ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1456/2020

Ședința publică din data de 23 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 28.07.2014, sub nr. x/2014, reclamanții A., B. și C. au solicitat obligarea pârâtei S.C. D. S.A. și pe intervenientul E., la plata daunelor morale și materiale după cum urmează: A. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, F., daune morale în cuantum de 1.000.000 RON și daune materiale în cuantum de 3.500 de RON reprezentând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării; B. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului său, F., daune morale în cuantum de 1.000.000 de RON; C. - pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fratelui său, F., daune morale în cuantum de 250.000 de RON.

Tribunalul Ilfov, secția civilă prin sentința civilă nr. 151 din 14.01.2015, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 1567 din 14.10.2015, cu majoritate, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Prin decizia nr. 1433 din 23 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a admis recursul declarat de reclamanții B., A., C. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă; a fost casată decizia recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014* pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă.

Curtea de apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1541 din 12 octombrie 2016, a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 151/14.01.2015, pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatul intervenient E. și intimata pârâtă S.C. D. S.A.; a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A.

Prin decizia nr. 1225 din 19 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare; totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 1541 din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014* pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă.

Tribunalul Ilfov, secția Civilă prin sentința civilă nr. 1552/2018 din 21 mai 2018, pronunțată de, în dosarul nr. x/2014, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și cu intervenientul forțat E.; a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 RON către reclamantul A., 150.000 RON către reclamanta B. și 100.000 RON către C., cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de daune materiale către reclamantul A..

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâta, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 27.07.2018, sub nr. x/2018.

Curtea de apel București, secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 127 din 21 ianuarie 2019, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-pârâtă D. S.A. și apelanții-reclamanți A., B. ȘI C. în contradictoriu cu intimatul-intervenient forțat E..

Împotriva deciziei civile nr. 127 din 21 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta S.C. D. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după prezentarea situației de fapt și a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel a fost pronunțata cuprinzând motive contradictorii, astfel:

Instanța de apel arata ca:"La cuantificarea daunelor morale s-a avut în vedere că F. a decedat la o vârsta extrem de frageda,de numai 20 de ani, când avea toata viața înainte. Cu toate acestea, s-au avut în vedere și concluziile raportului de expertiză tehnică auto care au stabilit ca accidentul de circulație putea fi evitat în mod cert doar prin măsuri de evitare preventive și anume dacă intervenientul forțat nu conducea sub influenta băuturilor alcoolice, respectiv dacă respecta viteza impusă pentru sectorul de drum respectiv și dacă ocupanții autoturismului purtau centura de siguranța ".

Recurenta a arătat că, deși reține aceste considerente, în motivarea pe care o face,ulterior, în cuprinsul deciziei sale, instanța de apel arată că; "în raport de starea de fapt și față de actele de cercetare penală întocmite în cauză, Curtea apreciază că victima nu a contribuit cu nimic la producerea urmărilor accidentului, având în vedere că, din actele de cercetare penală aflate la dosar rezulta că accidentul rutier s-a produs pe fondul vitezei de deplasare neadaptate într-o curbă la stânga, șoferul pierzând controlul direcției de deplasare și astfel autoturismul s-a răsturnat în afara părții carosabile. In ceea ce privește susținerea că dacă victima ar fi purtat centura de siguranța deznodământul accidentului ar fi altul, Curtea nu o va reține în raport de mențiunile din actele de cercetare penală din care rezultă că accidentul a fost unul violent ...Față de aceste împrejurări se poate aprecia că rezultatul ar fi fost același chiar dacă victima ar fi purtat centura de siguranța."

Recurenta a solicitat a se avea în vedere că instanța de apel a înlăturat fără temei unele din probatoriile administrate - nereținând faptul că, așa cum intervenientul forțat avea obligația să nu depășească viteza legală și pasagerul decedat avea obligația să circule respectând normele legale de circulație și să nu se urce intr-un autoturism condus de un șofer aflat în stare de ebrietate; victima a consumat băuturi alcoolice împreună cu șoferul - intervenient forțat; ulterior,victima a acceptat să se urce în autoturism împreună cu șoferul știind că acesta consumase băuturi alcoolice; victima nu și-a cuplat centura de siguranță, deși autoturismul în care era dotat cu astfel de mecanism iar cuplarea centurii de siguranța era chiar la nivelul anului 2011 obligatorie, conform art. 36 din O.U.G. nr. 95/2002.

