ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1982/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1982/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1982/2016

Asupra recursului civil de

față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ.,

constată următoarele:

1.

Obiectul cauzei

Prin

cererea înregistrată la data de 27 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a civilă sub nr. x/3/2014,

reclamanții A., B., C., D., E., etc. au chemat în judecată pe pârâta

SC F. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în

contradictoriu și cu intervenientul forțat G., să se

dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cu titlu de daune

morale cauzate de decesul numitului H. în urma accidentului rutier din data de

8 decembrie 2011, daune morale în cuantum de:

• 300.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamanta A., în calitate de

mamă;

• 400.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamanta B., în calitate de

soție;

• 200.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamanta C., în calitate de

fiică;

• 200.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamanta D., în calitate de

fiică;

• 100.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamanta E., în calitate de

nepoată - reprezentata legal de către D.;

• 200.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamantul I., în calitate de

fiu;

• 100.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamanta J., în calitate de nepoată

- reprezentata legal de către I.;

• 200.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamantul K., în calitate de

fiu;

• 200.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamanta L., în calitate de

fiică;

• 100.000 euro (echivalentul în lei la

data efectuării plății) pentru reclamantul M., în calitate de

nepot - reprezentat legal de către L.

În motivarea cererii s-a arătat

că în data de 08 decembrie 2011, numitul G. a condus autoturismul cu

număr de înmatriculare x, iar pe fondul nerespectării obligației

de a se asigura la efectuarea manevrei de mers înapoi, nu a observat că

din spate venea un biciclist, acesta intrând în coliziune cu autoturismul.

Biciclistul, în persoana numitului H., nu a putut evita impactul cu

autoturismul datorită unor defecțiuni la sistemul de frânare al

bicicletei, defecțiuni pe care nu le cunoștea. În urma impactului,

victima H. a fost transportată la Spitalul Județean Botoșani,

iar după 7 zile de internare a decedat.

În drept, reclamanții au invocat

dispozițiile art. 1349, art. 1357 și urm., art. 1381, art. 1385

și următoarele C. civ., Legea nr. 136/1995, dispozițiile

Ordinului CSA nr. 5/2010.

în primă instanță de tribunal

Prin Sentința civilă nr.

1649 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată,

acțiunea formulată de reclamanți, aceștia fiind

obligați să plătească pârâtei suma de 6.820 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

în apel de curtea de apel

Prin Decizia nr. 2141/A din 15

decembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D.,

E. prin reprezentant legal D., I., J., prin reprezentant legal I., K., L., M.,

prin reprezentant legal L., împotriva Sentinței civile nr. 1649 din 2

aprilie 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, sentința apelată fiind schimbată în sensul că:

A fost admisă, în parte,

acțiunea formulată de reclamanți, pârâta fiind obligată

să plătească reclamanților, cu titlu de daune morale, a

următoarelor sume: 3.000 lei către reclamanta-mama defunctului; 3.000

lei către reclamanta - soția defunctului; câte 5.000 lei pentru fiecare

dintre reclamanții-fiu/fiică a defunctului; câte 2.000 lei pentru

fiecare dintre reclamanții-nepoții defunctului.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții L., K., C., I., A., E., J., D., M. și B. și

pârâta SC F. SA.

Prin recursul declarat,

reclamanții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6

și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și obligarea

pârâtei la plata sumelor solicitate în cererea introductivă cu titlu de

daune morale, considerând că sumele respective contribuie la restabilirea

unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația

acordată.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

reclamanții au susținut că instanța și-a

depășit atribuțiile puterii judecătorești,

menționând aspecte teoretice ale motivului de recurs prevăzut de art.

488 pct. 4 C. proc. civ. și au arătat că nerespectarea dreptului

la un proces echitabil constituie un exces de putere.

A fost invocat și motivul de

casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în susținerea

căruia reclamanții, făcând trimitere la considerații de

ordin teoretic și practic referitor la obligația instanțelor de

a motiva hotărârile judecătorești, au susținut

nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanța de apel nu a motivat

și explicat de ce a ajuns la anumite concluzii reținute în considerentele

deciziei atacate.

