creditor ("creditor aparent"), iar debitorul nu trebuie să cunoască faptul că acest creditor este o persoană diferită de creditorul real, putând fi în eroare inclusiv asupra identității acestuia. Importantă este crearea unei aparențe (care poate fi chiar și înșelătoare), de adevărat titular al creanței.

Recurenta-pârâtă arată că, în situația concretă dedusă judecății, a efectuat plata către o altă persoană decât creditorul real, în eroare fiind cu privire la însăși calitatea de creditor al titularului de cont. Prin intervenția frauduloasă a terțului cu privire la însăși titularul de cont, s-a creat chiar aparența că plata s-a efectuat către creditorul real.

În privința instituției "erorii comune", recurenta-pârâtă susține că, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, eroarea comună nu este o eroare universală, însă trebuie să fie o eroare colectivă, orice om prudent și diligent, aflat în aceeași situație, ar fi fost persuadat de aparențe.

Revenind la rațiunea instanței de apel, în sensul că n-ar putea opera art. 1.478 C. civ., întrucât titularul real al contului bancar nu ar avea un "titlu", recurenta-pârâtă susține că, tot în doctrină, s-a precizat că, în materie de aparență care creează drept, o persoană, fără a fi titular real al unui drept, făcând un act juridic în această calitate, actul produce efectele juridice, chiar împotriva titularului veritabil al dreptului.

Mai susține recurenta-pârâtă că, de lege lata, legiuitorul noului C. civ. nu a mai prevăzut "posesia creanței", existența unui "titlu", ca și condiție de aplicabilitate a instituției creditorului aparent, cum era/se interpreta în fosta reglementare, astfel încât instanța nu poate adăuga la lege, nu poate crea cerințe neprevăzute și nu poate extinde norma legală.

Recurenta-pârâtă apreciază că art. 1.478 alin. (1) C. civ. este clar, plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent fiind valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că aceasta nu era adevăratul creditor. Creditorul aparent este ținut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor.

Pe cale de consecință, creditorul real suportă direct efectele respectivei operațiuni juridice care s-a bazat pe aparență, câtă vreme a existat bună-credință și eroare din partea celui care a efectuat plata, acestea fiind cele două cerințe care transpar din norma legală, iar nu și existența vreunui "titlu" anume.

Sub un ultime aspect, recurenta-pârâtă reia argumentele expuse anterior cu privire la culpa intimatei-reclamante.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

La 6 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ședința din 7 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar note scrise. A solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La 13 februarie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise suplimentare.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Un prim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează nelegalitatea încheierii din 29 martie 2023 și a deciziei pronunțate în apel, motivat de faptul că instanța nu a admis cererea sa de suplimentare a probatoriului prin emiterea unei noi adrese către C. S.A., iar pe de altă parte, întrucât nu a fost admisă solicitarea sa în sensul obținerii opiniei unui specialist IT.

Recurenta-pârâtă invocă, în acest sens, încălcarea art. 13 C. proc. civ.. (principiului dreptului la apărare), coroborat cu art. 6 par. l și 3 C.E.D.O și încălcarea/neobservarea dispozițiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 {eventual și art. 254 alin. (3) Cod procedură civilă}, raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ.. și a dispozițiilor art. 330 C. proc. civ.. Și, în acest context, având în vedere inclusiv decizia recurată, recurenta-pârâtă apreciază că este vorba și despre o nerespectare/neobservare a dispozițiilor art. 476 alin. (1), art. 477 alin. (1), art. 478 C. proc. civ., privind efectul devolutiv al apelului și devoluțiunea totală ce opera în cauză, prin raportare și la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. (principiul disponibilității).

Prin încheierea din 29 martie 2023, instanța de apel a respins cererea de suplimentare a probatoriului, formulată de intimata-pârâtă.

Înalta Curte arată că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, sens în care poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de recurs arată că în planul probațiunii judiciare, chestiune lăsată de lege în atributul instanțelor de fond, instanțele au o marjă de apreciere asupra utilității probelor, adică a aptitudinii acestora de a duce în mod direct sau implicit la soluționarea procesului, conform art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în exercitarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, statornicit prin art. 22 din același cod.

Resorturile interne ale instanței de fond, care justifică hotărârea acesteia de a admite ori respinge o probă, apreciind asupra utilității sale în demersul procesual al părților de a dovedi starea de fapt pe care se întemeiază pretențiile judiciare, nu pot fi cenzurate în recurs, cale extraordinară de atac prin care, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., poate fi verificată doar încălcarea normelor de procedură, încălcare pe care instanța de apel nu a comis-o.

Înalta Curte reține că instanța de apel și-a îndeplinit obligațiile procesuale statuate în normele de procedură, de a pune în dezbatere probele solicitate și de a delibera asupra admisibilității și aptitudinii acestora de a duce la soluționarea procesului, oprindu-se la hotărârea respingerii lor justificată, prin considerente adecvate.

Ca atare, nu se poate reține încălcarea de către instanța de apel a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilității și nici a dispozițiilor de procedură referitoare la propunerea probelor, la încuviințarea expertizei și nici la efectul devolutiv al apelului, astfel cum susține recurenta-pârâtă.

Nu poate fi reținută nici critica referitoare la nerespectarea principiului contradictorialității, din analiza încheierii și a deciziei recurate reieșind aceeași componență a completului de judecată.

De aceea, acest prim motiv de recurs nefiind fondat, va fi înlăturat.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel invocate de apelanta-reclamantă și, pe cale de consecință, nici apărările sale la aceste critici.

Recurenta-pârâtă a reluat apărările sale care nu au fost analizate de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanței de judecată obligația de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

De asemenea, se reține că nu orice pretinsă lipsă de motivare susținută în privința hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistența motivării însăși; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuție evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, față de configurația acestei căi extraordinare de atac.

În acest context, se observă că argumentele recurentei-pârâte referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat toate criticile invocate de partea adversă în susținerea apelului și, pe cale de consecință, nici apărările sale în combaterea acestora, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată.

Ca atare, analizând decizia atacată, Înalta Curte observă că instanța de apel a reținut greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 1.478 C. civ., privind plata făcută unui creditor aparent, expunând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care analiza celorlalte critici invocate de către apelantă nu se mai impunea a fi efectuată.

Nu pot fi reținute nici criticile recurentei-pârâte referitoare la motivarea contradictorie sau prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii.

În realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Or, temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului.

Înalta Curte urmează a înlătura și motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susținerea căruia recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1.478 C. civ.

Înalta Curte observă că în susținerea acestui motiv de recurs, trecând peste reluarea considerentelor hotărârii pronunțate în apel și de amplele trimiteri doctrinare, recurenta-pârâtă invocă, de fapt, critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. Susținerile recurentei-pârâte trimit la elemente atașate situației de fapt, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta-pârâtă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 29 martie 2023 și a deciziei civile nr. 116 din 11 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați – secția a II-a Civilă, ca nefondat. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.113,20 RON către intimata-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 29 martie 2023 și a deciziei civile nr. 116 din 11 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Galați – secția a II-a Civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 6.113,20 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.