Recurenta a susținut că, relevant este și faptul că, atât șoferul, cât și pasagerul au consumat alcool împreună și că aceste elemente urmau a fi valorificate prin prisma dimensiunii despăgubirilor morale acordate.

Recurenta a mai arătat că hotărârea pronunțată a încălcat normele legale in aceasta materie-motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefăcând aplicarea textelor legale in materia culpei comune - art. 1371 C. civ., art. 28 din Ordinul nr. 5/2010 al CSA ca și a criteriului jurisprudențial în această materie, a stabilirii despăgubirilor morale - criteriu prevăzut de art. 49 pct. 2 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010 (daunele morale in conformitate cu legislația si jurisprudența din România").

Recurenta a susținut că nici o suma de bani nu poate compensa viața ori sănătatea unei persoane și că, în fapt, ceea ce se evaluează nu este prejudiciul, ci despăgubirea, subliniind, totodată că, în lipsa unor criterii și elemente de natură obiectivă, instanțele de judecată, inclusiv Înalta Curte de Casație si Justiție au arătat că relevanță în acordarea acestor despăgubiri este jurisprudența, or, în motivarea deciziei recurate nu apare nici măcar o soluție dată de instanțele de judecată în spețe similare.

După prezentarea unor considerente ale deciziei nr. 422/2018 a I.C.C.J., secția I civilă, recurenta a apreciat că instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu a analizat în suficientă măsură jurisprudența națională precum si cea pe care a indicat-o prin hotărârile depuse in fata instanței de apel, astfel cum impun dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, ceea ce echivalează in fapt cu o cercetare incompleta a fondului cauzei.

Recurenta a mai susținut că, în mod eronat, instanța de apel nu numai ca nu retine, dar nu face nici referire la jurisprudența atașata apelului, întrucât jurisprudența este unicul criteriu oferit de lege, iar instanțele au obligația de a face o corectă aplicare a acestuia. În considerarea acestui argument, recurenta a apreciat că instanța de apel ar fi urmat a manifesta preocupare în analiza unei jurisprudențe similare pentru a putea cuantifica în mod obiectiv daunele acordate prin hotărârea pronunțată.

Recurenta a considerat că despăgubirea băneasca pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial, așa cum au arătat instanțele de judecată, este, prin însăși destinația sa menită de a ușura situația persoanei lezate, de a i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, ea trebuind să fie însă, în egală măsură rezultatul analizei atente a unor elemente obiective care să înlăture posibilitatea ca aceasta să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Aceasta cu atât mai mult cu cât fapta ilicita este săvârșită sub forma culpei și nu a intenției directe sau indirecte.

Recurenta a apreciat că daunele acordate reclamantului nu păstrează acel raport de rezonabilitate și proporționalitate cu dauna suferită și că dauna morală nu trebuie sa fie excesivă ca întindere riscând a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscutaă de lege.

Curtea Europeana, în practica sa, a mai susținut recurenta, a arătat adesea faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoană să primească o satisfacție echitabila, iar pe de alta parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Recurenta a apreciat că instanța de reformare, Curtea de Apel București, nu a motivat și nu a argumentat în suficientă măsură, raportat la textele de lege invocate, cuantumul daunelor morale acordate reclamanților. Este adevărat ca jurisprudența în materie nu reprezintă izvor de drept însă este obligatoriu a fi avută în vedere în lipsa unor alte criterii precise și clare în această materie a daunelor morale.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 octombrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a acordat termen la data de 14 mai 2020 în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, după redarea unor fragmente din sentința penală și punctul 47 al deciziei recurate, recurenta a susținut că aceste considerente sunt contradictorii.

Este de reținut că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța sau dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Or, susținerea recurentei, privind presupusa contradictorialitate a considerentelor instanței de apel, nu poate fi reținută, având în vedere că, recurenta invocă contradictorialitatea considerentelor a două hotărâri distincte, respectiv un fragment din considerentele sentinței penale și reținerea instanței de apel din decizia recurată privind respingerea contribuției victimei la producerea accidentului rutier.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a considerat necesar să prezinte aspecte ale situației de fapt, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu, la punctul 47 al deciziei recurate, concluziile analizei făcute în raport de actele de cercetare penală, neexistând contradictorialitate între cele expuse.

