ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1092/2021

Ședința publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 noiembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.010.801,23 RON, reprezentând valoarea serviciilor de intermediere imobiliară prestate în vedere vânzării imobilului situat în București, str. x, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data de 07.11.2018 până la achitarea integrală a debitului.

Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 2670/2019 din 26 septembrie 2019 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Apelul:

Sentința de fond a fost atacată cu apel de către reclamanta A. S.R.L., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic de dosar.

Prin decizia civilă nr. 488 din 3 iunie 2020 Curtea de Apel București, secția V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Recursul:

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel a declarat recurs motivat reclamanta A. S.R.L., cauza fiind înregistrată sub același număr unic de dosar la 13 august 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Motivarea recursului:

După o prezentare succintă a situației de fapt recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1166, art. 1178, art. 1182 și art. 2096 - 2102 C. civ., prin raportare la greșita interpretare a voinței părților exprimată prin scrisoarea de introducere din data de 30.05.2017 în sensul că nu are aptitudinea de a constitui un acord în sensul încheierii unui contract de intermediere.

S-a susținut că pe tot parcursul timpului dintre momentul transmiterii scrisorii de introducere client până la semnarea contractului cadru de prestări servicii nr. x din 12.03.2018 este evidentă manifestarea de voință a părților în sensul încheierii contractului de intermediere, actul menționat formalizând doar relația contractuală deja existentă. A arătat că intimata-pârâtă a început să promoveze pe piață imobilul situat în București, pentru vânzarea după soluționarea definitivă a unei cauze aflate pe rolul instanțelor, moment împlinit la 24.11.2016. În acest context a transmis scrisoarea de introducere client din data de 30.05.2017 ca persoană interesată în tranzacție, intimata-pârâtă transmițând înăuntrul perioadei de valabilitate a scrisorii confirmarea înregistrării acesteia, cu mențiunea că încă nu este finalizată documentația cadastrală, licitația urmând a fi desfășurată în anul 2017, amânată ulterior pentru 2018.

În opinia recurentei-pârâte momentul confirmării înregistrării scrisorii de introducere client este cel care marchează întâlnirea voințelor celor două părți în sensul încheierii acordului de intermediere. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 1182 alin. (2) C. civ., din perspectiva ofertei de a contracta, acceptată de cel căruia i-a fost făcută, coroborat cu dispozițiile din materia contractului de intermediere care nu impun forma scrisă a acestuia ad probationem.

Recurenta-reclamantă critică rigiditatea excesivă a instanțelor devolutive față de situația de fapt, apreciind că simpla confirmare a scrisorii de introducere client reprezintă fără echivoc dovada că a acceptat oferta sa de intermediere a vânzării imobilului proprietatea intimatei-pârâte. În acest context, se susține că prin scrisoarea de introducere client s-a realizat scopul contractului de intermediere, astfel cum este definit de art. 2096 alin. (1) C. civ., respectiv identificarea unei terțe persoane și punerea acesteia în legătură cu clientul său. În susținere, s-a făcut referire la probatoriul administrat care dovedește îndeplinirea obligației esențiale a intermedierii. Tot în susținerea existenței acordului de voință al părților recurenta-reclamantă invocă situația de fapt, menționând, totodată, că lipsa stabilirii comisionului de intermediere la momentul emiterii/confirmării scrisorii de introducere client nu este relevantă, prin raportare la prevederile art. 2097 alin. (2) C. civ. Reluând aspecte ce țin de situația de fapt, recurenta-reclamantă a învederat apoi că imobilul fost vândut la prețul de 17.553.791 Euro.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor decizie de apel, arătând sub un prim aspect că instanța devolutivă de atac a reținut pe de o parte că scrisoarea de introducere client nu este suficientă pentru a face dovada nașterii și menținerii unei relații contractuale specifice unui contract de intermediere, iar pe de altă parte a menționat că clientul înscris în scrisoare a continuat să figureze în baza de date a intimatei-pârâte chiar și ulterior expirării scrisorii. În susținerea caracterului contradictoriu al acestor considerente, recurenta-pârâtă invocă situația de fapt și probatoriul administrat, susținând că toate comunicările dintre părți, inclusiv ulterioare expirării scrisorii de introducere client, fac dovada existenței acordului de voință pentru intermedierea vânzării imobilului.