Prin memoriul de recurs au fost

evocate de către reclamanți o serie de aspecte teoretice privitoare

la caracteristicile contractului de asigurare, iar printr-o altă

critică încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct.

8 C. proc. civ., reclamanții au susținut încălcarea

dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011 de punere în

aplicarea a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă delictuală pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate,

susținând că instanța de apel nu a respectat principiul

proporționalității și a justului echilibru între natura

valorilor lezate și sumele acordate.

Recurenta-pârâtă SC F. SA, prin

memoriul de recurs a invocat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

încălcarea dispozițiilor art. 139

1

alin. (2) C. civ.

și art. 249 C. proc. civ., arătând faptul că instanța de

apel a reținut greșit că sunt întrunite elementele

răspunderii civile delictuale și că a fost făcută

dovada prejudiciului moral. A susținut că prin raportul de

expertiză criminalistică efectuat în cauză s-a constatat că

accidentul s-ar fi putut produce chiar și în situația în care

autoutilitara ar fi staționat, aspect care conduce logic la concluzia ca

intervenientul-șofer nu are nicio culpă în producerea accidentului

și, prin urmare, nu există legătura de cauzalitate între fapta

conducătorului auto și decesul victimei accidentului auto. A criticat

și modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale, susținând

că reclamanții nu au probat relațiile de afecțiune cu

victima și nici suferința sufletească cauzată de decesul

autorului lor, aceștia nefăcând dovada unui prejudiciu actual, cert

și determinat.

Prin întâmpinare, pârâta-intimată

a arătat că relativ la motivele de recurs prevăzute de

dispozițiile art. 488 pct. 4 și 6 C. proc. civ., reclamanții au

formulat critici care nu pot fi încadrate în textele de lege evocate, întrucât

nu au arătat în concret cu privire la care aspecte hotărârea

atacată este nelegală, dezvoltarea acestor motive de recurs fiind una

pur teoretică. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la critica privind cuantumul

despăgubirilor acordate, respectiv limita maximă de despăgubire

prevăzută de lege, intimata-pârâtă a susținut că

limita maximă a despăgubirii este un reper stabilit de lege care

poate fi atins numai în cazuri excepționale - accidente cu număr mare

de victime, ceea ce nu este cazul în speță.

Intimații-reclamanți au

formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta SC F. SA, solicitând

respingerea acestui recurs motivat de faptul că valoarea

despăgubirilor stabilite se încadrează în limitele prevăzute de

lege, fiind reținută corect culpa concurentă a

conducătorului auto și că soluția procurorului nu poate

avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Învestită cu soluționarea

cererilor de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a procedat la comunicarea acestora, iar la data de 9

iunie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este

reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile

art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea

punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, magistratul-asistent a întocmit raportul asupra

admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd

dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ.

Completul de filtru C4, la data de 16

iunie 2016, a constatat că raportul întrunește condițiile art.

493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea acestuia

părților cauzei, pentru ca acestea să depună la dosar

puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4)

C. proc. civ. La raportul întocmit, doar recurenții-reclamanți au

depus la dosar un punct de vedere.

Constatându-se încheiată

procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.,

în ședința completului de filtru din 22 septembrie 2016 s-a luat în

examinare admisibilitatea, în principiu, a celor două recursuri, iar prin

încheierea de la această dată s-a constatat că sunt recursurile

sunt admisibile în principiu și s-a acordat termen de judecată la

data de 20 octombrie 2016, cu citarea părților în

ședință publică, pentru soluționarea acestora pe fond,

dat fiind faptul că sancțiunea nulității

prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. ce a fost invocată

de pârâtă prin întâmpinare nu a putut fi reținută și

aplicată în privința recursului reclamanților întrucât parte din

criticile formulate fac posibilă încadrarea acestora în motivele de casare

prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din același act normativ.

