Decizia nr. 1982/2016 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2014, reclamanții A., B., C., D., E., etc. au chemat în judecată pe pârâta SC F. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu și cu intervenientul forțat G., să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune morale cauzate de decesul numitului H. în urma accidentului rutier din data de 8 decembrie 2011, daune morale în cuantum de: • 300.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamanta A., în calitate de mamă; • 400.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamanta B., în calitate de soție; • 200.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamanta C., în calitate de fiică; • 200.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamanta D., în calitate de fiică; • 100.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamanta E., în calitate de nepoată - reprezentata legal de către D.; • 200.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamantul I., în calitate de fiu; • 100.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamanta J., în calitate de nepoată - reprezentata legal de către I.; • 200.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamantul K., în calitate de fiu; • 200.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamanta L., în calitate de fiică; • 100.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plății) pentru reclamantul M., în calitate de nepot - reprezentat legal de către L. În motivarea cererii s-a arătat că în data de 08 decembrie 2011, numitul G. a condus autoturismul cu număr de înmatriculare x, iar pe fondul nerespectării obligației de a se asigura la efectuarea manevrei de mers înapoi, nu a observat că din spate venea un biciclist, acesta intrând în coliziune cu autoturismul. Biciclistul, în persoana numitului H., nu a putut evita impactul cu autoturismul datorită unor defecțiuni la sistemul de frânare al bicicletei, defecțiuni pe care nu le cunoștea. În urma impactului, victima H. a fost transportată la Spitalul Județean Botoșani, iar după 7 zile de internare a decedat. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm., art. 1381, art. 1385 și următoarele C. civ., Legea nr. 136/1995, dispozițiile Ordinului CSA nr. 5/2010.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin Sentința civilă nr. 1649 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți, aceștia fiind obligați să plătească pârâtei suma de 6.820 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de curtea de apel Prin Decizia nr. 2141/A din 15 decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., E. prin reprezentant legal D., I., J., prin reprezentant legal I., K., L., M., prin reprezentant legal L., împotriva Sentinței civile nr. 1649 din 2 aprilie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, sentința apelată fiind schimbată în sensul că: A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanți, pârâta fiind obligată să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, a următoarelor sume: 3.000 lei către reclamanta-mama defunctului; 3.000 lei către reclamanta - soția defunctului; câte 5.000 lei pentru fiecare dintre reclamanții-fiu/fiică a defunctului; câte 2.000 lei pentru fiecare dintre reclamanții-nepoții defunctului.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții L., K., C., I., A., E., J., D., M. și B. și pârâta SC F. SA. Prin recursul declarat, reclamanții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate în cererea introductivă cu titlu de daune morale, considerând că sumele respective contribuie la restabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, menționând aspecte teoretice ale motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ. și au arătat că nerespectarea dreptului la un proces echitabil constituie un exces de putere. A fost invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în susținerea căruia reclamanții, făcând trimitere la considerații de ordin teoretic și practic referitor la obligația instanțelor de a motiva hotărârile judecătorești, au susținut nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanța de apel nu a motivat și explicat de ce a ajuns la anumite concluzii reținute în considerentele deciziei atacate. Prin memoriul de recurs au fost evocate de către reclamanți o serie de aspecte teoretice privitoare la caracteristicile contractului de asigurare, iar printr-o altă critică încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au susținut încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011 de punere în aplicarea a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă delictuală pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, susținând că instanța de apel nu a respectat principiul proporționalității și a justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate. Recurenta-pârâtă SC F. SA, prin memoriul de recurs a invocat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 139 1 alin. (2) C. civ. și art. 249 C. proc. civ., arătând faptul că instanța de apel a reținut greșit că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale și că a fost făcută dovada prejudiciului moral. A susținut că prin raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză s-a constatat că accidentul s-ar fi putut produce chiar și în situația în care autoutilitara ar fi staționat, aspect care conduce logic la concluzia ca intervenientul-șofer nu are nicio culpă în producerea accidentului și, prin urmare, nu există legătura de cauzalitate între fapta conducătorului auto și decesul victimei accidentului auto. A criticat și modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale, susținând că reclamanții nu au probat relațiile de afecțiune cu victima și nici suferința sufletească cauzată de decesul autorului lor, aceștia nefăcând dovada unui prejudiciu actual, cert și determinat. Prin întâmpinare, pârâta-intimată a arătat că relativ la motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 4 și 6 C. proc. civ., reclamanții au formulat critici care nu pot fi încadrate în textele de lege evocate, întrucât nu au arătat în concret cu privire la care aspecte hotărârea atacată este nelegală, dezvoltarea acestor motive de recurs fiind una pur teoretică. