ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 157/2023

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 15 octombrie 2020 sub nr. x/2020 reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.R.L., să se constate rezilierea contractului de intermediere vânzare cu exclusivitate nr. 102 din 01.06.2016 ca efect al încetării contractului, respectiv ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către pârâte.

Obiectul contractului de intermediere vânzare cu exclusivitate nr. 102 din 01.06.2016, încheiat între B. S.R.L., în calitate de agent, și A. S.A., în calitate de proprietar, presupunea ca agentul să identifice pentru proprietar un potențial cumpărător al imobilului situat în localitatea București, Str. x, Nr. 54.

Prin cererea întregistrată la dosar în 27 octombrie 2020, reclamanta înțelege să își precizeze acțiunea, solicitând a se constata rezilierea contractului de intermediere vânzare cu exclusivitate nr. 102 din 01.06.2016, prin ajungerea la termen, respectiv ca efect al încetării.

Prin sentința civilă nr. 3757 din 02 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale a acesteia și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VI-a a Tribunalului București la 07 iulie 2021, sub același număr de dosar.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 11 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.A. a solicitat instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să o oblige:

- la plata sumei de 201.900,44 euro + TVA reprezentând comision datorat de pârâtă în urma semnării contractului de intermediere cu vânzare exclusivă nr. 102/2016, respectiv suma de 1.169.881.16 RON (983.093,42 RON comision 2%+ 186.787,74 TVA) în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României (BNR) de 1 euro = 4,8692 RON din ziua de 11.12.2020;

- la plata unor penalități de întârziere în procent de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 29.09.2020 (scadența obligației de plată) și până la plata efectivă a debitului principal;

- la plata cheltuielilor de judecată generate de proces.

Prin încheierea din 15 octombrie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins excepția tardivității invocării excepției conexității, s-a admis excepția conexității, trimițându-se dosarul completului 22 învestit cu soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2020, în vederea reunirii celor două cauze.

Prin sentința civilă nr. 2750 din 10 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

A constatat încetat la 01.07.2018 contractul de intermediere a vânzării cu exclusivitate nr. 102 din 01.06.2016, încheiat între reclamantă și pârâta B. S.R.L., astfel cum acesta a fost modificat prin acte adiționale și cesionat, ca urmare a încheierii contractului de cesiune nr. x din 25.08.2017, între părțile litigante.

A luat act că în concluziile pe fondul cauzei reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

A obligat reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul de avocat redus, proporțional cu partea din acțiune admisă.

În dosarul conexat, nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate.

Împotriva sentinței civile nr. 2750 din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a declarat apel pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, respingerea acțiunii formulate de intimata A. S.A. și, admițând cererea reconvențională formulată, să fie obligată intimata la plata sumei de 201.900,44 EURO + TVA, plus penalitățile de întârziere în cuantum de 0.1% pentru fiecare zi de întârziere începând cu data de 29.09.2020 (scadența obligației de plată) și până la plata efectivă a debitului principal.

Prin decizia civilă nr. 1147 din 11 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. și s-a schimbat în tot sentința civilă nr. 2750 din 10 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că:

A respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A admis cererea reconvențională.

A obligat reclamanta-pârâtă A. S.A. la plata către pârâta-reclamantă C. S.R.L. a sumei de 201.900,44 euro + TVA reprezentând comision la care se adaugă penalități de întârziere în cuantum de 0,1% calculată la debitul datorat pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (15.10.2020) și până la data plății efective, debitul urmând a fi achitat în RON la cursul de schimb valutar de la data plății.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2020 la 22.09.2022 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta învederează că decizia nu respectă exigențele legale relative la motivarea unei hotărâri judecătorești, considerentele hotărârii recurate reprezentând doar o preluare a susținerilor intimatei-pârâte și nicidecum o motivare care să dezvăluie raționamentul logico-juridic propriu al instanței de apel.

În acest sens, precizează autoarea recursului că o hotărâre care preia exclusiv susținerile uneia dintre parti, în timp ce ignoră total susținerile celeilalte, nu doar că omite a fi o garanție împotriva arbitrariului, ci devine chiar o promovare a arbitrariului.

Preluând necritic argumentele intimatei-pârâte și ignorând total argumentele sale, susține recurenta-reclamantă că hotărârea recurată nu creează un suport transparent din punct de vedere logico-juridic al concluziei reținute, iar această situație corespunde cu nemotivarea hotărârii, invocând în acest sens deciziile civile ale Înaltei Curți de Casație si Justiție nr. 2850/2020, respectiv nr. 2677/2011.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră autoarea recursului că soluția admiterii apelului este rezultatul interpretării eronate și părtinitoare a dispozițiilor art. 2097 alin. (1) C. civ., dar și a art. 1270 alin. (1) C. civ., prin raportare la prevederile art. 1266 alin. (2) din același act normativ.

