ÎCCJ, decizie (scj.ro #141017)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Element de extraneitate. Cetățean român decedat într-un accident rutier produs pe teritoriul unui stat străin. Despăgubiri morale și materiale solicitate de rudele victimei. Determinarea legii aplicabile litigiului în raport cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 864/2007

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic

: despăgubiri morale

despăgubiri materiale

prejudiciu

accident rutier

Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din

11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale

C.proc.civ., art. 4

Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II) se aplică obligațiilor necontractuale în materie civilă și comercială în situații care implică un conflict de legi, iar alin. (2) al art. 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul său de aplicare. Din această enumerare nu rezultă că obligațiile decurgând din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor și cu atât mai mult răspunderea proprietarului autovehiculului pentru defecțiunea acestuia, deci răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit, ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului.

Cu privire la obligațiile decurgând din asigurare, Regulamentul conține o dispoziție expresă în art. 18, potrivit căruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune directă împotriva asiguratorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută de legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare.

Potrivit dispozițiilor art. 4 din același act normativ european, cu denumirea marginală ”Norma generală”, norma de drept material aplicabilă este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară a avut loc faptul cauzator de prejudiciu și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Prin urmare, conform Regulamentului nr. 864/2007, cum decesul victimei, cauzat de accidentul de circulație, s-a produs pe teritoriul Spaniei, legea de drept material aplicabilă litigiului în cadrul căruia reclamantele au solicitat despăgubiri ca urmare a prejudiciului produs prin decesul rudei lor, este legea spaniolă, respectiv normele Codului civil spaniol, prin raportare la care instanța a analizat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Secția I civilă, decizia nr.1963 din 6 decembrie 2017

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Focșani sub nr. x/231/2014, reclamanta A. în nume propriu și în numele fiicei minore B. a chemat în judecată pe pârâții SC C. SRL cu sediul în București,  D. LTD  cu sediul în Irlanda și  E. PLC cu sediul în  Dublin, Irlanda, pentru a fi  obligați la plata sumei de 4.000.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la o prestație periodică lunară în echivalent euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu data de 27.11.2011 și până la majorat, daune suferite ca urmare a decesului soțului/respectiv tatălui minorei,  F. în accidentul produs în Spania, la 27.11.2011, din cauza defectării sistemului de frânare a vehiculului pe care-l conducea, proprietatea D. LTD, asigurat Carte Verde cu polița xyz, la pârâta E. PLC, valabilă în perioada 20.05.2011-20.05.2012.

Prin sentința civilă nr. 1596 din 17.07.2014, Judecătoria Focșani a admis excepția privind necompetența sa materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Secției a II-a civilă a Tribunalului Vrancea, având în vedere cuantumul despăgubirilor solicitate și dispozițiile art. 94 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Prin încheierea din 12.03.2015, Tribunalul Vrancea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de SC C. SRL, reținând ca aceasta  poate sta în proces doar în  calitate de mandatară a  societății pârâte asiguratoare.

Prin sentința civila nr.72 din 17.09.2016, Tribunalul Vrancea a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune; a admis în parte acțiunea formulată de reclamante  și a obligat  pârâtele, în solidar, la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale și la o prestație periodică lunară în echivalentul în euro a salariului mediu pe economie în Irlanda pentru minora B., începând cu 27.11.2011 și până la majorat.  Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamante a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 lei reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe  au declarat apel ambele  pârâte.

Prin decizia nr.35/A din 14.02.2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția I civilă s-au admis apelurile declarate de pârâtele E. PLC și D. LTD împotriva sentinței civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, care  a fost  schimbată în tot în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamante  ca fiind prescrisă.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamantele, criticând-o ca nelegală.

Recurentele arată că prin decizia nr. 35/2017, Curtea a admis apelurile pârâtelor împotriva sentinței civile nr. 72/2015 a Tribunalului Vrancea, pe care a schimbat-o în tot și în rejudecare a respins acțiunea ca fiind prescrisă, redând o parte din considerentele deciziei instanței de apel privitoare la reținerea legii spaniole ca lege aplicabilă litigiului în raport de prevederile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II). De asemenea, a reluat considerentele din decizia instanței de apel privitoare la prescripție din codul civil spaniol.

Criticând hotărârea recurată, recurentele invocă faptul că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Recurentele susțin că instanța de apel a apreciat în mod greșit ca fiind aplicabile în cauză dispozițiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și pe cale de consecință, normele prevăzute de art. 1902, 1968 și 1973 din Codul civil spaniol deoarece, potrivit art. 27 din Regulamentul CE 864/2007, "Raporturile cu alte dispoziții de drept comunitar - Prezentul regulament nu aduce atingere aplicării dispozițiilor dreptului comunitar care reglementează, în domenii specifice, conflictul de legi privind obligațiile necontractuale".

