ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 96/2020

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C. au chemat-o în judecată pe pârâta D., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 601.200 euro, echivalentul în RON a 2.645.280 RON, reprezentând beneficiu nerealizat de reclamanți din vina exclusivă a pârâtei, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei arătate de la data pronunțării sentinței și până la data plății efcetive.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și 998 din C. civ. de la 1864.

Prin cererea precizatoare depusă la 31 octombrie 2014, reclamanții au arătat că se prevalează în mod cumulat de ambele forme de răspundere civilă, contractuală și delictuală, majorând câtimea pretențiilor la 612.000 euro.

Prin cererea precizatoare depusă la 3 aprilie 2015, reclamanții au arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 612.000 euro, în principal, în virtutea răspunderii civile contractuale, conform art. 969, art. 1082 și următoarele C. civ. de la 1864, iar, în subsidiar, din perspectiva răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1349 și art. 1357 din noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3976 din 26 iunie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins acțiunea precizată ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de pârâtă privind plata cheltuielilor de judecată și i-a obligat pe reclamanți în favoarea acesteia la plata sumei de 14.478,44 RON cu acest titlu.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamanții au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1720 A din 26 octombrie 2016, Curtea de Apel Buucrești, secția a V-a Civilă a luat act de achiesarea apelanților-reclamanți A. și B. la sentința civilă nr. 3976 din 26 iunie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a respins ca nefondat apelul declarat de recurentul C. împotriva aceleiași hotărâri.

Împotriva deciziei din apel, reclamantul C. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive precizate, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 612.000 euro.

Criticile dezvoltate împotriva deciziei instanței de apel au fost subsumate de recurent motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, autorul cererii de recurs a susținut că instanța de prim control judiciar a analizat și reținut în mod eronat clauzele stipulate la art. 6.1.2 din contractul de credit imobiliar nr. x din 29 septembrie 2008 și la art. 5.2 din contractul de garanție imobiliară, autentificat sub nr. x din 29 septembrie 2008, referitoare la obligația de obținere prealabilă a acordului intimatei-pârâte pentru închirierea imobilului, ca având caracter potestativ.

Astfel, recurentul a apreciat că, procedând în acest fel, curtea de apel i-a acordat intimatei un drept potestativ, în considerarea căruia aceasta nu era ținută să își motiveze refuzul de închiriere a imobilului, caracteristică a dreptului potestativ care conferă titularului posibilitatea de a nu-și justifica eventuala opțiune într-un sens sau în altul.

În opinia recurentului, eroarea de apreciere a curții rezidă în aceea că a reținut caracterul potestativ al clauzelor, iar nu caracterul lor pur potestativ, așa cum el a susținut în fața instanțelor de fond, ceea ce a condus la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 1006 și art. 1010 din C. civ. de la 1864.

Detaliind, autorul recursului subliniază că, deși instanța de prim control judiciar a analizat în mod corect caracteristicile condiției pur potestative, în mod greșit le-a încadrat ca aparținând unui drept potestativ, importanța juridică a delimitării celor două instituții constând în regimul juridic diferit care le guvernează.

Din această perspectivă, a arătat că, în timp ce în cazul dreptului potestativ, titularul său poate să își exprime voința fără să fie ținut să își motiveze opțiunea, în cazul obligației asumate sub condiție pur potestativă, aceasta este lovită de nulitate, legiuitorul sancționând prin art. 1010 C. civ. lipsa voinței debitorului de a se obliga.

O altă critică formulată de recurent vizează aprecierea în mod greșit, de către instanța de apel, a faptului că nerespectarea regulamentului intern al băncii chiar de către banca însăși nu ar constitui parte integrantă a condiției potestative simple.

Următoarea critică dezvoltată de recurent vizează aprecierea eronată a instanței de apel asupra calității acestuia de garant-fideiusor într-un alt contract de credit încheiat de E. S.R.L. cu intimata, prin care s-a obligat în solidar cu societatea împrumutată, renunțând la beneficiul de discuțiune și diviziune.

