ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2357/2021

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 18.01.2019 sub nr. x/2019 și întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1357 și ale art. 1538 din C. civ., reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 300.000 euro și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a susținut, în esență, că pretențiile formulate sunt întemeiate deoarece pârâții amintiți au încălcat clauza de neconcurență inserată în contractul de cesiune de părți sociale încheiat la data de 31.03.2015 între părțile litigante.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București – secția a III-a Civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat cauza în favoarea secției a VI-a a Tribunalului București – complet specializat.

Pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, cauza a fost înregistrată la data de 7 noiembrie 2019, sub nr. x/2019*.

Sub aspectul probatoriului, au fost încuviințate și administrate pentru ambele părți proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 1828/2020 din 14 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., având ca obiect acțiune în daune contractuale, obligând pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a echivalentului în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății a sumei de 300.000 euro.

Totodată, a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 17.697,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată – taxă de timbru și la plata echivalentului în RON la cursul B.N.R. de la data efectuării plății a sumei de 3000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, atât reclamanta, cât și pârâții.

Prin decizia civilă nr. 1002A/2021 din 4 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-pârâți B. și C., precum și de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1828/14.10.2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2019. Totodată, a respins, ca neîntemeiate, cererile vizând cheltuieli de judecată în apel, formulate de apelanta-reclamantă A. și de apelanții-pârâți B. și C..

Împotriva acestei decizii pârâții B. și C., prin avocat, au formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, recurenții-pârâți au susținut că au arătat instanței de control judiciar faptul că, pentru soluționarea în mod judicios și echitabil a cauzei și pentru aflarea adevărului, este esențial ca instanța de judecată să determine care a fost voința reală a părților la încheierea contractului de cesiune de părți sociale din data de 31.03.2015, în mod special, a clauzei de neconcurență, a cărei încălcare ar atrage aplicarea dispozițiilor clauzei penale, ceea ce ar presupune, pe de o parte, analiza reglementării juridice a clauzei de neconcurență în legislație, jurisprudență și doctrină, iar, pe de altă parte, interpretarea dispozițiilor contractuale conținute în clauza de neconcurență (interpretare sistematică, gramaticală, logică, teleologică), aplicând regulile de interpretare prevăzute de dispozițiile art. 1266-1269 din C. civ. (2009).

De asemenea, au mai învederat că, tot în fața instanței de control judiciar, au arătat că, în astfel de contracte, clauza de neconcurență trebuie să fie redactată în termeni suficient de clari și de preciși, astfel încât să permită debitorului obligației de neconcurență să cunoască exact la ce se obligă prin această clauză, pentru că altfel, s-ar restrânge excesiv libertatea debitorului, iar clauza ar căpăta un caracter abuziv. Or, în speță, lipsa explicării prin Contract, în mod clar și precis, a noțiunii de "activitate similară" nu se circumscrie cerințelor mai sus arătate, putându-se transforma într-un instrument aflat la îndemâna creditorului pentru a extinde în mod nejustificat sfera de aplicare a clauzei de neconcurență în scopul de a-și apropria neîntemeiat contravaloarea clauzei penale, cu atât mai mult cu cât eventualul său prejudiciu este prezumat și nu trebuie dovedit.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că prezenta cauză poate fi soluționată just având în vedere scopul urmărit de părți la încheierea clauzei de neconcurență, și anume, acela că apelanta-reclamantă să fie sigură că va beneficia de întreaga valoare a afacerii, precum și că pârâții și-ar fi asumat în mod conștient, fără echivoc și în deplină cunoștință de cauză prevederile clauzelor 8.1 și 8.3 din Contract.

Cât privește noțiunea de "activitate similară", a cărei explicitare este esențială pentru a se putea determina în mod just dacă recurenții-pârâți ar fi încălcat sau nu prevederile clauzei de neconcurență, instanța de apel o consideră clară și că nu ar trebui explicitată, iar în ce privește reglementarea juridică a clauzei de neconcurență (a cărei încălcare atrage aplicarea clauzei penale), instanța de apel consideră că nu este relevantă în cauză.

Mai mult, instanța de apel consideră că orice aplicare a clauzei de neconcurență prin care s-ar determina că recurenții și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale, ar lipsi de efecte clauza de neconcurență, în lumina dispozițiilor art. 1268 alin. (3), conform căruia, clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Or, în accepțiunea recurenților-pârâți, acest din urmă raționament este profund greșit. În concret, arată că, prin analiza comportamentului debitorului clauzei de neconcurență, ulterior încheierii acesteia, se poate constata ori că debitorul obligației a încălcat clauza, ori că nu a încălcat-o, iar dacă nu a încălcat clauza nu înseamnă că nu a produs efecte clauza de neconcurență, ci înseși efectele clauzei de neconcurență sunt acelea de a constata că debitorul obligației nu a încălcat clauza.

