ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1963/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Acțiunea introductivă:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Focșani sub nr. x/231/2014, reclamanta A. în nume propriu și în numele fiicei minore B. a chemat în judecată pe pârâții S.C. C. S.R.L. cu sediul în București, D. LTD cu sediul în Sheegus Ballyshannon Co donegal- Irlanda și F. cu sediul în Zurich House Ballsbridge Park - Dublin Irlanda, pentru a fi obligați la plata sumei de 4.000.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la o prestație periodică lunară în echivalent euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu data de 27.11.2011 și până la majorat, daune suferite ca urmare a decesului soțului/respectiv tatălui minorei, G. în accidentul produs în Spania, la 27.11.2011, din cauza defectării sistemului de frânare a vehiculului pe care-l conducea, proprietatea D. LTD, asigurat Carte Verde cu polița IRL/109/599180, FV 100606 la pârâta F., Zurich House Ballsbridge Park, valabilă în perioada 20.05.2011-20.05.2012.

Hotărârea de declinare a instanței sesizate:

Prin sentința civilă nr. 1596 din 17.07.2014, Judecătoria Focșani a admis excepția privind necompetența sa materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea secției a II -a civilă a Tribunalului Vrancea, având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate și dispozițiile art. 94 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Vrancea la data de 30.07.2014, sub nr. x/91/2014.

Hotărârea primei instanțe:

Prin încheierea din 12.03.2015, Tribunalul Vrancea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive învocate de S.C. C. S.R.L. București reținând ca aceasta poate sta în proces doar în calitate de mandatară a societății pârâte asiguratoare.

Prin sentința civila nr. 72 din 17 septembrie 2016, Tribunalul Vrancea a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acțiunea formulată de reclamante și a obligat paratele, în solidar, la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale și la o prestație periodica lunara în echivalentul în euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu 27.11.2011 și până la majorat. Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea instanței de apel:

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele pârâte.

Prin decizia nr. 35/A din 14 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâtele F. și D. LTD împotriva sentinței civile nr. 72 din 17 septembrie 2015 a Tribunalului Vrancea, care a fost schimbată în tot în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. și B. ca fiind prescrisă.

Recursul reclamantelor și considerentele instanței de recurs:

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamantele A. și B. (minoră) prin A., criticând-o ca nelegală.

Recurentele arată că prin decizia nr. 35/2017, Curtea a admis apelurile pârâtelor împotriva sentinței civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o în tot și în rejudecare a respins acțiunea ca fiind prescrisă, redând o parte din considerentele deciziei instanței de apel privitoare la reținerea legii spaniole ca lege aplicabilă litigiului în raport de prevederile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II). De asemenea, a reluat considerentele din decizia instanței de apel privitoare la prescripție din C. civ. spaniol.

Criticând hotărârea recurată, recurentele invocă faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele susțin că instanța de apel a apreciat în mod greșit ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și pe cale de consecință, normele prevăzute de art. 1902, 1968 și 1973 din C. civ. spaniol deoarece, potrivit art. 27 din Regulamentul CE 864/2007, "Raporturile cu alte dispoziții de drept comunitar - Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispozițiilor dreptului comunitar care reglementează, în domenii specifice, conflictul de legi privind obligațiile necontractuale".

Susțin că materia asigurărilor este un domeniu specific, reglementat în mod distinct prin norme de drept comunitar - Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi și Prima Directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (73/239/CEE).

Invocând prevederile art. 1 din Regulamentul CE 864/2007, recurentele reclamante susțin că dispozițiile Regulamentului Roma II reglementează obligații pre-contractuale, în materie civilă, altele decât cele aparținând domeniului specific al asigurărilor și astfel, în mod greșit, instanța de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile acestui regulament.

Susțin că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi întrucât au chemat în judecată pe asigurătorul F., care își desfășoară activitatea la nivel european și se supune prevederilor acestei directive. Invocă astfel că la pct. 2 din preambulul Directivei 2009/103/CE se arată că: "Asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau victime ale unui accident Aceasta prezintă, de asemenea, o importantă deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulații a persoanelor și a vehiculelor, întărirea și consolidarea pieței interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecință, să reprezinte un obiectiv fundamental al acțiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare".

