ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 895/2020

Ședința publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29.05.2017, sub nr x/2017 reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A, au formulat acțiune în pretenții prin care au solicitat să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 de euro, în echivalent RON la data plății efective, cu titlu de daune morale, către reclamanta A., in calitate de sora a defunctului; obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 de euro, în echivalent RON la data plății efective, cu titlu de daune morale, către reclamanta B., in calitate de nepoata a defunctului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4886/20.12.2017, pronunțată de Tribunalul București a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune. A fost respinsă cererea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul D., pentru prescripția dreptului material la acțiune.

Împotriva sentinței civile nr. 4886/20.12.2017, pronunțate de Tribunalul București au declarat apel reclamantele A., B., asistată de mama sa A. și E..

Prin practicaua deciziei recurate (2453/2018), instanța de apel a dispus rectificarea citativului în sensul că în cauză calitate de apelanți-reclamanți au A. și B..

Prin decizia civilă nr. 2453 din 28 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanții reclamanți A., B. împotriva sentinței civile nr. 4886/20.12.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civila, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.A. și intimatul intervenient D.. A fost anulată sentința civilă atacată. A fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs S.C. C. S.A..

Recurenta a apreciat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale întrucât a reținut că termenul de prescripție pentru promovarea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze este de 8 ani și nu de 3 ani.

A susținut recurenta că în speță sunt aplicabile dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă din noul C. civ., iar nu cele din Decretul nr. 167/1958; cererea de chemare în judecată are un obiect patrimonial fiind aplicabile dispozițiile art. 2501 C. civ. motiv pentru care termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.

De asemenea, recurenta a arătat că, potrivit art. 2528 C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

În continuare, în legătură cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, a opinat recurenta că instanța de apel a arătat că reclamanții au cunoscut paguba cât și autorul accidentului chiar la data de 28.06.2013, apreciind că ambele hotărâri sunt corecte sub acest aspect. Ca atare, atunci când aceste elemente sunt cunoscute, termenul de prescripție începe să curgă, nefiind condiționat de pronunțarea unei soluții de către organele de urmărire penală, aspect care rezultă din interpretarea art. 2537 alin. (3) C. civ.

Prin urmare, a susținut recurenta, în cazul în care există un dosar de urmărire penală poate interveni doar întreruperea cursului termenului de prescipție extinctivă prin constituirea ca parte civilă dacă despăgubirea se acordă, potrivit legii, din oficiu; în cauză nu a intervenit nici un caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției extinctive, aceasta împlinindu-se la 1.05.2016. Or, acțiunea de față a fost introdusă la data de 29.05.2017, cu mult peste termenul de prescripție.

In drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților, față de care niciuna dintre părți nu a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 28 mai 2020, pentru judecata acestuia.

Înalta Curte, reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind inadmisibilitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Se reține că prin cererea de chemare în judecată reclamantele solicită acordarea de despăgubiri civile decurgând din săvârșirea unei infracțiuni, eventual și din nerespectarea unor reguli ce reglementează activitatea rutieră. Cum acțiunea are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, aceasta este prescriptibilă extinctiv.

Prin decizia recurată s-a statuat că termenul de prescripție aplicabil în cauză este de 8 ani, iar nu de 3 ani, astfel cum a stabilit prima instanță.

Conform prevederilor art. 2517 din C. civ.,"Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", iar potrivit dispozițiilor art. 2528 alin. (1) din același cod,"Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Art. 1394 C. civ. instituie a prorogare a termenului prescripției și anume: "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă".

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că legiuitorul a prevăzut o derogare de la instituirea termenului general de prescripție de 3 ani, în cazul în care despăgubirile civile derivă dintr-o faptă penală, termenul de prescripție a răspunderii penale urmând a se aplica și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.

Potrivit art. 122 lit. c) din C. pen., forma în vigoare la data producerii accidentului rutier, termenul de prescripție a răspunderii penale este, "8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani"; în conformitate cu art. 178 alin. (2) din C. pen., "Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activități, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani".

În ceea ce privește termenul de prescripție al răspunderii penale pentru infracțiunea de ucidere din culpă, acesta este de 8 ani în situația infracțiunii de ucidere din culpă, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor anterior redate.

Aplicând aceste dispoziții normative la situația de fapt din cauză, nu se poate susține cu temei că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legale, întrucât a reținut că termenul de prescripție pentru promovarea cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze este de 8 ani și nu de 3 ani, așa cum încearcă să impună recurenta-pârâtă.

Și aceasta, întrucât, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, raportat la materia penală din care derivă despăgubirile ce se pretind în acțiunea de față, sunt incidente dispozițiile art. 1394 din C. civ., prin care se instituie a prorogare a termenului prescripției.

În condițiile în care s-a statuat în sensul că termenul de prescripție aplicabil în cauză este de 8 ani, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție nu mai prezintă relevanță, întrucât, indiferent de momentul la care începe să curgă acest termen, acțiunea a fost promovată înăuntrul termenului de prescripție față de data introducerii cererii de chemare în judecată-29.05.2017.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2453 din 28 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2453 din 28 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2020.