Examinând hotărârea atacată,

având în vedere raportul întocmit asupra admisibilității în principiu

și limita impusă de criticile de recurs susceptibile de încadrare în

cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate,

pentru considerentele ce succed:

Printr-un prim motiv de recurs, pârâta

a contestat premisa reținută de instanța de apel care a stat la

baza acordării despăgubirilor către reclamanți, respectiv

ipoteza întrunirii condițiilor antrenării răspunderii civile

delictuale relativ la existența legăturii de cauzalitate între fapta

ilicită săvârșită cu vinovăție și

prejudiciu, apreciind că această legătură de cauzalitate nu

există, critică care se impune a fi analizată prioritar

față de cea care se referă la sistemul probator al daunelor

morale, dar și în raport cu cele învederate de reclamanți care se

referă la nemotivarea hotărârii recurate și stabilirea

greșită a cuantumului daunelor morale.

Sub aspectul analizării criticilor

prioritare susceptibile de încadrare în motivul de recurs înscris în art. 488

alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că soluția

instanței de apel a fost pronunțată cu aplicare și

interpretarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 1349 alin. (1)

și (2) C. civ. sub aspectul reținerii în cauză a tuturor

elementelor cumulative ale răspunderii civile delictuale în sarcina

conducătorului auto G., asigurat RCA la data producerii evenimentului

rutier la societatea de asigurare pârâtă.

Potrivit art. 1357 C. civ. "cel

ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită,

săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl

repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară

culpă." Potrivit art. 1349 C. civ., "orice persoană are

îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau

obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin

acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime

ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă

această îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind

obligat să le repare integral ..."

Textele de lege sunt aplicabile

speței în condițiile în care se dovedește că sunt

îndeplinite cele patru condiții ale răspunderii civile delictuale

și anume săvârșirea unei fapte licite, vinovăția (în

cea mai ușoară formă - culpa ușoară), prejudiciul

și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Contrar susținerilor

recurentului-pârât referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între

fapta ilicită săvârșită cu vinovăție și

prejudiciu, Înalta Curte reține că, prin soluția

pronunțată, instanța de apel a înlăturat judicios, pe baza

examinării materialului probator administrat, concluzia instanței de

fond referitoare la lipsa legăturii de cauzalitate între fapta

săvârșită de conducătorul auto și prejudiciul reclamat

în cauză generat de decesul victimei accidentului rutier

reținută din soluția Rezoluția din 9 decembrie 2013

dată în dosarul penal nr. x/P/2011 a Parchetului de pe lângă

Judecătoria Botoșani prin care s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a intervenientului forțat G.

Din situația de fapt

stabilită în cauză de către instanța de apel pe baza

examinării directe a materialului probator, inclusiv a raportului de

expertiză criminalistică nr. x/2013 la care face trimitere

recurenta-pârâtă, rezultă că între fapta

săvârșită de conducătorul auto-intervenient și

prejudiciul invocat de reclamanți există o legătură de

cauzalitate, de vreme ce evenimentul rutier, soldat cu decesul victimei s-a

produs nu ca urmare a impactului dintre autoutilitară și biciclist în

timp ce autovehiculul staționa, ci în momentul în care șoferul auto

efectua manevra de mers înapoi, fără a avea un câmp de vizibilitate

corespunzător și fără a fi manevrat de o persoană din

afara autoutilitarei.

Recurentul-pârât a susținut

inexistența legăturii de cauzalitate între fapta conducătorului

auto și decesul biciclistului făcând trimitere la raportul de

expertiză criminalistică efectuat în faza de urmărire penală

care ar fi concluzionat că accidentul s-ar fi produs chiar și în

situația în care autoutilitara ar fi staționat, aspect care ar

conduce la concluzia inexistenței culpei conducătorului auto în

producerea accidentului rutier, astfel cum s-a reținut și de către

organul de cercetare penală.

Susținerea recurentului nu poate

fi primită, întrucât potrivit art. 28 C. proc. pen. doar hotărârea

judecătorească a instanței penale are autoritate de lucru

judecat în fața instanței civile și numai în ceea ce

privește existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Prin urmare, rezoluția organului de urmărire penală nu

dobândește autoritate de lucru judecat în fața instanței civile,

acesta având prerogativa de a verifica întrunirea cumulativă a

condițiilor răspunderii civile delictuale. Or, realizând o

corectă interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale,

instanța de apel a procedat judicios la verificarea directă a

condiției răspunderii civile delictuale privind legătura de de

cauzalitate între fapta conducătorului auto și decesul victimei

accidentului rutier, sens în care a realizat o examinare a raportului de

expertiză criminalistică efectuat în dosarul penal.

