ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 126/2024

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14.11.2018 (data depunerii la poștă - 13.11.2018), sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat obligarea pârâtei H., prin mandatar legal din I., la plata unor sume de bani cu titlul de daune morale, respectiv 1.000.000 RON pentru A. și B. și 250.000 RON pentru E., F., G., C., D., precum și la plata unor penalități de întârziere, de 0,2%/zi, calculate cu începere de la 16.04.2018.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14.11.2018 (data depunerii la poștă 09.11.2018), sub nr. x/2018, reclamanții A., B., E., F., G., C. și D. au solicitat obligarea pârâtei H., prin mandatar legal din I., la plata unor sume de bani cu titlul de daune materiale și morale, respectiv 200.000 Eur - daune morale și 10.000 Eur - daune materiale pentru A. și B., și 75.000 eur - daune morale pentru E., F., G., C., D., precum și actualizarea sumelor cu dobânda legală, calculată de la data accidentului până la momentul plății, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea 4 iunie 2019, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018, având în vedere strânsa legătură între cele două cauze.

Prin precizarea depusă la solicitarea instanței, la 10 septembrie 2019, reclamanții au explicitat pretențiile cu care au înțeles să învestească instanța, respectiv daune morale în cuantum de 1.000.000 RON pentru A. și B. și 250.000 RON pentru E., F., G., C., D., precum și dobânda legală aferentă, calculată de la data accidentului, 16.12.2013.

Prin încheierea din 29 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, reținând că legea aplicabilă litigiului este dreptul german, care reglementează prin art. 199 alin. (2) din C. civ. german, un termen de prescripție de 30 de ani de la comiterea acțiunii/încălcarea obligației/alt eveniment care declanșează dauna, în cazul pretențiilor la daune interese decurgând din vătămări corporale, fără a ține cont de apariția lor și de cunoașterea lor sau de necunoașterea din neglijență grosolană.

Prin sentința civilă nr. 1227 din 21 iulie 2020, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta H., prin mandatar legal din I., la plata cu titlul de daune morale a sumei de 100.000 RON către reclamanții A. și B., respectiv 50.000 RON către reclamanții C., D., E., F. și G., respingând restul pretențiilor, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, aceasta din urmă declarând apel și împotriva încheierii de ședință din 29 octombrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 518 din 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta H. prin mandatar I., împotriva sentinței civile nr. 1227 din 2 iulie 2020 și a încheierii de ședință din 29 octombrie 2019, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

A fost respins apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. împotriva sentinței civile nr. 1227 din 21 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A fost schimbată încheierea din 29 octombrie 2019 și sentința apelată în sensul că, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea, ca prescrisă.

Au fost obligați apelanții reclamanți la plata către apelanta pârâtă a sumei de 9813 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță și apel.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 518 din 22 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

In argumentarea cererii de recurs, reclamanții au susținut, în esență, că un prim aspect de nelegalitate al hotărârii atacate constă în faptul că instanța de apel în mod greșit a reținut că în cauză sunt incidente prevederile "art. 4 din Regulamentul CE 864/2007 (Roma II)" și nu a făcut aplicarea prevederilor Directivei 2009/103-CE privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi.

Astfel, în opinia recurenților, raportat la faptul că în cauză vorbim despre un accident rutier care s-a produs pe teritoriul Germaniei sunt aplicabile dispozițiile Directivei 2009/103/CE, iar raportat la împrejurarea că autovehiculul vinovat era înmatriculat și asigurat RCA într-o altă țară din spațiul european, sunt incidente dispozițiile Regulamentului General al Consiliului Birourilor, care reglementează funcționarea Sistemului "Carte Verde".

Așa fiind, având în vedere paragrafele 34 și 37 din preambulul Directivei, pe care le enunță, precum și dispozițiile art. 5 din C. civ. cu privire Ia aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene, prin raportare la directivele invocate, consideră că legea aplicabilă în prezenta cauză este legea română, iar instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea prevederilor din legea germană.

Sub un alt aspect, critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, reclamanții solicită instanței de recurs să aibă în vedere că, din răspunsul Ministerului de Justiție din Germania rezultă că în dreptul german există, în materia prescripției răspunderii, următoarele termene: un termen general de 3 ani, prevăzut la art. 823 C. civ. german; termenul general de prescripție de 3 ani se aplică în măsura în care nu există alte reglementări speciale; un termen special de 30 de ani pentru infracțiunile contra vieții, conform art. 197 C. civ. german; un termen special de 10 ani în cazul acțiunii directe împotriva asigurătorului, conform art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare.

Cu referire la termenul special de prescripție de 30 de ani, menționează că traducerea depusă de către recurenții-reclamanți a fost efectuată de către un traducător autorizat, iar eventualele erori de traducere nu le pot fi imputate.

Totodată, mai susțin recurenții, din interpretarea prevederilor art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare, rezultă că nu suntem în prezența unui termen de decădere, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci în prezența unui veritabil termen de prescripție special, stabilit în materia asigurărilor, în cazul acțiunilor introduse direct împotriva asigurătorului.