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la critica privind cuantumul despăgubirilor acordate, respectiv limita maximă de despăgubire prevăzută de lege, intimata-pârâtă a susținut că limita maximă a despăgubirii este un reper stabilit de lege care poate fi atins numai în cazuri excepționale - accidente cu număr mare de victime, ceea ce nu este cazul în speță. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta SC F. SA, solicitând respingerea acestui recurs motivat de faptul că valoarea despăgubirilor stabilite se încadrează în limitele prevăzute de lege, fiind reținută corect culpa concurentă a conducătorului auto și că soluția procurorului nu poate avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Procedura derulată în recurs Învestită cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea acestora, iar la data de 9 iunie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, magistratul-asistent a întocmit raportul asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ. Completul de filtru C4, la data de 16 iunie 2016, a constatat că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia părților cauzei, pentru ca acestea să depună la dosar puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. La raportul întocmit, doar recurenții-reclamanți au depus la dosar un punct de vedere. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., în ședința completului de filtru din 22 septembrie 2016 s-a luat în examinare admisibilitatea, în principiu, a celor două recursuri, iar prin încheierea de la această dată s-a constatat că sunt recursurile sunt admisibile în principiu și s-a acordat termen de judecată la data de 20 octombrie 2016, cu citarea părților în ședință publică, pentru soluționarea acestora pe fond, dat fiind faptul că sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. ce a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare nu a putut fi reținută și aplicată în privința recursului reclamanților întrucât parte din criticile formulate fac posibilă încadrarea acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același act normativ. Examinând hotărârea atacată, având în vedere raportul întocmit asupra admisibilității în principiu și limita impusă de criticile de recurs susceptibile de încadrare în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate, pentru considerentele ce succed: Printr-un prim motiv de recurs, pârâta a contestat premisa reținută de instanța de apel care a stat la baza acordării despăgubirilor către reclamanți, respectiv ipoteza întrunirii condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale relativ la existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și prejudiciu, apreciind că această legătură de cauzalitate nu există, critică care se impune a fi analizată prioritar față de cea care se referă la sistemul probator al daunelor morale, dar și în raport cu cele învederate de reclamanți care se referă la nemotivarea hotărârii recurate și stabilirea greșită a cuantumului daunelor morale. Sub aspectul analizării criticilor prioritare susceptibile de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu aplicare și interpretarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. sub aspectul reținerii în cauză a tuturor elementelor cumulative ale răspunderii civile delictuale în sarcina conducătorului auto G., asigurat RCA la data producerii evenimentului rutier la societatea de asigurare pârâtă. Potrivit art. 1357 C. civ. "cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă." Potrivit art. 1349 C. civ., "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral ..." Textele de lege sunt aplicabile speței în condițiile în care se dovedește că sunt îndeplinite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale și anume săvârșirea unei fapte licite, vinovăția (în cea mai ușoară formă - culpa ușoară), prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Contrar susținerilor recurentului-pârât referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și prejudiciu, Înalta Curte reține că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a înlăturat judicios, pe baza examinării materialului probator administrat, concluzia instanței de fond referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între fapta săvârșită de conducătorul auto și prejudiciul reclamat în cauză generat de decesul victimei accidentului rutier reținută din soluția Rezoluția din 9 decembrie 2013 dată în dosarul penal nr. x/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a intervenientului forțat G. Din situația de fapt stabilită în cauză de către instanța de apel pe baza examinării directe a materialului probator, inclusiv a raportului de expertiză criminalistică nr. x/2013 la care face trimitere recurenta-pârâtă, rezultă că între fapta săvârșită de conducătorul auto-intervenient și prejudiciul invocat de reclamanți există o legătură de cauzalitate, de vreme ce evenimentul rutier, soldat cu decesul victimei s-a produs nu ca urmare a impactului dintre autoutilitară și biciclist în timp ce autovehiculul staționa, ci în momentul în care șoferul auto efectua manevra de mers înapoi, fără a avea un câmp de vizibilitate corespunzător și fără a fi manevrat de o persoană din afara autoutilitarei. Recurentul-pârât a susținut inexistența legăturii de cauzalitate între fapta conducătorului auto și decesul biciclistului făcând trimitere la raportul de expertiză criminalistică efectuat în faza de urmărire penală care ar fi concluzionat că accidentul s-ar fi produs chiar și în situația în care autoutilitara ar fi staționat, aspect care ar conduce la concluzia inexistenței culpei conducătorului auto în producerea accidentului rutier, astfel cum s-a reținut și de către organul de cercetare penală. Susținerea recurentului nu poate fi primită, întrucât potrivit art. 28 C. proc. pen. doar hotărârea judecătorească a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile și numai în ceea ce privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Prin urmare, rezoluția organului de urmărire penală nu dobândește autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, acesta având prerogativa de a verifica întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale. Or, realizând o corectă interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale, instanța de apel a procedat judicios la verificarea directă a condiției răspunderii civile delictuale privind legătura de de cauzalitate între fapta conducătorului auto și decesul victimei accidentului rutier, sens în care a realizat o examinare a raportului de expertiză criminalistică efectuat în dosarul penal. Or, pe acest aspect, care ține de probațiune, instanța de apel, în a cărei putere de evaluare este dată această împrejurare, a constatat că deși examinarea concluziilor raportului de expertiză criminalistică relevă culpa comună a conducătorului auto și a victimei în producerea accidentului, legătura de cauzalitate în speță nu este înlăturată de împrejurarea că expertul nu a exclus și ipoteza în care accidentul s-ar fi putut produce chiar și în situația în care vehiculul ar fi staționat, edificator fiind aspectul că accidentul a fost produs în timp ce conducătorul autoutilitarei efectua manevra de mers înapoi. În acest context, nu poate fi acreditată ideea că fapta victimei ar fi fost cauza exclusivă a producerii accidentului. Din această perspectivă, fapta victimei nu întrunește caracteristicile avute în vedere de art. 1352 C. civ. pentru a conduce la exonerarea de răspundere civilă atât timp cât nu a fost cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului și nici nu prezintă elementele forței majore sau ale cazului fortuit, astfel cum prevede textul de lege sus menționat. Totodată, aducerea în dezbaterea judiciară din recurs a unor asemenea aspecte, care țin de evaluarea probatoriului, ignoră specificul căii de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi valorificate doar critici vizând legalitatea, iar nu situațiile de fapt. Modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale de către instanța de apel a fost criticată prin ambele cereri de recurs, reclamanții susținând că despăgubirile au fost acordate într-un cuantum redus, iar pârâta a pretins că daunele au fost greșit acordate întrucât nu au fost dovedite. Astfel, prin memoriul de recurs, reclamanții au dezvoltat critici, susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011, apreciind că despăgubirile acordate nu sunt juste și proporționale în raport cu natura valorilor lezate și că nu se află în consens cu jurisprudența națională în materie la care fac referire. Susținerile formulate de reclamanți nu sunt întemeiate. Temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanți izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat G., materializată în producerea evenimentului rutier din 08 decembrie 2011 în urma căruia a rezultat decesul numitului H., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum și a celor înscrise în art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la momentul producerii accidentului rutier care a generat prejudiciul pretins), potrivit cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Trebuie avut în vedere că, din perspectivă jurisprudențială, atât instanțele naționale, cât și Curtea europeană a Drepturilor Omului atunci când au de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criterii de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. În consens cu susținerile reclamanților, într-adevăr, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care - conform aceleiași jurisprudențe evocate mai sus - a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, principiu în considerarea căruia suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, deoarece suma astfel stabilită trebuie să contribuie sau să ușureze, în măsura posibilă, suferințele pricinuite. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este, prin însăși destinația ei, o categorie juridică cu caracter special, al cărui cuantum nu poate fi prefigurat în urma unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinat să contribuie, dar nici nu poate fi stabilit arbitrar. De aceea, valoarea despăgubirii trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului ș.a.), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire. Astfel, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege și să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în vederea asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite. În acest context al analizei, nu poate fi primită susținerea recurenților referitoare la stabilirea unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile pentru prejudiciul suferit de decesul autorului lor (fiu/soț/tată/bunic) deoarece la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel a avut în vedere atât criteriile oferite de doctrină și jurisprudență, cât și circumstanțele factuale concrete ale cauzei menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciilor concrete suferite de reclamanți și nu o sursă de îmbogățire a acestora, despăgubiri care să constituie, pe cât posibil, un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite de aceștia. În raport de cele expuse și având în vedere dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. potrivit cărora "în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea sau la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemate să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o", Înalta Curte reține că instanța de apel în scopul determinării cuantumului despăgubirilor a avut corect în vedere culpa comună a părților implicate în evenimentul rutier din 8 decembrie 2011, culpă ce a fost stabilită într-un procent diferențiat în raport de circumstanțele factuale concrete apel producerii accidentului, respectiv o culpa redusă a conducătorului auto-asigurat RCA și o culpa majoră a victimei accidentului. Totodată, pe lângă acest criteriu, instanța de apel a acordat despăgubirile morale într-un mod diferențiat pentru fiecare reclamant ținând cont și de gradul de rudenie al acestora cu defunctul, de impactul, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de fiecare dintre aceștia, dar și de măsura în care decesul survenit a afectat situația lor familială. Or, din perspectiva considerentelor sus evocate, soluția instanței