Cât privește celelalte reguli de interpretare prevăzute de art. 1266-1269 din Noul C. civ., recurenții-pârâți susțin că instanța de apel nu le aplică, iar, conform art. 1269 din C. civ., dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.

Revenind la noțiunea de "activitate similară", recurenții au arătat că instanța de apel consideră că societatea D. S.R.L. desfășoară activitate identică sau similară celei a societății E. S.R.L., pentru simplul motiv că obiectul principal de activitate al primei societăți, respectiv, activități în ferme mixte (cultivarea vegetalelor în combinație cu creșterea animalelor) include în componență "cultivarea vegetalelor", astfel încât, teoretic, poate cultiva inclusiv cereale (exclusiv orez), plante leguminoase și plante producătoare de semințe oleaginoase, ceea ce reprezintă obiectul principal de activitate al celei de a doua societăți.

Or, în opinia recurenților, o asemenea reducere de la general la particular este vădit netemeinică, deoarece, dacă părțile ar fi avut intenția să le interzică recurenților să cultive orice fel de vegetale, atunci ar fi prevăzut acest aspect direct în contract, și nu ar fi legat prevederile art. 8.1 din Contract de obiectul principal de activitate al societății E. S.R.L.

Mai mult, susțin că, așa cum au arătat și prin cererea de apel, prin niciunul din înscrisurile depuse la dosarul cauze de către reclamantă nu se probează că recurenții-pârâți ar fi desfășurat, în mod direct sau indirect, activități similare ori identice cu cele care constituie obiectul principal de activitate al societăților E. S.R.L./F. S.R.L., respectiv, cultivarea cerealelor (exclusiv orez), a plantelor leguminoase și a plantelor producătoare de semințe oleaginoase, toate probele aflate la dosar fiind circumstanțiale, nedovedind în mod direct acest aspect.

În încheiere, recurenții menționează că, așa cum au arătat și în apel, activitatea obținerii unor terenuri în arendă nu este specifică în mod exclusiv obiectului de activitate principal al societăților E. S.R.L./F. S.R.L., respectiv, cultivarea cerealelor (exclusiv orez), a plantelor leguminoase și a plantelor producătoare de semințe oleaginoase, ci este comună pentru multe alte activități, inclusiv cea de zootehnie, care nu este nici similară, și nici identică cu activitatea având COD CAEN 0111.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 alin. (1) și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 10 septembrie 2021, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, și, în conformitate cu art. 491 C. proc. civ., a formulat recurs incident, odată cu întâmpinarea la recursul principal.

Prin întâmpinare, a solicitat, în principal, anularea recursului declarat de recurenții-pârâți, pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefundat, cu obligarea recurenților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Pe calea recursului incident, recurenta-reclamantă a susținut necesitatea modificării considerentului din hotărârea instanței de apel, referitor la încălcarea clauzei de la pct. 8.1. lit. c) din Contract (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.); nelegalitatea soluției de reducere a onorariului (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) și, nelegalitatea soluției de respingere a cererii de obligare a vânzătorilor la plata onorariului de avocat din apel (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

La 1 octombrie 2021, recurenții-pârâți au depus la dosar atât răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate pe fondul cauzei, cât și întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului, întâmpinare comunicată recurentei-reclamantă, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Întrucât prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii de filtru, prin rezoluția din 6 octombrie 2021 s-a fixat termen la 9 noiembrie 2021 ora 11, pentru soluționarea recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția nulității recursului declarat de recurenții-pârâți, invocată de recurenta-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii clauzei penale prevăzută de art. 8.3 din contractul de cesiune de părți sociale încheiat la data de 31.05.2015, pentru nerespectarea de către aceștia a dispozițiilor art. 8 alin. (1) lit. b) și c) din contract.

În speță, pârâții și-au asumat prin respectivul contract obligația de a nu desfășura, direct sau indirect, orice activități similare sau identice celor desfășurate de societatea reclamantă sau de F. S.R.L., pe un termen de 10 ani în județul Teleorman pe o rază de 100 de km, și de a se asigura că toți afiliații vânzătorilor sau ai Societății/ai F. S.R.L. nu vor dobândi terenuri agricole și nu vor desfășura activități similare celor desfășurate de Societate/F. S.R.L. în județele Teleorman și Giurgiu, pe un termen de 10 ani, pe o rază de 100 km.