Sub aspectul interpretării eronate și părtinitoare a dispozițiilor art. 2097 alin. (1) C. civ., arată recurenta-reclamantă că prevederile legale impun drept condiție pentru plata remunerației intermediarului o legătură de cauzalitate între intermediere și încheierea contractului intermediat.

Or, instanța de apel confundă cauzalitatea cu anterioritatea și concluzionează că recurenta-reclamantă datorează comisionul de intermediere, indiferent de momentul la care este încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu unul dintre potențialii cumpărători prezentați de intimata-pârâtă.

Consideră autoarea recursului că noțiunea "termenului rezonabil" utilizată de instanța de fond, avea rolul interpretării art. 2097 alin. (1) C. civ. în sensul corect și logic, de a verifica dacă există o legătură de cauzalitate între intermediere și vânzare sau dacă intermedierea este doar un eveniment anterior vânzării, fără a-l cauza.

Astfel, arată că în mod judicios, instanța de fond a analizat situația de fapt având în vedere că între momentul încetării contractului de intermediere (01.07.2018) și momentul vânzării (22.09.2020), termenul scurs nu poate fi considerat rezonabil în sensul aprecierii vânzării ca fiind "urmare a intermedierii", astfel cum impun prevederile art. 2097 C. civ.

Sub aspectul interpretării eronate și părtinitoare a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., arată recurenta-reclamantă că deși părțile au stabilit în mod clar și fără echivoc în art. II A. din contactul de intermediere modalitatea și forma în care termenul contractului putea fi prelungit, instanța de apel a reținut că actele juridice executate de intimata-pârâtă după 01.07.2018, data încetării termenului contractului de intermediere nr. x/2016, reprezintă o continuare a raporturilor juridice în baza aceluiași contract de intermediere.

Mai susține recurenta-reclamantă că practica statornicită între părți a fost aceea de a încheia un act adițional cu ocazia fiecărei prelungiri a termenului contractual, fiind încheiate două acte adiționale nr. x/21.04.2017 și nr. y/31.05.2018, ambele prevăzând expres acordul părtilor de a prelungi durata contractuală. Or, în atare condiții, consideră că este absurd a se considera că, deodată, părțile au decis a continua raporturile contractuale peste termenul contractual, în mod implicit.

Arată recurenta-reclamantă că deși voința părților exprimată la momentul semnării contractului, a fost ca ofertele atrase de intermediar să fie consemnate într-un proces-verbal care să redea data prezentării ofertei, identificarea ofertantului și prețul oferit, niciuna din anexele prezentate de intimata-pârâtă nu conținea mențiunea privind prețul oferit, astfel că instanța de apel, ignorând prevederile contractuale, greșit a reținut că intimata-pârâtă, în calitate de agent imobiliar, prestează doar servicii de punere în legătură, neavând obligația de a participa și la negocierile de stabilire a prețului.

Ca atare, susține recurenta-reclamantă că, întrucât anexele cuprinzând potențialii cumpărători nu au fost întocmite potrivit dispozițiilor contractuale, ele nu puteau constitui dovezi în sensul îndeplinirii de către intermerdiar a obligațiilor instituite prin contractul de intermediere. Or, dispunând în sens contrar, instanța de apel a desconsiderat voința părților și a încălcat prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., prin raportare la prevederile art. 1266 alin. (2) C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., raportat la art. 425 C. proc. civ., art. 1267, art. 1270 și art. 2097 C. civ.

La 30 septembrie 2022, respectiv 04 octombrie 2022, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.R.L., la sediul acesteia, respectiv la sediul reprezentului convențional.

La 19 octombrie 2022, intimata-pârâtă C. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 26 octombrie 2022, întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă a fost comunicată recurentei-reclamante, care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 15 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 31 ianuarie 2023.

La 30 ianuarie 2023 intimata-pârâtă C. S.R.L. a înaintat la dosarul cauzei, prin poșta electronică, concluzii scrise.

La termenul de judecată din 31 ianuarie 2023 recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise precum și factura fiscală Seria x nr. x/14.09.2022 reprezentând onorariu avocațial și ordinul de plată nr. x/16.09.2022.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea recurată nu creează un suport transparent din punct de vedere logico-juridic al concluziei reținute, considerentele hotărârii reprezentând doar o preluare a susținerilor intimatei-pârâte și nicidecum o motivare care să dezvăluie raționamentul propriu al instanței de apel, nefiind argumentat de ce s-au reținut doar concluziile intimatei-pârâte și s-au respins susținerile sale, modalitatea de interpretarea atât a probelor administrate cât și a normelor legale și aplicarea acestora situației de fapt, ceea ce corespunde ipotezei nemotivării hotărârii.