Prin raportare la considerentele menționate anterior, recurenta-pârâtă invocă un caracter contradictoriu și al celui prin care instanța de apel a reținut că clientul despre care se face vorbire în scrisoarea de introducere, a fost înregistrat în baza de date a intimatei pârâte la solicitarea unui alt intermediar. În dezvoltarea criticii, recurenta-reclamantă face trimitere la probatoriu administrat care conturează situația de fapt, respectiv corespondența purtată cu intimata-pârâtă, precum și la declarația unui martor audiat în cauză.

Pentru toate criticile expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării deciziei de apel și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Admisibilitatea recursului:

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recursul fiind declarat și motivat în termenul legal de 30 de zile, calculat potrivit art. 181 C. proc. civ.

A fost întocmit și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 483 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul din 18 februarie 2021 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat și a stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea căii de atac.

Analiza motivelor de recurs:

Prealabil expunerii considerentelor care au conturat soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte precizează că vot fi analizate acele critici din memoriul de recurs care pot fi încadrate în motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă, prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței supreme examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, susținerile recurentei-reclamante care presupun o analiză a probatoriului administrat în cauză, ori o analiză a situației de fapt nu vor fi avute în vedere, față de dispozițiile legale care stabilesc limitele controlului de legalitate exercitat asupra deciziei de apel de către Înalta Curte.

Față de actele dosarului și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Nu este reținută critica recurentei-reclamante vizând nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 1166, art. 1178, art. 1182 și art. 2096 - 2102 C. civ. O primă observație are în vedere că normele de drept invocate ca fiind greșit aplicate de instanța devolutivă de apel reprezintă dispoziții cu caracter general; astfel primul articol reglementează definiția contractului, următoarele două au în vedere principiul libertății de a contracta și forma contractului, iar ultimele statuează de principiu asupra normelor care guvernează contractul de intermediere. Esențial, din perspectiva criticii întemeiată pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este verificarea legalității deciziei de apel prin raportare la normele care reglementează interpretarea contractului, pentru a se stabili dacă, în raport de aceste norme, a fost corect identificată voința părților astfel cum rezultă din actul invocat de recurenta-reclamantă ca fiind o ofertă de intermediere.

Plecând de la această premisă, Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei de apel care a statuat că actul invocat de recurenta-reclamantă nu are aptitudinea de a reprezenta o ofertă de intermediere a intimatei-pârâte în vedere vânzării imobilului proprietatea acesteia.

Aplicând regulile de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 - 1267 C. civ., Înalta Curte reține, în acord cu cele statuate și de instanța de apel, că scrisoarea de introducere client din data de 30.05.2017 nu reprezintă o ofertă de recurentei-reclamante adresate intimatei-pârâte pentru asigurarea ultimei a intermedierii în vederea vânzării imobilului proprietatea acesteia. Astfel, aplicând prevederile art. 1266 C. civ., se reține că intenția recurentei-reclamante ce rezultă din actul juridic invocat a fost aceea de a anunța interesul clientului său, căruia îi asigura intermedierea, pentru achiziționarea imobilului proprietatea intimatei-pârâte. De asemenea, intenția intimatei-pârâte, rezultată din manifestarea de voință, a fost aceea de luare în evidență a potențialului achizitor al imobilului, anunțat prin scrisoare de intermediarul său, recurenta-reclamantă.

Cu aplicarea aceleiași norme de drept, Înalta Curte apreciază că nu sunt identificate elemente în actul juridic exhibat de recurenta-reclamantă care să contureze intenția acesteia de a propune intimatei-pârâte serviciul de intermediere în vederea vânzării imobilului.