În accepțiunea recurenților, clauza de neconcurență nu este redactată în termeni suficient de clari și de preciși astfel încât să permită debitorului obligației de neconcurență să cunoască exact la ce se obligă prin respectiva clauză, motiv pentru care, în viziunea acestora, era necesară atât determinarea voinței reale a părților la încheierea Contractului de cesiune de părți sociale și, în mod special, a clauzei de neconcurență, a cărei încălcare atrăgea aplicarea clauzei penale, ceea ce ar fi presupus, pe de o parte, analiza reglementării juridice a clauzei de neconcurență în legislație, jurisprudență și doctrină, iar, pe de altă parte, interpretarea dispozițiilor contractuale conținute în clauza de neconcurență, aplicând regulile de interpretare prevăzute de dispozițiile art. 1266-1269 C. civ. (2009).

Sub acest aspect, se reține că autorii prezentului demers judiciar insistă în evidențierea unei presupuse neclarități a voinței reale a părților, care ar fi putut fi lămurită prin aplicarea regulilor de interpretare a contractului.

Instanța de recurs reține că "voința concordantă a părților", conform sintagmei folosite în actualul C. civ., este o chestiune de fapt (nu de drept), în stabilirea căreia, legiuitorul a prevăzut la art. 1266 alin. (2) C. civ. (2009) că se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Or, în condițiile în care instanța de apel a identificat în chiar conținutul clauzei stipulate la art. 8.1. lit. a) din contract care este rațiunea/scopul pe care părțile litigante l-au urmărit atunci când în cuprinsul contractului de cesiune din data de 31.03.2015 au edictat clauza prevăzută de art. 8.1. lit. b) din contractul încheiat între părți (a se vedea considerentul de la penultimul paragraf de la pagina 21 a deciziei recurate) și nu a întâmpinat nicio dificultate în a soluționa apelurile ambelor părți pe baza clauzelor contractuale în discuție, asupra cărora nu a avut niciun dubiu de interpretare, criticile recurenților referitoare la neaplicarea regulilor de interpretare a contractelor sunt complet străine de raționamentul juridic al instanței.

Mai mult decât atât, până la a statua că, în speță, se impune a se cerceta dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală a pârâților, ceea ce presupune determinarea existenței unei fapte ilicite, așa cum reiese din motivarea deciziei recurate, instanța de apel a răspuns tuturor chestiunilor speculative formulate de pârâți în apelul propriu, care tindeau la inducerea ideii de neclaritate a unor clauze/expresii/sintagme, aspecte reluate și în prezentul recurs sub pretextul unei încălcări a regulilor de interpretare a contractului.

În esență, constată că recurenții nu critică soluția instanței de apel din perspectiva neaplicării normelor de drept material relative la interpretarea convențiilor. În realitate, solicită reevaluarea elementelor de fapt ale cauzei, elemente pe care instanța de prim control judiciar și-a fundamentat criteriile de stabilire a regulii voinței concordante a părților la încheierea convenției.

Așa fiind, Înalta Curte reține că autorii prezentului recurs nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1002A/2021 din 4 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Având în vedere soluția de anulare a recursului principal, în temeiul dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același Cod, Înalta Curte va respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

Cu privire la cererea formulată de recurenta-reclamantă A. de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea recurenților-pârâți B. și C. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, pentru următoarele considerente:

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

Așadar, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanței de a reduce un astfel de onorariu, prerogativă care este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Mai mult, în materia rambursării cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și a muncii depuse de avocat (cauza Nielsen și Johnsen contra Norvegiei, cauza Sabou și Pârcălab contra României, cauza Almeida, Garret și alții contra Portugaliei).

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, Înalta Curte s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul profesiei de avocat, dând totodată eficiență cheltuielilor efectuate de parte prin angajarea unui apărător.

În esență, serviciile prestate au constat în formularea unei întâmpinări și reprezentarea părții la un singur termen de judecată.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, în condițiile în care intimata-reclamantă A. a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 17.545,3 RON, reprezentând onorariu avocațial, Înalta Curte apreciază că acestea sunt disproporționate atât față de obiectul cauzei, de faptul că litigiul nu prezenta aspecte de dificultate sau complexitate, precum și față de volumul de muncă constând în formularea apărării prin avocat, motiv pentru care, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune reducerea cheltuielilor de judecată la 2000 RON și obligarea recurenților-pârâți B. și C. la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1002A/2021 din 4 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Respinge, ca rămas fără efect, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenții-pârâți la plata către recurenta-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2021.