Or, pe acest aspect, care ține de

probațiune, instanța de apel, în a cărei putere de evaluare este

dată această împrejurare, a constatat că deși examinarea

concluziilor raportului de expertiză criminalistică relevă culpa

comună a conducătorului auto și a victimei în producerea

accidentului, legătura de cauzalitate în speță nu este

înlăturată de împrejurarea că expertul nu a exclus și

ipoteza în care accidentul s-ar fi putut produce chiar și în situația

în care vehiculul ar fi staționat, edificator fiind aspectul că

accidentul a fost produs în timp ce conducătorul autoutilitarei efectua

manevra de mers înapoi.

În acest context, nu poate fi

acreditată ideea că fapta victimei ar fi fost cauza exclusivă a

producerii accidentului. Din această perspectivă, fapta victimei nu

întrunește caracteristicile avute în vedere de art. 1352 C. civ. pentru a

conduce la exonerarea de răspundere civilă atât timp cât nu a fost

cauza exclusivă sau determinantă a producerii prejudiciului și

nici nu prezintă elementele forței majore sau ale cazului fortuit,

astfel cum prevede textul de lege sus menționat.

Totodată, aducerea în dezbaterea

judiciară din recurs a unor asemenea aspecte, care țin de evaluarea

probatoriului, ignoră specificul căii de atac exercitate, în cadrul

căreia pot fi valorificate doar critici vizând legalitatea, iar nu

situațiile de fapt.

Modalitatea de stabilire a

despăgubirilor morale de către instanța de apel a fost

criticată prin ambele cereri de recurs, reclamanții susținând

că despăgubirile au fost acordate într-un cuantum redus, iar pârâta a

pretins că daunele au fost greșit acordate întrucât nu au fost

dovedite.

Astfel, prin memoriul de recurs, reclamanții

au dezvoltat critici, susceptibile de încadrare în cazul de casare

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează

încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr.

14/2011, apreciind că despăgubirile acordate nu sunt juste și

proporționale în raport cu natura valorilor lezate și că nu se

află în consens cu jurisprudența națională în materie la

care fac referire.

Susținerile formulate de

reclamanți nu sunt întemeiate.

Temeiul despăgubirilor morale

solicitate de reclamanți izvorăște din fapta delictuală a

conducătorului auto asigurat G., materializată în producerea

evenimentului rutier din 08 decembrie 2011 în urma căruia a rezultat

decesul numitului H., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor

art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum și a celor înscrise în

art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a

Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la momentul

producerii accidentului rutier care a generat prejudiciul pretins), potrivit

cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislația

și jurisprudența din România.

Trebuie avut în vedere că, din

perspectivă jurisprudențială, atât instanțele

naționale, cât și Curtea europeană a Drepturilor Omului atunci

când au de soluționat cauze similare celei de față, s-au

raportat nu numai la criterii de evaluare prestabilite de legislația

națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate

asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele

particulare ale fiecărui caz în parte.

În consens cu susținerile

reclamanților, într-adevăr, despăgubirile acordate trebuie

să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna

suferită, sens în care - conform aceleiași jurisprudențe evocate

mai sus - a fost consacrat principiul proporționalității daunei

cu despăgubirea acordată, principiu în considerarea căruia suma

de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o

sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să

aibă numai un caracter pur simbolic, deoarece suma astfel stabilită

trebuie să contribuie sau să ușureze, în măsura

posibilă, suferințele pricinuite.

Despăgubirea bănească

pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial este, prin însăși

destinația ei, o categorie juridică cu caracter special, al

cărui cuantum nu poate fi prefigurat în urma unei concordanțe

valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a

cărui reparare este destinat să contribuie, dar nici nu poate fi

stabilit arbitrar. De aceea, valoarea despăgubirii trebuie să fie

rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei

(intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana

păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul

situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima

accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în

timpul vieții de victima accidentului ș.a.), deci a unor elemente

obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea

bănească acordată să constituie un mijloc imoral de

îmbogățire. Astfel, pentru a-și păstra caracterul de

"satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate

într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea

prevăzute de lege și să păstreze un raport rezonabil de

proporționalitate cu dauna suferită, în vederea asigurării unei

juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual

mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În acest context al analizei, nu poate