Recurentele mai susțin că acțiunea lor își are izvorul în producerea unui accident de circulație pe teritoriul Spaniei, în care a decedat G., cetățean român, conducătorul auto al autovehiculului cap tractor Scania cu nr. de înmatriculare 02-DL-7575 și semiremorcă cu același număr, înmatriculate în Irlanda. Astfel, în cauză sunt incidente dispozițiile Titlului IV din Codul rutier spaniol, respectiv art. 32. 62, precum și cele ale paragrafului 18, cât și normele care reglementează plata daunelor în caz de deces ori de vătămare corporală din accidente, anexe codului de trafic spaniol și nicidecum dispozițiile art. 1902 C. civ. spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii delictuale spaniole și prevăd că "persoana care prin acțiunea sau omisiunea sa cauzează daune altei persoane intervenind vina sau neglijența acesteia este obligată să remedieze dauna cauzată", în timp ce art. 32. 62 și parag. (18) din Titlul IV al Codul rutier spaniol reprezintă norma de drept specială, aplicabilă în speță.

Recurentele invocă și dispozițiile pct. 3 din Preambulul Directivei 2009/103/CE in care se arată că " Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum și modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri."

Din cele de mai sus, rezultă că și statul spaniol a adoptat norme pentru aplicarea dispozițiilor Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, fapt atestat în parag. (18) din Codul de trafic și siguranță rutieră spaniol, în care se menționează în preambulul paragrafului (pagina 2) că se pun în aplicare dispozițiile Directivei 2009/103/CE, reglementându-se explicit cadrul acordării despăgubirilor în pagubele produse prin accidentele de circulație.

Astfel, deși curtea a apreciat că în cauză este necesară aplicarea legii spaniole, recurentele susțin că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a C. civ. spaniol, cât timp există lege specială de reglementare, care derogă de la legea generală, respectiv de la dispozițiile art. 1902 din C. civ. spaniol.

Ce-a de-a doua critică a recurentelor se referă la faptul că instanța de a apel a dispus pronunțarea asupra fondului apelului la același termen de judecată cu pronunțarea asupra legii aplicabile cauzei, încălcând dreptul lor la un proces echitabil și la apărare, întrucât nu li s-a acordat posibilitatea administrării de probe, potrivit art. 254 pct. 2 C. proc. civ., nevoia administrării probei rezultând ca urmare a stabilirii legii aplicabile în cauză.

Cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentele susțin că excepția prescripției este neîntemeiată, întrucât au întrerupt termenul de prescripție de un an de zile, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1973 din C. civ. spaniol, prin cererile pe care le-am depus, după cum urmează: corespondență cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22 martie 2012, efectuată prin intermediul avocatului H., și raspuns prin email la 17 mai 2012; corespondență din 1 august 2012 cu F. Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondență email din 23 iulie 2012 cu F. Spania prin care comunicau actele necesare și cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. x emis de Înalta Curte, în chestiunea secțiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26 noiembrie 2012 între reprezentantul lor avocat I. și S.C. D. Limited, privind inspectarea autovehiculului x, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acțiunii. Mai susțin că s-au adresat Ambasadei României din Irlanda, care în data de 9 ianuarie 2012 le-a confirmat primirea scrisorii și le-a indicat instituțiile irlandeze competente pentru problematica respectivă, referitoare la raporturile de muncă pe care G., decedat în accidentul din 27.11.2011, le avea cu S.C. D. Limited, precum și Autoritatea pentru Securitate. Recurentele susțin că nu au rămas în pasivitate ci dimpotrivă au acționat în interiorul termenului de 1 an, pe care l-au întrerupt, cu fiecare cerere pe care au adresat-o Biroului Spaniol al Asigurătorilor de Automobile, asigurătorului F. Spania, Irlanda, precum și autorităților irlandeze referitor la raporturile de muncă și nu în ultimul rând, participarea prin reprezentant la inspecția autovehiculului aparținând pârâtei din 26 noiembrie 2012. Susțin că diligentele lor au avut în vedere pe ambele pârâte, aspect ce rezultă din corespondența purtată și demersurile comune efectuate.

Prevederile art. 1973 din C. civ. spaniol stabilesc că prescrierea acțiunilor se întrerupe prin exercitarea acestora în fața tribunalelor, prin revendicarea extrajudiciară a creditorului și prin orice act de recunoaștere a datoriei de către debitor.

Astfel, potrivit normei de drept menționate și față de demersurile și diligentele ce au întreprins în perioada decembrie 2011 - decembrie 2013, termenul de prescripție de 1 an a fost întrerupt prin revendicarea extrajudiciară și pe cale de consecință, acțiunea lor este formulată și înregistrată la instanță in interiorul termenului de prescripție.