Din această perspectivă, autorul căii de atc a invocat caracterul abuziv și, implicit, nulitatea absolută a clauzei prin care a renunțat la beneficiul de discuțiune și diviziune, elemente a căror constatare a solicitat-o într-un litigiu distinct, ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 pe rolul Tribunalului București.

În continuare, a arătat că, deși clauza evocată nu a fost anulată, la nivel național, astfel de clauze au fost declarate ca fiind abuzive .

Similar, a mai enumerat cazul clauzelor de scadență anticipată a creditului care, deși declarate, în general, ca fiind abuzive, au constituit în speță, apărările prioritare ale intimatei.

Totodată, admițând faptul că nu și-a întemeiat cererea introductivă pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și că nu a invocat legislația privind protecția consumatorilor, a susținut că instanțele nu pot să îi dea câștig de cauză intimatei, care a valorificat un probatoriu constând în existența unor clauze recunoscute în mod unanim ca având caracter abuziv și eliminate din contractele de credit.

În apărare, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat, în principal, ca urmare a admiterii excepției nulității parțiale a recursului, considerând că singura critică care ar putea fi analizată este cea care vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a art. 1006 și art. 1010 din vechiul C. civ., din materia obligațiilor asumate sub condiție, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

La 23 mai 2017, recurentul C. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității parțiale invocate de intimata-pârâtă D., precum și restul apărărilor intimatei, ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Având în vedere că, prin încheierea din 12 noiembrie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, instanța supremă urmează a examina decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, reținând următoarele:

Printr-o primă critică, recurentul susține că instanța de apel ar fi reținut și analizat în mod greșit clauza 6.1.2 din contractul de credit imobiliar nr. x/29.09.2008 și clauza 5.2 din contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/29.09.2008, ca fiind clauze cu caracter potestativ, care prevăd obligația obținerii prealabile a acordului sau consimțământul intimatei-pârâte pentru închirierea imobilului, acordându-se, astfel, Băncii, un drept potestativ, în virtutea căruia, aceasta din urmă nu avea obligația motivării unui eventual refuz al cererii de închiriere.

Procedând la analiza conținutul respectivelor clauze pretins a fi fost analizate greșit de instanța de apel, instanța supremă reține că, prin art. 6.1.2 din contractul de credit x/29.09.2008, recurentul-reclamant C., în calitate de împrumutat, s-a obligat să nu înstrăineze, greveze, închirieze, demoleze imobilul finanțat sau adus în garanție, fără acordul prealabil al băncii.

Tot astfel, prin art. 5.2 din contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. x/29.09.2008, încheiat în vederea garantării rambursării creditului de mai sus, s-a instituit în sarcina debitorului ipotecar obligația de a nu vinde, greva, închiria, dezmembra, alipi, restructura, amenaja, demola, schimba sau dispune în alt mod de bunurile ipotecate fără consimțământul prealabil al băncii.

Așadar, niciuna dintre aceste dispoziții contractuale, care prevăd în sarcina recurentului obligația obținerii prealabile a acordului sau consimțământului intimatei-pârâte, nu stabilesc în sarcina acesteia din urmă obligația motivării unui eventual refuz al cererii de închiriere.

Cu toate acestea, potrivit documentelor/corespondenței aflate la dosar, emise înainte de declanșarea litigiului de față, intimata-pârâtă și-a motivat refuzul avizării închirierilor, în contextul invitației la conciliere transmise de reclamanți.

Mai mult, dat fiind faptul că argumentele recurentului-reclamant sunt axate pe teoria obligațiilor contractate sub condiție pur potestativă, prin care tinde, astfel, la constatarea nulității clauzelor mai sus arătate, instanța supremă reține că, în mod eronat, recurentul califică/asociază dreptul potestativ al creditorului (al Băncii) cu o obligație contractată sub o condiție pur potestativă ce depinde exclusiv de voința debitorului obligației asumate sub o astfel de condiție.