Solicită a se avea în vedere că un alt factor esențial în calcularea termenului de prescripție este și momentul de la care acest termen începe să curgă.

Arată că potrivit art. 199 C. civ. german, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care recurenții-reclamanți au cunoscut sau trebuiau să cunoască persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Or, în speță, instanța de apel a luat în calcul anul 2014 - anul în care a fost emisă ordonanța de clasare, fără să țină cont de faptul că această ordonanță nu a fost comunicată de către organele de urmărire penală din Germania.

După cum au arătat și în cuprinsul cererii de apel, reclamanții abia în cursul anului 2017 au luat la cunoștință de cuprinsul dosarului penal, în urma demersurilor întreprinse prin intermediul unui avocat, aspect dovedit cu înscrisurile de la dosar.

Astfel, apreciază că recurenților-reclamanți nu li se poate imputa o gravă neglijență pentru faptul că nu au aflat de persoana răspunzătoare din 2014, atâta timp cât aceștia nu au fost înștiințați cu privire la soluția de clasare.

În atare situație, în mod greșit instanța a calculat începutul termenului de prescripție în 2014 (anul în care a fost emisă ordonanța, de clasare), și nu s-a raportat, în acord cu prevederile 199 C. civ. german, la anul 2017, anul în care aceștia au luat efectiv la cunoștință de datele persoanei răspunzătoare.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele invocate.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, întrucât motivul privind greșita aplicare a dreptului german a fost invocată omisso medio; în subsidiar, a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea intimatei, formulând, în esență, apărări față de susținerile acesteia și reluând argumentele din recurs.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 21 iunie 2023 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile au posibiltatea să depună punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părți nu a înțeles să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 31 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reține că susținerile intimatei-pârâte din întâmpinare prin care se relevă o inadmisibilitate a recursului, întrucât motivul privind greșita aplicare a dreptului german a fost invocat omisso medio, sunt apărări care privesc fondul cauzei, iar motivul respectiv poate fi analizat de instanța de recurs, în condițiile în care, în faza procesuală a apelului, reclamanții au adus în dezbatere chestiuni referitoare la legea apreciată ca fiind aplicabilă.

Prin cererea de recurs, reclamanții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Criticile recurenților prin care se susține, în esență, că instanța de apel în mod greșit a reținut incidența "art. 4 din Regulamentul CE 864/2007 (Roma II)" și nu a făcut aplicarea prevederilor Directivei 2009/103-CE, precum și cele prin care se arată că legea aplicabilă în prezenta cauză este legea română, iar instanța de apel în mod greșit a făcut aplicarea prevederilor din legea germană, nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că reclamanții au dedus judecății un raport juridic cu element de extraneitate, decurgând dintr-un eveniment rutier produs în Germania, raport juridic izvorât, așadar, dintr-un delict civil.

În acest context se reține că art. 2641 din C. civ. român reglementează legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale, prevăzând în alin. (1) că "legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene".

Înalta Curte constată că, în acest domeniu, reglementarea dreptului Uniunii Europene este consacrată prin Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II), care prevede, la art. 4, regulile referitoare la obligațiile necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită, iar acest regulament, ca act normativ comunitar, are aplicabilitate directă, în condițiile art. 4 C. proc. civ.

În acest context, se observă că Regulamentul (CE) nr. 864/2007 (Roma II) se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi. Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul de aplicare al regulamentului și răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit nu este exclusă din sfera de aplicare a regulamentului.

Potrivit articolului 4 alin. (1) din acest Regulament, "cu excepția dispozițiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt".

Prin urmare, stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate se face în raport de prevederile Regulamentului (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II), iar norma de drept material aplicabilă este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul cauzator de prejudicii și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt, așa cum stabilește art. 4 alin. (1) din Regulament.

În condițiile în care s-a invocat o faptă ilicită ce a generat prejudiciul (decesul rudei reclamanților), iar decesul și accidentul rutier au avut loc pe teritoriul Germaniei, se constată că, în mod corect a fost reținută aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017.

Așa fiind, cum reclamanții pretind repararea unui prejudiciu pe care l-ar fi suferit urmare a decesului unui membru al familiei lor și câtă vreme accidentul de circulație și decesul victimei-pasager s-au produs în Germania, față de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II, rezultă că legea de drept material aplicabilă este legea germană (adică legea locului producerii atât a faptului delictual - evenimentul rutier, cât și a prejudiciului - decesul), așa cum, în mod corect, au reținut ambele instanțe devolutive, iar nu legea română, cum au susținut reclamanții.

În egală măsură, contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte reține că, în speță, nu se pot avea în vedere dispozițiile art. 4 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2017, care reglementează o excepție de la prevederile art. 4 alin. (1) din același regulament.

