ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 757/2021

Ședința publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, reclamanții A., B. și C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru vătămarea suferită ca urmare a pierderii tatălui său E.; la plata către reclamanta B. a sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru vătămarea suferită ca urmare a pierderii tatălui său E. și la plata către reclamanta C. a sumei de 60.000 euro, cu titlu de daune morale pentru vătămarea suferită ca urmare a pierderii fiului său E..

Au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la 4 iulie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții F., G., A., B., H., I., J. și K. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru vătămarea suferită ca urmare a decesului rudei lor L., după cum urmează: câte 60.000 euro pentru F. și G., părinții victimei; câte 100.000 euro pentru A. și B., fii; câte 40.000 euro pentru ceilalți reclamanți, frați.

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la 14 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Cauza a fost înregistrată sub același număr unic la 22 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, instanță care, prin încheierea din 25 martie 2019, a admis excepția conexității, invocată de pârâtă, a dispus reunirea cauzei cu cea care face obiectul dosarului nr. x/2018 și a trimis dosarul la completul învestit cu soluționarea acestui din urmă dosar.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Ilfov a reținut că între cele două dosare există identitate parțială de părți, aceeași cauză juridică și o strânsă legătură între obiectul celor două cereri de chemare în judecată, având în vedere că în ambele urmează a se analiza dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, ca urmare a accidentului produs la 12 septembrie 2016.

Prin sentința civilă nr. 1383 din 9 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea principală privindu-le pe reclamanta C. și pe pârâta D. S.A. A admis în parte cererea conexă privindu-i pe reclamanții F., G., A., B., H., I., J., K. și pe pârâta D. S.A. și, în consecință:

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta C. a sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referință al B.N.R. de la data plății; la plata către fiecare dintre reclamanții F. și G. a sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referință al B.N.R. de la data plății; la plata către fiecare dintre reclamanții H., I., J. și K. a sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referință al B.N.R. de la data plății; la plata către fiecare dintre reclamanții A. și B. a sumei de 100.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referință al B.N.R. de la data plății; la plata către C., F., G., H., I., J., K., A. și B. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de transport și cazare proporționale cu pretențiile admise și a sumei de 3.500 RON, cu același titlu, reprezentând onorariu de avocat, proporțional cu pretențiile admise.

Împotriva acestei sentințe, D. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2045A din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a civilă. Prin aceeași decizie a fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimaților-reclamanți de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, D. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia atacată este nemotivată, cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că motivarea deciziei atacate nu satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

Potrivit recurentei, motivarea deciziei atacate relevă faptul că instanța de apel nu a stabilit corect situația de fapt și nu a argumentat cuantumul prejudiciului personal nepatrimonial stabilit.

A susținut recurenta că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile legale privind culpa comună și nu a lămurit aspectele legate de împrejurarea privind cuplarea sau nu a centurii de siguranța a victimelor, în condițiile în care ancheta din 12 septembrie 2016 a autorităților din Franța, țară în care a avut loc accidentul, a relevat faptul că acestea nu purtau centura de siguranță, care le-ar fi salvat viața.

În opinia recurentei, curtea de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o", împrejurare ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, recurenta a arătat că, nepurtând centura de siguranță, victima a acceptat riscul de a fi vătămată într-un potențial accident, asumându-și astfel acest risc.

A subliniat autoarea căii de atac că, prin decizia nr. 12/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, instanța supremă a stabilit că "dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă."

O altă critică formulată de recurentă vizează încălcarea Normei C.S.A. nr. 23/2014, emisă în aplicarea art. 49-50 din Legea nr. 136/1005.

În acest sens, a susținut că, atunci când a cuantificat daunele morale, instanța nu a avut în vedere jurisprudența.

A apreciat recurenta că instanța nu s-a raportat la situația reală, concretă a reclamanților și nu a analizat în ce măsură acordarea sumei de 370.000 euro este de natură să conducă la îmbogățirea fără justă cauză a familiei celor două victime ale accidentului.

Or, potrivit jurisprudenței, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În acest context, recurenta a evocat jurisprudența instanței supreme și a subliniat că, într-adevăr, despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

De asemenea, a susținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale impune statuarea în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, despăgubirile acordate urmând să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a ușura ori compensa, în măsura posibilului, suferințele pe care reclamantul le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

La 21 septembrie 2020, intimații au depus întâmpinare, prin care au invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând, potrivit dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., chestiunea timbrării căii de atac, sesizată prin raportul întocmit, aspect care ține de legala învestire a instanței și care, pentru acest motiv, primează în fața excepțiilor tardivității și nulității recursului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru reține că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează și se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței.

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de timbru, datorată conform legii, iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În speță, în etapa regularizării, constatându-se că la dosar nu a fost depusă dovada achitării taxelor judiciare de timbru, prin adresa aflată la dosarului, comunicată la 10 iulie 2020 potrivit dovezii de la dosarului, i s-a pus în vedere recurentei, sub sancțiunea anulării cererii, să depună la dosar, în termen de 10 de zile de la comunicarea adresei, dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 1.034 RON.

Aceeași obligație a fost menționată și în raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat recurentei la 19 februarie 2021 .

Constatând că până la termenul de judecată stabilit în cauză - 24 martie 2021, recurenta nu s-a conformat obligației prevăzute mai sus, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2045A din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 martie 2021.