Susțin că materia asigurărilor este un domeniu specific, reglementat în mod distinct prin norme de drept comunitar - Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi și Prima Directivă a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind inițierea și exercitarea activității de asigurare generală directă (73/239/CEE).

Invocând prevederile art. 1 din Regulamentul CE 864/2007, recurentele reclamante susțin că  dispozițiile Regulamentului Roma II reglementează obligații pre-contractuale, în materie civilă, altele decât cele aparținând domeniului specific al asigurărilor și astfel,  în mod greșit,  instanța de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile dispozițiile acestui regulament.

Susțin că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi  întrucât  au chemat în judecată pe asigurătorul E. PLC, care își desfășoară activitatea la nivel european și se supune prevederilor acestei directive. Invocă astfel că la pct. 2 din  preambulul Directivei 2009/103/CE se arată că: "

Asigurarea de răspundere civilă pentru circulația autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanță deosebită pentru cetățenii europeni, fie că sunt asigurați sau victime ale unui accident Aceasta prezintă, de asemenea, o importantă deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulații a persoanelor și a vehiculelor, întărirea și consolidarea pieței interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecință, să reprezinte un obiectiv fundamental al acțiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare

".

Recurentele mai susțin că acțiunea lor își are izvorul în producerea unui accident de circulație pe teritoriul Spaniei, în care a decedat F., cetățean român, conducătorul auto al autovehiculului cap tractor S. și semiremorcă, înmatriculate în Irlanda. Astfel, în cauză sunt incidente dispozițiile Titlului IV din Codul rutier spaniol, respectiv art. 32. 62, precum și cele ale  paragrafului 18, cât și normele care reglementează plata daunelor în caz de deces ori de vătămare corporală din accidente, anexe codului de trafic spaniol și nicidecum dispozițiile art. 1902 C. civil spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii delictuale spaniole și prevăd că "

persoana care prin acțiunea sau omisiunea sa cauzează daune altei persoane intervenind vina sau neglijența acesteia este obligată să remedieze dauna cauzată

", în timp ce art. 32. 62 și paragraful 18 din Titlul IV al Codul rutier spaniol reprezintă norma de drept specială, aplicabilă în speță.

Recurentele invocă și dispozițiile pct. 3 din Preambulul Directivei 2009/103/CE în care se arată că "

Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum și modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri

."

Din cele de mai sus, rezultă că și statul spaniol a adoptat norme pentru aplicarea dispozițiilor Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009, fapt atestat în paragraful 18 din Codul de trafic și siguranță rutieră spaniol, în care se menționează în preambulul paragrafului (pagina 2) că se pun în aplicare dispozițiile Directivei 2009/103/CE, reglementându-se explicit cadrul acordării despăgubirilor în pagubele produse prin accidentele de circulație.

Astfel, deși curtea a apreciat că în cauză este necesară aplicarea legii spaniole, recurentele susțin că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a Codului civil spaniol, cât timp există lege specială de reglementare, care derogă de la legea generală, respectiv de la dispozițiile art. 1902 din Codul civil spaniol.

Ce-a de-a doua critică a recurentelor se referă la faptul că instanța de a apel a dispus pronunțarea asupra fondului apelului la același termen de judecată cu pronunțarea asupra legii aplicabile cauzei, încălcând dreptul lor la un proces echitabil și la apărare, întrucât nu li s-a acordat posibilitatea administrării de probe, potrivit art. 254 pct. 2 C.proc.civ., nevoia administrării probei rezultând ca urmare a stabilirii legii aplicabile în cauză.

Cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurentele susțin că excepția prescripției este neîntemeiată, întrucât au întrerupt termenul de prescripție de un an de zile, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1973 din Codul civil spaniol, prin cererile pe care le-au depus, după cum urmează: corespondență cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22.03.2012, efectuată prin intermediul avocatului G. și răspuns prin email la 17.05.2012; corespondență din 1.08.2012 cu E. PLC - Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondență email din 23.07.2012 cu E. PLC Spania prin care comunicau actele necesare și cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. 424 MCA emis de Înalta Curte, în chestiunea secțiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26.11.2012 între reprezentantul lor avocat H. și S.C. D. LTD, privind inspectarea autovehiculului, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acțiunii. Mai susțin că  s-au  adresat Ambasadei României din Irlanda, care în data de 9.01.2012 le-a confirmat primirea scrisorii și le-a indicat instituțiile irlandeze competente pentru problematica respectivă, referitoare la raporturile de muncă pe care F., decedat în accidentul din

27.11.2011, le avea cu S.C. D. LTD, precum și Autoritatea pentru Securitate.