Într-adevăr, Regulamentul Roma II stabilește o normă derogatorie de la regula care plasează răspunderea civilă delictuală în sfera sistemului de drept al statului în care s-a produs prejudiciul sau a statului reședinței obișnuite comune a părților, permițând aplicarea unei alte legi în situațiile în care fapta ilicită are legături mai strânse cu acea țară decât cele menționate la art. 4 alin. (1) sau 2 din regulament.

O astfel de excepție poate fi reținută însă în situații în care fapta ilicită, privită în întregul său, prezintă legături vădit mai strânse cu legea altui stat decât cea în care s-a produs prejudiciul cauzat victimei directe.

Or, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu societatea de asigurare, care se substituie părților din raportul juridic inițial, precum și faptul că în speță se dispută drepturi izvorâte din săvârșirea unei fapte ilicite în străinătate, simpla împrejurare a naționalității române a șoferului, invocată în argumentarea susținerilor de către recurenți, nu pot determina o legătură mai strânsă cu legea română.

Așa fiind, se constată că, în mod legal, atât instanța de apel, cât și prima instanță au statuat asupra prevalenței dreptului german față de cel național, legislația germană fiind cea aplicabilă cauzei de față.

În privința Directivei 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi și Regulamentului General al Consiliului Birourilor adoptat prin Decizia Comisiei din 28 iulie 2003 privind aplicarea Directivei, la care fac referire recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că aceste acte normative nu se aplică în cauză, în condițiile în care nu au nicio legătură cu legea materială aplicabilă litigiilor născute dintr-o faptă ilicită, în situații care implică un conflict de legi, cum este cazul în speță, acestea având un alt domeniu de aplicare ce vizează Sistemul "Carte Verde", respectiv aspecte procedurale referitoare la modalitatea în care sunt gestionate cererile de despăgubire produse pe teritoriul unui stat de un vehicul înmatriculat în alt stat, cum, în mod legal, a reținut instanța de apel.

Criticile recurenților, prin care se susține, în esență, aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 115 alin. (2) din Legea privind contractul de asigurare, precum și cele prin care se arată că nu ne aflăm în prezența unui termen de decădere, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci în prezența unui veritabil termen de prescripție special de 10 ani în cazul acțiunii directe împotriva asigurătorului, nu pot fi susținute cu temei, în condițiile în care nu se aduc critici concrete sub acest aspect și nici nu se relevă o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., ci doar se redă conținutul dispozițiilor legale a căror aplicare și interpretare greșită se invocă, făcându-se simple afirmații la modul general în sensul existenței unui termen de prescripție special de 10 ani, în cazul acțiunilor introduse direct împotriva asigurătorului, iar nu a unuia de decădere, cum a stabilit instanța de prim control judiciar.

În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți prin care se susține, în esență, că, în mod greșit, instanța a calculat începutul termenului de prescripție în 2014, anul în care a fost emisă Ordonanța de clasare, fără să țină cont că aceasta nu a fost comunicată de către organele de urmărire penală din Germania, precum și că nu s-a raportat, în acord cu prevederile art. 199 C. civ. german, la anul 2017, anul în care aceștia au luat efectiv la cunoștință de datele persoanei răspunzătoare, Înalta Curte reține că acestea nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, în condițiile în care determinarea începutului prescripției se realizează preponderent în plan probatoriu.

Fiind învestită cu examinarea soluției dată de tribunal asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a stabilit care este momentul pe care l-a considerat ca fiind cel care determină începutul cursului prescripției, dezvoltând considerentele și raționamentul care au condus la o asemenea statuare.

Este adevărat că instanța de apel s-a raportat la anumite norme legale pentru stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire, însă, în susținerea opiniei lor, recurenții au adus în dezbatere cu privire la determinarea acestui moment argumente de netemeinicie, subliniind că instanța de apel nu a ținut cont că ordonanța de clasare nu a fost comunicată de către organele de urmărire penală din Germania și, de asemenea, că este dovedit cu înscrisurile de la dosar faptul că abia în anul 2017 au luat cunoștință de cuprinsul dosarului penal.

Astfel, în realitate, recurenții critică modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, în condițiile în care toate afirmațiile lor relativ la chestiunea prescripției aduc în discuție neanalizarea, în opinia lor, a unor înscrisuri în modul dorit de aceștia, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Afirmațiile recurenților vizează, în esență, reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, recurenții urmărind, în realitate, ca instanța supremă să cenzureze stabilirea de către instanța de apel a situației de fapt, aspect care ține de temeinicia hotărârii și care nu cade sub controlul de legalitate în calea de atac a recursului, în cadrul căreia, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., instanța competentă stabilește conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, instanța de recurs nu poate cenzura elementele în raport cu care instanța de apel a stabilit debutul termenului de prescripție, cele relevate de către recurenți reprezentând aspecte atașate situației de fapt.

Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanța de apel, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Așa fiind, din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței, iar nicio normă de drept material nu a fost încălcată sau aplicată greșit, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A., G., B., C., F., D. și E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A., G., B., C., F., D. și E. împotriva deciziei civile nr. 518 din 22 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2024.