de apel se circumscrie în marja unei jurisprudențe unitare în acordarea daunelor morale, în raport de criteriile sus menționate și de situația particulară a fiecărei persoane prejudiciate, în cazuri similare, astfel încât, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel nu este susceptibilă de critică sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. din Normele privind asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. și art. 249 C. proc. civ. întrucât daunele morale au fost acordate în considerarea prejudiciului moral înregistrat ca urmare a decesului unei rude apropiate, fără însă ca reclamanții să probeze relațiile de afecțiune cu victima și suferința sufletească pricinuită de decesul autorului lor, considerând că prejudiciul moral pretins nu a fost dovedit. Susținerile formulate nu sunt fondate. Din modalitatea de redactare a art. 1391 alin. (2) C. civ. potrivit căruia "instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu", rezultă că, legiuitorul a impus condiția dovedirii prejudiciului nepatrimonial în sarcina altor persoane decât cele enumerate, ceea ce denotă că acestea din urmă sunt prezumate - dată fiind legătura de rudenie/afinitate - că au suferit și au înregistrat un prejudiciu prin moartea victimei. O asemenea distincție pe plan probator este justificată de natura relațiilor (apropiate, în cazul rudelor/soțului) aptă să determine o dispensă de dovadă în legătura cu durerea încercată și prejudiciul moral încercat. Cum reclamanții fac parte din categoria persoanelor enumerate în art. 1391 alin. (2) teza I C. civ. și întrucât în cauză au fost reținute elementele cumulative care conduc la antrenarea răspunderii civile delictuale, în mod corect instanța de apel a prezumat, în ce-i privește, existența prejudiciului nepatrimonial. De altfel, criticile pârâtului recurent cu trimitere la examinarea materialului probator din perspectiva dovedirii prejudiciului moral suferit de reclamanți nu pot face obiectul verificărilor date în competența instanței de recurs, deoarece nu sunt susceptibil de încadrare în vreunul din cazurile de casare înscrise în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., atât timp cât argumentele prezentate vizează aspecte factuale avute în vedere de instanța de apel și care țin de temeinicia hotărârii și nu de legalitatea acesteia. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții au invocat și motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 4 C. proc. civ. care se referă la cazul în care casarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Invocarea unor aspecte teoretice ale acestui motiv de casare și referirea ipotetică la încălcarea dreptului la un proces echitabil nu fac posibilă încadrarea acestor susțineri în motivul de recurs evocat în lipsa unor argumente și trimiteri concrete la hotărârea atacată care să permită verificarea legalității acesteia din perspectiva ipotezei ce reclamă nesocotirea de către instanța de apel a limitelor pe care dispozițiile constituționale și legea privind organizarea judiciară i le conferă. Recurenții deși nu au adus argumente care să permită încadrarea acestei critici în dispozițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., susținerea formulată referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil a fost analizată deja în precedent, din perspectiva încadrării acesteia în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Reclamanții-recurenți au criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală și pentru motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Plecând de la considerentele de ordin teoretic ce conturează ipotezele motivului de recurs evocat și aspectele reținute în practica judiciară în privința incidenței acestui motiv de casare, reclamanții au susținut nelegalitatea deciziei recurate pe motiv că instanța de apel nu a explicat de ce a ajuns la anumite concluzii reținute în considerentele hotărârii pronunțate. În condițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Susținerile recurenților deși conturează vag cazul de casare evocat, acesta nu este incident în cauză pentru a atrage casarea hotărârii atacate. Într-adevăr, potrivit jurisprudenței constante a Curții europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenția europeană, include în esență, obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile (hotărârea Ruiz Torija contra Spaniei din 9 decembrie 1994, hotărârea Higgins contra Franței din 19 februarie 1998 și hotărârea Hirvisari contra Finlandei din 27 septembrie 2001). În cauză, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și în drept, de vreme ce, reținând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale conform art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. în sarcina conducătorului auto, asigurat RCA, a analizat - în conformitate cu art. 1371 C. civ. - cerințele prejudiciului din punct de vedere al existenței și al întinderii acestuia în raport de împrejurările concrete ale producerii accidentului, dar și a proporției culpei stabilită în sarcina părților implicate în respectivul eveniment rutier. Faptul că instanța de apel a admis în parte pretențiile formulate de reclamanți nu însemnă că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau cuprinde o motivare contradictorie, cum greșit sugerează recurenții-reclamanți, din moment ce instanța de prim control judiciar și-a prezentat argumentele care au justificat soluția de antrenare a răspunderii civile delictuale și de cuantificare a prejudiciului. Astfel, instanța de apel a arătat că determinarea daunelor morale a fost realizată proporțional în raport de culpa majoră a victimei, respectiv culpa redusă a asiguratului în producerea accidentului rutier, dar și de relațiile de rudenie existente între reclamanți și defunct, de impactul, intensitatea și consecințele negative suferite de fiecare dintre aceștia, context în care nu se poate imputa instanței de apel neîndeplinirea obligației de motivare a soluției pronunțate. În consecință, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă ca nefondate recursurile declarate de reclamanții L., K., C., I., A., E., J., D., M. și B. și de pârâta SC F. SA.