Recurentele susțin că nu au rămas în pasivitate ci dimpotrivă au acționat în interiorul termenului de 1 an, pe care l-au întrerupt, cu fiecare cerere pe care au adresat-o Biroului Spaniol al Asigurătorilor de Automobile, asigurătorului E. PLC Spania, Irlanda, precum și autorităților irlandeze referitor la raporturile de muncă și nu în ultimul rând, participarea prin reprezentant la inspecția autovehiculului aparținând pârâtei din 26.11.2012. Susțin că diligentele lor au avut în vedere pe ambele pârâte, aspect ce rezultă din corespondența purtată și demersurile comune efectuate.

Prevederile art. 1973 din Codul civil spaniol stabilesc că prescrierea acțiunilor se întrerupe prin exercitarea acestora în fața tribunalelor, prin revendicarea extrajudiciară a creditorului și prin orice act de recunoaștere a datoriei de către debitor.

Astfel, potrivit normei de drept menționate și față de demersurile și diligentele ce au întreprins în perioada decembrie 2011 – decembrie 2013, termenul de prescripție de 1 an a fost întrerupt prin revendicarea extrajudiciară și pe cale de consecință, acțiunea  lor este formulată și

înregistrată la instanță in interiorul termenului de prescripție.

Recurentele invocă și prevederile art. 23 alin. 3 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului, potrivit cărora "(3)

Statele membre se asigură că persoana vătămată are dreptul, în termen de șapte ani după accident, să obțină fără întârziere, din partea organismului de informare din statul de reședință, din statul membru în care vehiculul staționează în mod obișnuit sau din statul membru în care s-a produs accidentul, datele următoare: numele și adresa întreprinderii de asigurare; numărul poliței de asigurare; și (c) numele și adresa reprezentantului însărcinat cu soluționarea cererilor de despăgubire de către întreprinderea de asigurare în statul în care are reședința persoana vătămată.

(...)" sens în care legiuitorul european este mult mai permisiv cu persoanele vătămate, acordându-le un termen de 7 ani pentru a beneficia de despăgubirile la care au dreptul.

Nu în ultimul rând, invocă faptul că normele de drept ale Uniunii Europene sunt obligatorii în toate statele membre, inclusiv în Spania (țara unde s-a produs accidentul), Irlanda sau România.

Ca ultim aspect, recurentele susțin că potrivit împuternicirii notariale date unui avocat român care-și desfășoară activitatea în Spania, au intrat în posesia copiei dosarului instanței la data de 04.09.2013, potrivit mandatului de expediere, pe care-l anexează prezentului recurs, încât curtea de apel a admis excepția prescripției în mod greșit.

Față de cele invocate, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea decizi recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu  obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil, se impune a fi arătat că instanța de recurs nu este învestită cu o critică privitoare la competența sau necompetența instanțelor române în soluționarea litigiului de față, problema competenței rămânând definitiv soluționată prin decizia instanței de apel, criticile din recursul de față vizând alte aspecte, după cum se va arăta în continuare:

Înalta Curte apreciază că se impune a  răspunde cu precădere celei de-a doua critici, care vizează o chestiune de ordin procedural și anume cea care se referă la faptul că instanța de a apel ar fi încălcat dreptul reclamantelor la un proces echitabil și la apărare prin faptul că a dispus pronunțarea asupra fondului apelului la același termen de judecată cu pronunțarea asupra legii aplicabile cauzei, fără a ține seama că, potrivit art. 254 pct. 2 C.proc.civ., nevoia administrării probelor asupra fondului  rezulta ca urmare a stabilirii legii aplicabile.

Stabilirea legii aplicabile litigiului cu element de extraneitate constituie o chestiune de fond iar nu o excepție de procedură asupra căreia instanța să fie obligată să se pronunțe în prealabil în condițiile art. 248 C.proc.civ. Dacă instanța s-ar fi pronunțat în prealabil asupra legii aplicabile, acest lucru ar fi echivalat cu o antepronunțare, sancționată cu recuzarea judecătorilor.

Atâta timp cât în cauză s-a invocat de către apelantele pârâte aplicarea legii spaniole (Codul civil spaniol) în opoziție cu legea română invocată de reclamante (Codul civil român și Decretul nr. 167/1958), fiecare dintre părți era obligată să își facă toate apărările și probele atât asupra legii de drept material aplicabile, invocată de ea însăși dar și de partea adversă, cât și asupra excepțiilor ce rezultă din legea aplicabilă și asupra fondului dreptului.