Recurentele invocă și prevederile art. 23 alin. (3) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului, potrivit cărora "(3) Statele membre se asigură că persoana vătămată are dreptul, în termen de șapte ani după accident, să obțină fără întârziere, din partea organismului de informare din statul de reședință, din statul membru în care vehiculul staționează în mod obișnuit sau din statul membru în care s-a produs accidentul, datele următoare: numele și adresa întreprinderii de asigurare; numărul poliței de asigurare; și (c) numele și adresa reprezentantului însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire de către întreprinderea de asigurare în statul în care are reședința persoana vătămată. (...)" sens în care legiuitorul european este mult mai permisiv cu persoanele vătămate, acordându-le un termen de 7 ani pentru a beneficia de despăgubirile la care au dreptul.

Nu în ultimul rând, invocă faptul că normele de drept ale Uniunii Europene sunt obligatorii în toate statele membre, inclusiv în Spania (țara unde s-a produs accidentul), Irlanda sau România.

Ca ultim aspect, recurentele susțin că potrivit împuternicirii notariale date unui avocat român care-și desfășoară activitatea în Spania, au intrat în posesia copiei dosarului instanței la data de 04.09.2013, potrivit mandatului de expediere, pe care-l anexează prezentului recurs, încât curtea de apel a admis excepția prescripției în mod greșit.

Față de cele invocate, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea decizi recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatele pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil, se impune a fi arătat că instanța de recurs nu este investită cu o critică privitoare la competența sau necompetența instanțelor române în soluționarea litigiului de față, problema competenței rămânând definitiv soluționată prin decizia instanței de apel, criticile din recursul de față vizând alte aspecte, după cum se va arăta în continuare:

Înalta Curte apreciază că se impune a răspunde cu precădere celei de-a doua critici, care vizează o chestiune de ordin procedural și anume cea care se referă la faptul că instanța de a apel ar fi încălcat dreptul reclamantelor la un proces echitabil și la apărare prin faptul că a dispus pronunțarea asupra fondului apelului la același termen de judecată cu pronunțarea asupra legii aplicabile cauzei, fără a ține seama că, potrivit art. 254 pct. 2 C. proc. civ., nevoia administrării probelor asupra fondului rezulta ca urmare a stabilirii legii aplicabile.

Stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate constituie o chestiune de fond iar nu o excepție de procedură asupra căreia instanța să fie obligată să se pronunțe în prealabil în condițiile art. 248 C. proc. civ. Dacă instanța s-ar fi pronunțat în prealabil asupra legii aplicabile acest lucru ar fi echivalat cu o antepronunțare, sancționată cu recuzarea judecătorilor.

Atâta timp cât în cauză s-a invocat de către apelantele pârâte aplicarea legii spaniole ( C. civ. spaniol) în opoziție cu legea română invocată de reclamante ( C. civ. român și Decretul 167/1958), fiecare dintre părți era obligată să își facă toate apărările și probele atât asupra legii de drept material aplicabile, invocată de ea însăși dar și de partea adversă, cât și asupra excepțiilor ce rezultă din legea aplicabilă și asupra fondului dreptului. Excepția de prescripție întemeiată pe legea spaniolă a fost de asemenea invocată expres de către apelantele pârâte iar reclamantele, care au avut asistența unui apărător, trebuiau să își facă toate apărările, neputând fi imputat instanței faptul că nevoia unei apărări sau a unei probe ar fi reieșit ulterior stabilirii legii aplicabile. Curtea apreciază că reclamantelor nu li s-a încălcat dreptul la apărare și nici dreptul la un proces echitabil câtă vreme au avut posibilitatea să-și formuleze apărări pe toate chestiunile invocate de instanță și de părțile adverse, cu atât mai mult cu cât la termenul din 30.03.2016 instanța de apel a consemnat că se va pune în discuție aplicabilitatea Regulamentului 44/2001, Regulamentului Roma II și legii civile spaniole, acordându-se termen pentru ca părțile să-și formuleze apărarea, acestea depunând întâmpinări și concluzii scrise.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a stabilit în mod greșit ca fiind aplicabile cauzei dispozițiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și pe cale de consecință, normele C. civ. spaniol. Regulamentul, ca act normativ comunitar, este de aplicabilitate directă, instanțele fiind obligate să aplice dispozițiile din regulamente în litigiile cu care sunt investite, în condițiile art. 4 din noul C. proc. civ.. Directivele nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă ci ele se adresează statelor și trebuie transpuse în legislația internă a statelor membre. De altfel, chiar recurentele susțin că Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi a fost transpusă în legislația spaniolă, aplicabilă litigiului de față.

Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) se aplică obligațiilor necontractuale (nu pre contractuale cum susțin recurentele) în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce privește răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorității statului (acta iure imperii). Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament iar din această enumerare nu rezultă că obligațiile decurgând din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor și cu atât mai mult răspunderea proprietarului autovehiculului pentru defecțiunea acestuia deci răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului. Articolul 2 din Regulament, cu denumirea marginală "Obligațiile necontractuale" prevede că " În sensul prezentului regulament, "prejudiciu" reprezintă orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo. Or, prejudiciul produs reclamantelor prin decesul rudei lor în accidentul de circulație produs în Spania ca urmare a defectării autovehiculului pe care îl conducea, proprietatea S.C. D. Limited, este consecința unei fapte ilicite. Mai mult decât atât, Regulamentul CE 864/2007 (Roma II), conține o dispoziție expresă cu privire la obligațiile decurgând din asigurare în articolul 18, cu denumirea marginală "Acțiunile directe împotriva asiguratorului persoanei responsabile" potrivit căruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune directă împotriva asiguratorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută de legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare. Deci este evident că Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) este aplicabil cauzei, cum corect a reținut instanța de apel și, potrivit dispozițiilor articolului 4 cu denumirea marginală "norma generală", norma de drept material aplicabilă este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară a avut loc faptul cauzator de prejudiciu și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. Cum decesul victimei G., cauzat de accident prin defectarea sistemului de fânare al autovehiculului proprietatea pârâtei S.C. D. Limited, s-a produs în Spania, potrivit Regulamentului 864/2007 (Roma II), legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă.

Nu se poate susține că asiguratorul, care acționează la nivel european, se supune direct prevederilor directivei. Așa cum arătam anterior, Directiva este obligatorie pentru state, care au obligația să o implementeze în legislația internă, astfel încât ea nu se impune direct simplilor particulari.

Față de aceste considerente, Curtea apreciază că instanța de apel a stabilit în mod corect că legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă, conform Regulamentului CE 864/2007 (Roma II).

În subsidiar, admițând că instanța va stabili că legea aplicabilă este legea spaniolă, recurentele susțin în recursul de față că în cauză nu este aplicabil C. civ. spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, așa cum a reținut instanța de apel, ci dispozițiile codului rutier spaniol care reprezintă norma specială - Decretul regal nr. 8/2004, așa cum au precizat cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, act normativ tradus, depus la același moment.

Înalta Curte apreciază că această critică nu poate fi primită. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din Noul C. proc. civ., motivele de recurs prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Recurentele au invocat pentru prima dată în recursul de față că sunt aplicabile dispozițiile codului rutier spaniol și nu ale C. civ. spaniol, în ce privește termenul de prescripție și cauzele de întrerupere a acesteia (care de altfel reglementează același termen de prescripție de 1 an și aceleași cauze de întrerupere a prescripției), motiv de recurs care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) încât critica lor nu poate fi primită. Observând cele două întâmpinări și concluziile scrise depuse de reclamante în apel, precum și limitele în care a fost investită instanța de apel prin apelurile pârâtelor și toate apărările formulate de părți, Înalta Curte constată că reclamantele nu au invocat în această fază procesuală (apel) că norma de drept material aplicabilă este codul rutier spaniol, pârâtele, prin apelurile lor și prin apărările făcute invocând dispozițiile din C. civ. spaniol și anume art. 1902 și art. 1973 din C. civ. spaniol, dispoziții pe care instanța le-a aplicat.

Recurentele nu au arătat nici un impediment pentru care o astfel de apărare, bazată pe altă lege de drept material decât cea indicată de apelante, nu a putut fi invocată în cursul judecării apelului. Recurentele, care au beneficiat de asistență de specialitate, fiind reprezentate prin apărătorul ales, puteau și trebuiau să invoce în apel aplicabilitatea unei alte norme decât cea invocată de apelante. Apărarea reclamantelor în apel vis a vis de legea de drept material aplicabilă s-a limitat la aplicabilitatea legii române, ce nu este aplicabilă speței pentru argumentele arătate anterior.

Este nefondată și ce-a de-a treia critică referitoare la prescripție. Recurentele susțin că au întrerupt termenul de prescripție de un an de zile, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1973 din C. civ. spaniol, prin cererile pe care le-au depus, după cum urmează: corespondență cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22 martie 2012, efectuată prin intermediul avocatului H., la care s-a răspuns prin email la 17 mai 2012; corespondență din 1 august 2012 cu F. Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondență prin email din 23 iulie 2012 cu F. Spania prin care comunicau actele necesare și cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. x emis de Înalta Curte, în chestiunea secțiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26 noiembrie 2012 între reprezentantul lor avocat I. și S.C. D. Limited, privind inspectarea autovehiculului x, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acțiunii. Mai susțin că s-au adresat Ambasadei României din Irlanda, care în data de 9 ianuarie 2012 le-a confirmat primirea scrisorii și le-a indicat instituțiile irlandeze competente pentru problematica respectivă.

