ÎCCJ, decizie (scj.ro #187033)

Acțiune în răspundere civilă delictuală cu element de extraneitate. Legea de drept material aplicabilă. Incidența dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II)

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în despăgubiri

daune morale

accident rutier

decesul victimei

element de extraneitate

lege aplicabilă

Regulamentul (CE) nr. 864/2007

C. civ., art. 2611 alin. (1)

Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II), art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 2611 alin. (1) C. civ., „legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene”.

Conform art. 4 alin. (1) din Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II), „cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”, iar potrivit art. 2 alin. (1) din același regulament, „în sensul prezentului regulament,

«prejudiciu» reprezintă orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau culpa in contrahendo”.

Astfel, în cazul în care, în urma unui accident rutier produs în Germania, decesul victimei, respectiv prejudiciul direct, s-a produs în această țară, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II, rezultă că legea de drept material aplicabilă este legea germană, iar nu legea română, cum în mod greșit a fost determinată de instanța de apel.

Criteriul folosit de instanța de apel, respectiv domiciliul victimei pe teritoriul statului român, nu are nicio relevanță în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II, care rețin legea țării în care s-a produs „prejudiciul”, respectiv, în cauză, decesul victimei, indiferent de țara în care are loc faptul cauzator de prejudicii și de țara sau țările în care se manifestă „efectele indirecte” ale respectivului fapt.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1036 din 20 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la 09.06.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâta S.C. G. AS, H., prin corespondent S.C. I. S.R.L., și intervenientul forțat J., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei:

-          la   plata   către   reclamantul   A.   a   sumei   de    150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul B.N.R. de 4,57 lei/euro);

-          la plata către reclamanta B. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul B.N.R. de 4,57 lei/euro);

-          la plata către reclamantul C. a sumei de 150.000

Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul B.N.R. de 4,57 lei/euro);

-          la plata către reclamanta D. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul B.N.R. de 4,57 lei/euro);

-          la plata către reclamanta E. a sumei de 150.000

Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul B.N.R. de 4,57 lei/euro);

la plata către reclamantul F. a sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei 685.500 lei la cursul B.N.R. de 4,57 lei/euro), reprezentând despăgubiri morale urmare a accidentului rutier soldat cu decesul numitului K., produs din vina numitului J., petrecut în data de 14.12.2016, în loc. Munchen, Germania, în timp ce conducea autoturismul înmatriculat în Cehia sub nr. Y, autovehicul pentru care la acea dată era încheiată o poliță de asigurare R.C.A. la S.C. G. AS;

la plata cheltuielilor pe care le vor suporta reclamanții cu ocazia judecării prezentei pricini.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, modificată și republicată.

Prin

sentin

ța civilă

nr. 4858 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și a fost obligată pârâta S.C. G. AS la plata următoarelor sume: 40.000 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul C.; 40.000 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta B.; 30.000 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul A.; 30.000 euro (în echivalent Iei la data plății) reprezentând despăgubiri morale, către reclamantul F.; 30.000 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta D.; 30.000 euro (în echivalent lei la data plății) reprezentând despăgubiri morale, către reclamanta E.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 1830 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 4858 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E., F. și pârâta G. AS.

Prin

decizia civil

ă

nr. 604/A din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F. și de apelanta-pârâtă G. AS, în contradictoriu cu intimatul-intervenient J., împotriva sentinței civile nr. 4858/15.12.2017, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017; a respins cererea apelantei-pârâte G. AS privind acordarea cheltuielilor de judecată.

La 21 mai 2019, recurenta-pârâtă G. AS, H. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 604/A din 1 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în sensul aplicării legii locului producerii evenimentului, respectiv legea germană.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta susține ca acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile Ordinului CSA nr. 23/2014, ale O.U.G. nr. 54/2016, în vigoare la momentul producerii accidentului și ale Legii nr. 136/1995, abrogată la momentul producerii accidentului.

De asemenea, recurenta arată că, prin apelul formulat, a susținut că dreptul la despăgubire își are originea în raportul juridic delictual născut pe teritoriul unei alte țări, situație față de care sunt incidente dispozițiile art. 2641 C. civ., care atrag aplicarea articolului 4 din Regulamentul nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II); în plus, dispozițiile art. 49 alin. 1 din Legea nr. 136/1995, în prezent abrogate, impuneau ca despăgubirile să fie acordate în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul.

Recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a preluat în mod eronat inclusiv susținerile reprezentantului reclamanților, care a invocat un articol al Regulamentului care se aplică răspunderii contractuale și a menținut, în mod greșit, considerentele reținute de prima instanță, în sensul că despăgubirile se acordă conform legii române, efectele directe fiind calificabile în funcție de domiciliul victimei.

În speță, susține recurenta, persoana păgubită este persoana fizică cu domiciliul în România, ce a fost prejudiciată ca urmare a unui accident survenit pe teritoriul unui stat membru UE, respectiv Germania. Astfel, consideră că se aplică legea locului, legea germană, evenimentul rutier fiind încadrat în sfera de aplicare a art. 4 din Regulamentul Roma II ca fapt juridic necontractual, articol care face vorbire direct de țara în care s-a produs vătămarea.