fi primită susținerea recurenților referitoare la stabilirea

unei despăgubiri morale diminuate, injuste și neechitabile pentru

prejudiciul suferit de decesul autorului lor (fiu/soț/tată/bunic)

deoarece la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel a avut

în vedere atât criteriile oferite de doctrină și

jurisprudență, cât și circumstanțele factuale concrete ale

cauzei menite să asigure o reparație justă și echitabilă

a prejudiciilor concrete suferite de reclamanți și nu o sursă de

îmbogățire a acestora, despăgubiri care să constituie, pe

cât posibil, un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice

suferite de aceștia.

În raport de cele expuse și având

în vedere dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. potrivit cărora

"în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă

la cauzarea sau la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în

parte, deși putea să o facă, cel chemate să

răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a

pricinuit-o", Înalta Curte reține că instanța de apel în

scopul determinării cuantumului despăgubirilor a avut corect în

vedere culpa comună a părților implicate în evenimentul rutier

din 8 decembrie 2011, culpă ce a fost stabilită într-un procent

diferențiat în raport de circumstanțele factuale concrete apel

producerii accidentului, respectiv o culpa redusă a conducătorului

auto-asigurat RCA și o culpa majoră a victimei accidentului.

Totodată, pe lângă acest criteriu, instanța de apel a acordat

despăgubirile morale într-un mod diferențiat pentru fiecare reclamant

ținând cont și de gradul de rudenie al acestora cu defunctul, de

impactul, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării de fiecare dintre aceștia, dar și de

măsura în care decesul survenit a afectat situația lor

familială.

Or, din perspectiva considerentelor

sus evocate, soluția instanței de apel se circumscrie în marja unei

jurisprudențe unitare în acordarea daunelor morale, în raport de

criteriile sus menționate și de situația particulară a

fiecărei persoane prejudiciate, în cazuri similare, astfel încât, Înalta

Curte constată că hotărârea instanței de apel nu este

susceptibilă de critică sub aspectul încălcării

dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. din Normele privind asigurarea de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de

vehicule aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta

a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva

încălcării dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ. și

art. 249 C. proc. civ. întrucât daunele morale au fost acordate în considerarea

prejudiciului moral înregistrat ca urmare a decesului unei rude apropiate,

fără însă ca reclamanții să probeze relațiile de

afecțiune cu victima și suferința sufletească pricinuită

de decesul autorului lor, considerând că prejudiciul moral pretins nu a

fost dovedit.

Susținerile formulate nu sunt

fondate.

Din modalitatea de redactare a art.

1391 alin. (2) C. civ. potrivit căruia "instanța

judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri

ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și

soțului pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum

și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența

unui asemenea prejudiciu", rezultă că, legiuitorul a impus

condiția dovedirii prejudiciului nepatrimonial în sarcina altor persoane

decât cele enumerate, ceea ce denotă că acestea din urmă sunt

prezumate - dată fiind legătura de rudenie/afinitate - că au

suferit și au înregistrat un prejudiciu prin moartea victimei. O asemenea

distincție pe plan probator este justificată de natura

relațiilor (apropiate, în cazul rudelor/soțului) aptă să

determine o dispensă de dovadă în legătura cu durerea

încercată și prejudiciul moral încercat.

Cum reclamanții fac parte din

categoria persoanelor enumerate în art. 1391 alin. (2) teza I C. civ. și

întrucât în cauză au fost reținute elementele cumulative care conduc

la antrenarea răspunderii civile delictuale, în mod corect instanța

de apel a prezumat, în ce-i privește, existența prejudiciului

nepatrimonial.

De altfel, criticile pârâtului

recurent cu trimitere la examinarea materialului probator din perspectiva

dovedirii prejudiciului moral suferit de reclamanți nu pot face obiectul

verificărilor date în competența instanței de recurs, deoarece

nu sunt susceptibil de încadrare în vreunul din cazurile de casare înscrise în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., atât timp

cât argumentele prezentate vizează aspecte factuale avute în vedere de

instanța de apel și care țin de temeinicia hotărârii

și nu de legalitatea acesteia.