Deși în instanța de apel, prin întâmpinările și concluziile scrise depuse, reclamantele nu au invocat expres întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel a analizat întreruperea termenului de prescripție prin prisma dispozițiilor art. 1973 C. civ., reținând că cele două demersuri către Fondul pentru protecția victimelor din data de 3.12.2013 și către reprezentantul local al asiguratorului - S.C. C. București din 29 aprilie 2014 au fost făcute după împlinirea termenului de prescripție de 1 an.

Înalta Curte reține că în recurs se invocă și alte acte întrerupătoare de prescripție. Raportat la data la care a început să curgă termenul de prescripție și anume 13.02.2012 când avocatului H., care a reprezentat pe reclamante în fața autorităților spaniole, i s-a comunicat copia dosar nr. x/2011 privind ancheta preliminară, actele enumerate mai sus depuse la 9 ianuarie 2012, 22 martie 2012, 17 mai 2012, 23 iulie 2012, 1 august 2012 și 26 noiembrie 2012, nu pot schimba soluția de constatare că a intervenit prescripția extinctivă. Dintre actele menționate numai cele depuse la 27 martie 2012 la Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, cu răspunsul primit la 17 mai 2012 din care rezultă că reclamantele trebuie să depună reclamația la asigurator de la care trebuie să primească un răspuns sau o ofertă motivată in termen de 3 luni, și cererea de despăgubire depusă la Biroul asigurătorului din Spania din 12 iulie 2012 prin care solicită plata despăgubirilor reprezintă acte întreruptive de prescripție față de asigurator care echivalează cu o revendicare extrajudiciară a creditorului în sensul art. 1973 C. civ. Celelalte demersuri arătate nu pot fi considerate o revendicare extrajudiciară a creditorului întrucât unele sunt adresate altor autorități decât persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului iar altele nu reprezintă decât corespondență cu care s-au comunicat anumite documente. Nerezolvarea favorabilă de către Biroul Asiguratorului din Spania a revendicării judiciare a creditorului din 12 iulie 2012, în termenul arătat de Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, a făcut să curgă la expirarea celor 3 luni un nou termen de prescripție de 1 an, încât acțiunea de față, introdusă la 21 mai 2014, este prescrisă. Și față de aceste noi date demersul către S.C. C. București din 29 aprilie 2014 este făcut după împlinirea termenului de prescripție și deci nu a putut întrerupe prescripția.

În recurs, recurentele au mai invocat faptul că termenul de prescripție a început să curgă la 4.09.2013 când au intrat în posesia dosarului instanței prin avocatul român care își desfășoară activitatea în Spania, căruia i-au dat împuternicire, pe care au anexat-o cererii de recurs.

Cercetând această apărare, curtea constată că la 10 iulie 2013, A. a dat o procură avocatului J. pentru a solicita Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Tolosa copia dosarului aflat pe rolul instanțelor judecătorești din Spania. Prin această cerere reclamanta a solicitat de fapt recomunicarea dosarului. Or, acest dosar al Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Tolosa, cu nr. x/2011, în care s-au cercetat cauzele accidentului și din care rezulta persoana vinovată de cauzarea prejudiciului, a fost comunicat la 13.03.2012 avocatului reclamantei care a reprezentat-o in Spania, H. Că reclamanta A. a avut cunoștință de acest dosar rezulta din faptul că l-a comunicat asiguratorului din Zurich cu e-mailul din 1 august 2012 împreună cu copia poliței de asigurare și copii de pe acte de identitate și de stare civilă și din faptul că însuși avocatul H. a notificat Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile. Printr-o nouă comunicare făcută la cererea părții interesate nu poate începe să curgă un nou termen de prescripție. Curtea constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție a dreptului de a pretinde despăgubiri pe cale judiciară a început să curgă la 13.03.2012.

Nu pot fi primite nici criticile întemeiate pe prevederile art. 23 alin. (3) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Termenul de 7 ani din acest act normativ european nu este un termen de prescripție în care partea prejudiciată poate acționa pentru a obține despăgubiri, ci un termen în care statele membre, prin organismele de informare, sunt obligate să păstreze și să dea informații persoanelor interesate despre un accident produs pe teritoriul lor. Termenul de prescripție este reglementat de norma națională de drept material aplicabilă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantelor A. și B. este nefondat astfel încât, în temeiul art. 496 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B., prin A., împotriva deciziei nr. 35/A din 14 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembrie 2017.