Aceste critici sunt nefondate, instanța supremă reținând că ele nu se referă la lipsa motivării, ci mai degrabă relevă nemulțumirea recurentei-reclamante față de soluția adoptată de instanța de apel, mai precis de stabilirea situației de fapt reținută în urma administrării probatoriului.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege, dispozițiile contractuale și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, oferind o motivare completă a respingerii argumentelor recurentei-reclamante, care conduce în mod logic către soluția din dispozitiv și poate fi verificată pe calea controlului judiciar.

Astfel, Curtea de apel a reținut că instanța de fond, la momentul pronunțării soluției pe fondul cauzei, a făcut o nepermisă confuzie între momentul încetării contractului de intermediere prin împlinirea termenului contractual și cel al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, atunci când a concluzionat că, de vreme ce contractul de intermediere a încetat la 01.07.2018, prin împlinirea termenului, încheierea contractului de vânzare-cumpărare la data de 22.09.2020, "peste un termen rezonabil" nu ar mai justifica solicitarea de plata a remunerației potrivit dispozițiilor art. 2097 alin. (1) C. civ.

În argumentarea acestui considerent, instanța de apel a arătat că atât timp cât părțile nu au convenit prin contractul încheiat condiționarea plății remunerației de încheierea contractului de vânzare-cumpărare într-un interval de timp determinat, și nici legiuitorul nu a reglementat o astfel de împrejurare, instanța de fond nu putea nici să adauge la lege și nici să intervină în contract. Or, procedând astfel, aceasta a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. și a lărgit sfera condițiilor prevăzute de legiuitor.

Totodată, a procedat instanța de apel la analizarea contractului încheiat între părți și din perspectiva dispozițiilor art. 1266-1267 C. civ., concluzionând că instanța de fond, în urma analizării superficiale a materialului probator, a dat o interpretare străină de voința părților clauzelor contractuale prevăzute la art. I, prin introducerea conceptului nou, de "termen rezonabil", ceea ce a condus la concluzia greșită potrivit căreia, pentru ca intermediarul să se poată prevala de obligația corelativă a clientului de plată a remunerației, încheierea contractului cu terțul trebuia să se realizeze în termenul contractual prevăzut de părți, indiferent de împrejurarea că afacerea s-a perfectat cu terțul identificat de intermediar.

Ulterior, în baza analizei probatoriului administrat pentru a stabili dacă cumpărătorul terenului a fost identificat de către intimata-pârâtă C. S.R.L. sau autoarea acesteia, B. S.R.L., în perioada de exclusivitate contractuală, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, instanța a reținut că recurenta-reclamantă nu a prezentat nici instanței de fond și nici instanței de control judiciar dovezi care să îi susțină apărările formulate și din care să reiasă că tertul cumpărător ar fi fost identificat de aceasta, deși, potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei îi revenea acesteia.

În concluzie, Înalta Curte reține că, criticile aduse de recurenta-reclamantă nu sprijină motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, însușirea de către instanța de prim control judiciar a unor susțineri formulate de către una dintre părți nu poate fi subscrisă noțiunii de nemotivare, câtă vreme soluția se sprijină și pe argumente proprii și consistente ale instanței.

Subsumat motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept material reprezentate de dispozițiile art. 2097 alin. (1) C. civ., art. 1270 alin. (1) C. civ., prin raportare la prevederile art. 1266 alin. (2) din același act normativ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă, potrivit cărora instanța de apel nu a analizat dacă intermedierea a fost un factor cauzator al vânzării, respectiv faptul că părțile au stabilit în mod clar și fără echivoc modalitatea de prelungire a termenului contractual doar prin act adițional, precum și faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel au ignorat a reține că niciuna dintre anexele contractului nu cuprindea data prezentării ofertei, neputând constitui așadar dovezi în sensul îndeplinirii de către intermediar a obligațiilor instituite prin contractul de intermediere, rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, așa cum se urmărește prin această critică.

Reține instanța supremă că, deși recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a textelor legale mai sus-menționate, în realitate, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a interpretat prevederile art. 2097 alin. (1) C. civ. în mod explicit în sensul stipulat de legiuitor, respectiv a verificat dacă intermedierea a cauzat încheierea actului juridic.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1147/2022 din 11 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1147/2022 din 11 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 ianuarie 2023.