Or, prin respectivele clauze contractuale s-a convenit ca eventualele acte de închiriere pe care debitorul dorește a le încheia cu privire la imobilele ipotecate să fie agreate, în prealabil, de creditor, condiție justificată de necesitatea eliminării oricărui potențial risc care ar afecta garanțiile imobiliare instituite în favoarea creditorului.

Așadar, obligația impusă debitorului se justifică prin prisma dreptului pe care un creditor diligent și-l poate rezerva, în virtutea intereselor legitime pe care le justifică în calitatea sa de profesionist în domeniul bacar, care urmărește nu numai întoarcerea în patrimoniul său a sumelor împrumutate, ci și realizarea profitului aferent activității prestate, cu luarea tuturor măsurilor de precauție necesare în vederea atingerii scopului lucrativ care caracterizează o activitate în acest domeniu.

Faptul că Banca nu s-a obligat să își argumenteze un potențial refuz, nu transformă o astfel de conduită într-un abuz de drept, după cum, chestiunile de oportunitate care guvernează astfel de decizii nu pot fi cenzurate pe această cale.

De altfel, inclusiv în literatura de specialitate se admite faptul că specificul și forța juridică a drepturilor potestative derivă din așa-numita legătură de subordonare ce se stabilește între titularul dreptului potestativ - subiectul activ - și destinatarul său - subiectul pasiv. În acest sens, prin exercițiul dreptului potestativ, de manieră unilaterală, este influențată soarta juridică a altui subiect de drept, acesta din urmă neavând la îndemână nicio posibilitate prin care s-ar putea opune, fiind ținut să suporte, ca urmare a exercitării dreptului potestativ de către potentior, imixtiunea în sfera sa juridică.

Cu referire la cea de-a doua critică a recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel a apreciat în mod greșit calitatea recurentului de garant fideiusor într-un alt contract de credit încheiat între intimată și societatea E. S.R.L., față de cererea cu care a fost învestită, în considerarea dispozițiilor art. 2320 C. civ., instanța supremă urmează a respinge această critică, întrucât, dispozițiile legale din C. civ. invocate de recurent se referă la funcțiile deținute de debitorul principal care, în acest caz era societatea E., nicidecum la funcții deținute de fideiusor.

De altfel, potrivit art. 2300 C. civ.:

"Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune", ceea ce înseamnă că, obligându-se în solidar cu împrumutatul, respectiv cu societatea E. S.R.L., recurentul-reclamant și-a asumat obligațiile de plată întocmai ca un debitor principal.

Așadar, în considerarea faptului că recurentul-reclamant și-a asumat, în calitate de fideiusor, obligații proprii în raportul contractual perfectat între societatea E. S.R.L., al cărui asociat și administrator este, și bancă, obligațiile sale sunt determinate în mod direct de comportamentul contractual al societății care înregistra deja un debit restant la momentul formulării cererilor de avizare a închirierilor.

Cât privește afirmația potrivit căreia clauza prin care recurentul-reclamant a renunțat la beneficiul de diviziune și de discuțiune este una abuzivă, instanța supremă reține că, în acest litigiu, recurentul-reclamant nu a învestit instanța de fond cu o astfel de cerere și nici nu a opus în cauza de față o soluție definitivă pronunțată de o altă instanță sub acest aspect, ci, pretențiile, astfel cum au fost formulate și precizate, au fost motivate pe refuzul nejustificat al Băncii de a permite închirierea imobilelor, pe considerentul că respectivele clauze îi sunt nefavorabile, nicidecum pe legislația drepturilor consumatorilor, după cum însuși recurentul afirmă, astfel încât, instanța de recurs nu poate cerceta sub aspectul legalității un eventual caracter abuziv al clauzelor de scadență anticipată sau de renunțare la beneficiile de diviziune sau discuțiune.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

Cu privire la cererea intimatei-pârâte D. S.A. de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.276,16 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant C. la plata către intimata-pârătă D. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 7.276,16 RON RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva deciziei civile nr. 1720A din 26 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant să plătească intimatei-pârâte D. S.A. suma de 7.276,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2020.