Excepția de prescripție întemeiată pe legea spaniolă a fost de asemenea invocată expres de

către apelantele pârâte, iar reclamantele, care au avut asistența unui apărător, trebuiau să își facă toate apărările, neputând fi imputat instanței faptul că nevoia unei apărări sau a unei probe ar fi reieșit ulterior stabilirii legii aplicabile.

Curtea apreciază că reclamantelor nu li s-a încălcat  dreptul la apărare și nici dreptul la un proces echitabil câtă vreme au avut posibilitatea să-și formuleze apărări pe toate chestiunile invocate de instanță și de părțile adverse, cu atât mai mult cu cât la termenul din 30.03.2016 instanța de apel a consemnat că se va pune în discuție aplicabilitatea Regulamentului 44/2001, Regulamentului Roma II și legii civile spaniole, acordându-se termen pentru ca părțile să-și formuleze apărarea, acestea depunând întâmpinări și concluzii scrise.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a stabilit în mod greșit ca fiind aplicabile  cauzei dispozițiile Regulamentului CE 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 01.07.2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) și pe cale de consecință, normele  Codului civil spaniol.

Regulamentul, ca act normativ comunitar, este de aplicabilitate  directă, instanțele fiind

obligate să aplice dispozițiile din regulamente în litigiile cu care sunt învestite, în condițiile art. 4 din NCPC.  Directivele nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă ci ele se adresează statelor și trebuie transpuse în legislația internă a statelor membre. De altfel, chiar recurentele susțin că Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi a fost transpusă în legislația spaniolă, aplicabilă litigiului de față.

Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) se aplică obligațiilor necontractuale (nu pre contractuale cum susțin recurentele) în materie civilă și comercială, în situații care implică un conflict de legi.

Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă sau în ceea ce privește răspunderea statului privind acte sau omisiuni efectuate în exercitarea autorității statului (

acta iure imperii

).

Alineatul (2) al articolului 1 din Regulament enumeră aspectele excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament, iar din această enumerare nu rezultă că obligațiile decurgând din asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor și cu atât mai mult răspunderea proprietarului autovehiculului pentru defecțiunea acestuia deci răspunderea delictuală pentru un fapt ilicit  ar fi excluse din sfera de aplicare a regulamentului.

Articolul 2 din Regulament,  cu denumirea marginală ”Obligațiile necontractuale” prevede că  ”

În sensul prezentului regulament, „prejudiciu” reprezintă orice consecință a unei fapte ilicite, a îmbogățirii fără justă cauză, a negotiorum gestio (gestiunea de afaceri) sau a culpa in contrahendo

.”

Or, prejudiciul produs reclamantelor prin decesul rudei lor în accidentul de circulație produs în Spania ca urmare a defectării autovehiculului pe care îl conducea, proprietatea S.C. D. LTD, este consecința  unei fapte ilicite.

Mai mult decât atât, Regulamentul CE 864/2007 (Roma II), conține o dispoziție expresă cu privire la obligațiile decurgând din asigurare în articolul 18, cu denumirea marginală ”Acțiunile directe împotriva asiguratorului persoanei responsabile” potrivit căruia persoana care a suferit un prejudiciu poate introduce o acțiune directă împotriva asiguratorului persoanei răspunzătoare pentru acordarea despăgubirilor, dacă această posibilitate este prevăzută de legea aplicabilă obligației necontractuale sau în legea aplicabilă contractului de asigurare. Deci este evident că Regulamentul CE 864/2007 (Roma II) este aplicabil cauzei, cum corect a reținut instanța de apel și, potrivit  dispozițiilor articolului 4 cu denumirea marginală ”norma generală”,  norma de drept material aplicabilă este legea țării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară a avut loc faptul cauzator de prejudiciu și indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. Cum decesul victimei F., cauzat de accident prin defectarea sistemului de fânare al autovehiculului proprietatea pârâtei S.C. D. LTD, s-a produs în Spania, potrivit Regulamentului 864/2007 (Roma II), legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă.

Nu se poate susține că asiguratorul, care acționează la nivel european, se supune direct  prevederilor directivei. Așa cum arătam anterior, Directiva este obligatorie pentru state, care au obligația să o implementeze în legislația internă, astfel încât ea nu se impune direct simplilor

particulari.

Față de aceste considerente, Curtea apreciază că instanța de apel a stabilit în mod corect că legea de drept material aplicabilă este legea spaniolă, conform Regulamentului CE 864/2007 (Roma II).