Se constată că soluția pronunțată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcție de situația de fapt și de probele administrate și că nu se poate reține existența unor contradicții, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În legătură cu acest motiv se va reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea instanței de apel.

În consecință, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1371 C. civ., art. 28 și art. 49 pct. 2 lit. f) din Ordinul CSA nr. 5/2010.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, instanța de apel în analiza culpei victimei în producerea accidentului s-a raportat la presupusa incidență a dispozițiilor art. 1371 C. civ. și a constatat că în raport de starea de fapt și față de actele de cercetare penală întocmite în cauză, victima nu a contribuit cu nimic la producerea urmărilor accidentului.

Pentru a se reține culpa concurentă a victimei în producerea accidentului rutier,ar fi trebuit să se dovedească contribuția victimei în apariția sau mărirea prejudiciului, conform dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.

Fapta victimei de a nu fi purtat centura de siguranță nu întrunește caracteristicile avute în vedere de dispozițiile art. 1352 C. civ. pentru a putea conduce la exonerarea de răspundere civilă, întrucât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului și nici nu prezintă elementele faptei majore sau ale cazului fortuit.

Într-adevăr, nepurtarea centurii de siguranță și nerespectarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 poate fi considerată o imprudență a victimei, ca participant la trafic, însă nu poate fi asimilată unei culpe în apariția faptului ilicit cauzator de prejudicii și implicit, a prejudiciului suferit, cu atât mai mult cu cât nu ar putea fi stabilită, conform art. 1371 alin. (1) C. civ., partea din prejudiciu de care ar fi responsabilă însăși victima.

Prin urmare, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut că în cauză nu poate fi reținută culpa victimei la producerea accidentului și că pârâta este cea chemată să suporte acoperirea integrală a prejudiciului.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte referitoare la înlăturarea de către instanța de apel a probatoriilor administrate, a faptului că victima ar fi consumat băuturi alcoolice cu șoferul, intervenientul forțat și ar fi acceptat să urce în autoturism știind că acesta consumase, sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la lipsa de preocupare a instanței de apel de a analiza jurisprudența similară în stabilirea cuantumului daunelor morale, sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. și art. 49 pct. 2 lit. d) (deși recurenta-pârâtă a invocat lit. f) dispozițiile art. 49 nu cuprinde această literă) din Ordinul CSA nr. 5/2010 la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane daunele morale se vor acorda în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În cauză se constată că, în analiza cuantumului daunelor morale, instanța de apel a reținut în mod corect că, daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, dar că la nivel legislativ și jurisprudențial nu s-au stabilit limite maxime sau minime în ceea ce privește acest tip de prejudicii.

Din acest punct de vedere instanța de apel a apreciat în mod judicios că jurisprudența invocată de părți reprezintă un punct de reper dar nu este esențială atât timp cât nu este una constantă și generalizată și că pentru asigurarea unui cuantum proporțional al daunelor morale instanța nu poate face abstracție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze.

Înalta Curte, constată că în cuantificarea prejudiciului, instanța de apel a analizat în mod temeinic datele concrete ale cauzei și a apreciat în mod corect faptul că sumele stabilite de instanța de fond reprezintă un cuantum rezonabil, echitabil și proporțional cu consecințele negative suferite, ținând seama și de faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea în speță decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura economică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În ce privește neaplicarea dispozițiilor art. 28 din Ordinul CSA nr. 5/2010, se reține că menționatele dispoziții au în vedere situația în care persoana prejudiciată a contribuit la producerea prejudiciului. Or, din moment ce s-a constatat că victima nu este culpabilă în producerea prejudiciului, instanța de apel nu mai putea face o analiză a dispozițiilor menționate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei D. S.A, ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte D. S.A în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimații - reclamanți B., A. și C., urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.760 RON reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 127 din 21 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă D. S.A. la plata sumei de 4.760 RON cheltuieli de judecată către intimații - reclamanți B., A. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iulie 2020.