În cuprinsul memoriului de recurs,

reclamanții au invocat și motivul de recurs înscris în art. 488 pct.

4 C. proc. civ. care se referă la cazul în care casarea unei hotărâri

judecătorești se poate cere când instanța a depășit

atribuțiile puterii judecătorești. Invocarea unor aspecte

teoretice ale acestui motiv de casare și referirea ipotetică la

încălcarea dreptului la un proces echitabil nu fac posibilă

încadrarea acestor susțineri în motivul de recurs evocat în lipsa unor

argumente și trimiteri concrete la hotărârea atacată care

să permită verificarea legalității acesteia din perspectiva

ipotezei ce reclamă nesocotirea de către instanța de apel a

limitelor pe care dispozițiile constituționale și legea privind

organizarea judiciară i le conferă.

Recurenții deși nu au adus

argumente care să permită încadrarea acestei critici în

dispozițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc.

civ., susținerea formulată referitoare la încălcarea dreptului

la un proces echitabil a fost analizată deja în precedent, din perspectiva

încadrării acesteia în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C.

proc. civ.

Reclamanții-recurenți au

criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală și pentru

motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Plecând de la

considerentele de ordin teoretic ce conturează ipotezele motivului de

recurs evocat și aspectele reținute în practica judiciară în

privința incidenței acestui motiv de casare, reclamanții au

susținut nelegalitatea deciziei recurate pe motiv că instanța de

apel nu a explicat de ce a ajuns la anumite concluzii reținute în

considerentele hotărârii pronunțate.

În condițiile art. 488 pct. 6 C.

proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive

contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Susținerile recurenților deși conturează vag cazul de

casare evocat, acesta nu este incident în cauză pentru a atrage casarea

hotărârii atacate.

Într-adevăr, potrivit

jurisprudenței constante a Curții europene a Drepturilor Omului,

dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenția

europeană, include în esență, obligația instanțelor de

a-și motiva hotărârile (hotărârea Ruiz Torija contra Spaniei din

9 decembrie 1994, hotărârea Higgins contra Franței din 19 februarie

1998 și hotărârea Hirvisari contra Finlandei din 27 septembrie 2001).

În cauză, hotărârea

instanței de apel este temeinic motivată, atât în fapt, cât și

în drept, de vreme ce, reținând îndeplinirea condițiilor

răspunderii civile delictuale conform art. 1349 alin. (1) și (2) C.

civ. în sarcina conducătorului auto, asigurat RCA, a analizat - în

conformitate cu art. 1371 C. civ. - cerințele prejudiciului din punct de

vedere al existenței și al întinderii acestuia în raport de

împrejurările concrete ale producerii accidentului, dar și a

proporției culpei stabilită în sarcina părților implicate

în respectivul eveniment rutier.

Faptul că instanța de apel a

admis în parte pretențiile formulate de reclamanți nu însemnă

că hotărârea este nemotivată, insuficient motivată sau

cuprinde o motivare contradictorie, cum greșit sugerează

recurenții-reclamanți, din moment ce instanța de prim control

judiciar și-a prezentat argumentele care au justificat soluția de

antrenare a răspunderii civile delictuale și de cuantificare a

prejudiciului. Astfel, instanța de apel a arătat că determinarea

daunelor morale a fost realizată proporțional în raport de culpa

majoră a victimei, respectiv culpa redusă a asiguratului în

producerea accidentului rutier, dar și de relațiile de rudenie

existente între reclamanți și defunct, de impactul, intensitatea

și consecințele negative suferite de fiecare dintre aceștia,

context în care nu se poate imputa instanței de apel neîndeplinirea

obligației de motivare a soluției pronunțate.

În consecință, constatând

că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunțată

cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, iar

hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost judicios

motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul dispozițiilor art.

496 C. proc. civ., să respingă ca nefondate recursurile declarate de

reclamanții L., K., C., I., A., E., J., D., M. și B. și de

pârâta SC F. SA.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții L., K., C., I., A., E., J., D., M. și B.

și de pârâta SC F. SA împotriva Deciziei nr. 2141/A din 15 decembrie 2015

a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - CL