Aplicând prevederile art. 1267 C. civ., Înalta Curte reține că interpretarea sistematică a conținutului actului juridic conduce la aceeași concluzie, în sensul că oferta recurentei-reclamante adresată intimatei-pârâte nu a fost în sensul de a propune ultimei părți să îi asigure intermedierea vânzării, ci în sensul de a anunța interesul clientului său pentru respectiva achiziție.

Astfel, nu poate fi reținută apărarea recurentei-reclamante în sensul că scrisoarea de introducere client din 30.05.2017 ar fi rezultatul contractului de intermediere cu intimata-pârâtă, în sensul indentificării unui terț pe care l-a pus în legătură cu ultima parte în vedere tranzacționării imobilului. Conținutul actului relevă în mod expres că nu s-a realizat o operațiune de identificare a unui terț, la eventuala solicitare a intimatei-pârâte ci, dimpotrivă, relevă că terțul era clientul recurentei-reclamante, cărui îi asigura intermedierea. În acest sens este relevantă modalitatea de concepere a actului juridic, în cadrul căruia recurenta-reclamantă menționează clar, fără dubiu, cu terțul este clientul său, pe care îl reprezintă pentru intermedierea achiziției. Per a contrario, nu sunt inserate clauze care să conducă la concluzia, susținută de recurenta-reclamantă, că a propus intimatei-pârâte să identifice un terț în vederea vânzării imobilului.

În speță, nu sunt incidente regulile de interpretare reglementate de art. 1268 - 1269 C. civ., Înalta Curte neidentificând clauze îndoielnice, și nefiind nevoie de reguli subsidiare de interpretare, actul juridic putând fi interpretat prin raportare la voința părților, în urma analizei sistematice a conținutului său.

În consecință, instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 1188 alin. (1) și (2) C. civ., neidentificând în actul juridic acele elemente suficiente pentru formarea contractului.

Plecând de la cele statuate, Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile referitoare la libertatea de a contracta, în condițiile în care s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de normele juridice pentru a fi în prezența unei oferte de intermediere a intimatei-pârâte, dedusă din interpretare scrisorii de introducere client din data de 30.05.2017. Nu se poate reține, astfel, că a fost încheiat un contract urmare a acceptării unei oferte, nefiind în prezența unei asemenea manifestări de voință a părților prezentului litigiu. De asemenea, sunt nerelevante normele ce reglementează contractul de intermediere, prin raportare la aceeași concluzie referitoare la inexistența ofertei de a încheia un asemenea contract. În același sens, nu prezintă incidență în cauză norma care reglementează remunerarea intermediarului, în condițiile în care operația de interpretare a actului juridic a relevat inexistența unei oferte de intermediere, acest aspect prezentând importanță doar dacă se concluziona asupra existenței unei asemenea oferte, acceptată de partea adversă.

Având în vedere cele expuse anterior, referitoare la limitele controlului de legalitate exercitat de Înalta Curte, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța supremă nu va analiza susținerile recurentei-reclamante care ar determina o analiză a probatoriului administrat în cauză (înscrisuri, declarații de martori), precum și o reevaluare a situației de fapt.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu vor fi analizate de Înalta Curte, întrucât acestea nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei de apel. Sub aparența motivelor contradictorii, recurenta-reclamantă critică decizia instanței devolutive de atac din perspectiva situației de fapt astfel cum a fost reținută de această instanță, pretinsele contradicții fiind raportate la probatoriul administrat.

În consecință, reiterând dispoziția legală ce limitează controlul exercitat de instanța supremă asupra deciziei de apel doar la examinarea conformității acesteia cu normele de drept aplicabile, Înalta Curte nu va analiza aceste critici care tind la o reevaluare a situației de fapt, prin reanalizarea probatoriului administrat.

Pentru toate considerente expuse, având în vedere și dispoziția art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 488 din 03 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2021.