Pentru motivele invocate, recurenta-reclamanta solicită admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința aplicării legii locului producerii accidentului-legea germană.

Prin înscrisul depus la fila 15, recurenta-pârâtă a precizat că procedura instituită de art. 493 C. proc. civ. a fost abrogată prin intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 310/2018, astfel încât nu este incidentă în prezenta cauză; dacă instanța va aprecia că sunt incidente aceste dispoziții, recurenta menționează că este de acord ca soluționarea recursului să se facă de către completul de filtru.

La 1 iulie 2019, în termen legal, intimații-reclamanți A., B., C., D., E. și F. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate. În cuprinsul întâmpinării, intimații susțin și faptul că nu se impune casarea hotărârii instanței de apel pentru motivul invocat de recurentă (aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. l pct. 8 C. proc. civ.), acesta fiind menționat formal, doar pentru a se circumscrie motivelor limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă și doar pentru a se îndeplini condiția obligatorie a motivării în drept.

Totodată, intimații-reclamanți și-au exprimat acordul ca recursul sa fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., în forma în vigoare anterior abrogării prin Legea nr. 310/2018, coroborat cu art. 24 din același cod, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă G. AS, H. împotriva deciziei civile nr. 604/A din 1 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, și a acordat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Acțiunea introductivă are ca obiect plata de despăgubiri formulate de persoanele păgubite, rude ale victimei accidentului rutier petrecut la 14.12.2016, în loc. Munchen, Germania, împotriva asigurătorului RCA al persoanei vinovate.

Așadar, litigiul privește o acțiune în răspundere delictuală cu element de extraneitate.

Potrivit art. 2611 alin. 1 C. civ., „legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor Uniunii Europene”.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că instanța de recurs nu este învestită cu o critică privitoare la competența sau necompetența instanțelor române în soluționarea litigiului de față, problema competenței rămânând definitiv soluționată în ciclurile procesuale anterioare, criticile din recursul de față vizând alte aspecte.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), în sensul că a apreciat în mod greșit, raportat la locul producerii prejudiciului direct, că legea materială aplicabilă este legea română, iar nu cea germană.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. 1 din Regulamentul nr. 864/2007 (Roma II), „cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt”.

Totodată, reține că, art. 2 din regulamentul menționat, intitulat „Obligațiile necontractuale”, prevede la alin. 1 că, „în sensul prezentului regulament,  «prejudiciu» reprezintă orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a

negotiorum gestio

(gestiunea de afaceri) sau culpa

in contrahendo

”.

Situația de fapt, necontestată de părți, relevă că prejudiciul produs reclamaților prin decesul rudei lor, cetățean român, în accidentul de circulație produs în Germania, ca urmare a coliziunii cu autovehiculul condus de intervenientul forțat J., este consecința unei fapte juridice ilicite.

Nu în ultimul rând, se reține că prejudiciul de care trebuie să se țină seama, pentru a stabili locul în care acesta s-a produs, este prejudiciul direct, astfel cum reiese din considerentul (16) al regulamentului menționat.

Pentru a se determina țara locului în care survine prejudiciul direct, Regulamentul Roma II dispune, în considerentul (17), că țara locului în care survine prejudiciul direct este cea a locului în care s-a produs vătămarea ori în care s-au produs daunele asupra bunurilor.

Fiind sesizată cu o întrebare preliminară într-o speță similară, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că, „în cazul în care este posibil să se identifice producerea unui prejudiciu direct, situație care se regăsește în mod normal în cazul unui accident de circulație, locul acestui prejudiciu direct va fi punctul de legătură pertinent pentru stabilirea legii aplicabile, indiferent de efectele indirecte ale acestui accident (Cauza C-350/14, Hotărârea Curții (Camera a patra) din 10 decembrie 2015, Florin Lazar împotriva Allianz SpA., EU:C:2015:802, punctele 23-25 și 29).

Totodată, prin aceeași Decizie Preliminară s-a stabilit că „prejudiciile suferite de rudele apropiate ale acesteia trebuie, la rândul lor, să fie considerate drept efecte indirecte ale accidentului în discuție în litigiul principal, în sensul articolului 4 alin. 1 din Regulamentul Roma II”.

Prin urmare, cum decesului victimei, respectiv prejudiciul direct, s-a produs în Germania, față de dispozițiile art. 4 alin. 1 din Regulamentul Roma II mai sus evocate, rezultă că legea de drept material aplicabilă este legea germană, iar nu legea română, cum în mod greșit a fost determinată de instanța de apel prin decizia atacată.

Criteriul folosit de instanța de apel, respectiv domiciliul victimei pe teritoriul statului român, nu are nicio relevanță în raport de dispozițiile art. 4 alin. 1 din Regulamentul Roma (II), care rețin legea țării în care s-a produs „prejudiciul”, respectiv, în cauză, decesul victimei, indiferent de țara în care are loc faptul cauzator de prejudicii și de țara sau țările în care se manifestă „efectele indirecte” ale respectivului fapt.

Față de considerentele redate, în temeiul art. 497 teza I raportat la art. 496 alin. 2 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de către recurenta-pârâtă, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.