În subsidiar, admițând că instanța va stabili că legea aplicabilă este legea spaniolă, recurentele susțin în recursul de față că în cauză nu este aplicabil Codul civil spaniol, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, așa cum a reținut instanța de apel, ci dispozițiile codului rutier spaniol care reprezintă norma specială - Decretul regal nr. 8/2004, așa cum au precizat cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, act normativ tradus, depus la același moment.

Înalta Curte apreciază că această critică nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, motivele de recurs prevăzute la alin. 1 nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să

se pronunțe asupra lor.

Recurentele au invocat pentru prima dată în recursul de față că sunt aplicabile dispozițiile Codului rutier spaniol și nu ale Codului civil spaniol, în ce privește termenul de prescripție și cauzele de întrerupere a acesteia (care de altfel reglementează același termen de prescripție de 1 an și aceleași cauze de întrerupere a prescripției), motiv de recurs care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), astfel încât critica lor nu poate fi primită.

Observând cele două întâmpinări și concluziile scrise depuse de reclamante în apel,  precum și limitele în care a fost învestită instanța de apel prin apelurile pârâtelor și toate apărările formulate de  părți, Înalta Curte constată că reclamantele nu au invocat în această fază procesuală (apel) că norma de drept material aplicabilă este Codul rutier spaniol, pârâtele, prin apelurile lor și prin apărările făcute  invocând dispozițiile din Codul civil spaniol și anume art. 1902 și art.1973 din Codul civil spaniol, dispoziții pe care instanța le-a aplicat.

Recurentele nu au arătat nici un impediment pentru care o astfel de apărare, bazată pe altă lege de drept material decât cea indicată de apelante, nu a putut fi invocată în cursul judecării apelului. Recurentele, care au beneficiat de asistență de specialitate, fiind reprezentate prin apărătorul ales, puteau și trebuiau să invoce în apel aplicabilitatea unei alte norme decât cea invocată de apelante. Apărarea reclamantelor în apel

vis a vis

de legea de drept material aplicabilă s-a limitat la aplicabilitatea legii române, ce nu este aplicabilă speței pentru argumentele arătate anterior.

Este nefondată și ce-a de-a treia critică referitoare la prescripție.

Recurentele susțin că au întrerupt termenul de prescripție de un an de zile, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1973 din Codul civil spaniol, prin cererile pe care le-au depus, după cum urmează: corespondență cu Biroul Spaniol al Asigurătorilor de Automobile din 22.03.2012, efectuată prin intermediul avocatului G., la care s-a răspuns prin email la 17.05.2012; corespondență din 1.08.2012 cu E. PLC - Irlanda, prin care solicitau despăgubiri; corespondență prin email din 23.07.2012 cu E. PLC Spania prin care comunicau actele necesare și cererea pentru despăgubiri; actul cu nr. 424 MCA emis de Înalta Curte, în chestiunea secțiunii 12 prejudicii personale, încheiat la 26.11.2012 între reprezentantul lor, avocat H. și S.C. D. LTD, privind inspectarea autovehiculului, făcută împreună cu pârâta D., act care urma să se transmită la procesul acțiunii. Mai susțin că s-au adresat Ambasadei României  din Irlanda, care în data de 9.01.2012 le-a confirmat primirea scrisorii și le-a indicat instituțiile irlandeze competente pentru problematica respectivă.

Deși în instanța de apel, prin întâmpinările și concluziile scrise depuse, reclamantele nu au invocat expres întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel a analizat întreruperea termenului de prescripție prin prisma dispozițiilor art.1973 Cod civil, reținând că cele două demersuri către Fondul pentru protecția victimelor din data de 3.12.2013 și către reprezentantul local al asiguratorului – SC C. București din 29.04.2014 au fost făcute după împlinirea termenului de prescripție de 1 an.

Înalta Curte reține că în recurs se invocă și alte acte întrerupătoare de prescripție.

Raportat la data la care a început să curgă termenul de prescripție și anume 13.02.2012

când avocatului G., care a reprezentat pe reclamante în fața autorităților spaniole, i s-a comunicat copia dosarului nr.  x/2011 privind ancheta preliminară, actele enumerate mai sus, depuse la 9.01.2012, 22.03.2012, 17.05.2012 , 23.07.2012, 1.08.2012 și 26.11.2012, nu pot schimba soluția de constatare că a intervenit prescripția extinctivă.

Dintre actele menționate numai cele depuse la 27.03.2012 la Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, cu răspunsul primit la 17.05.2012 din care rezultă că reclamantele trebuie să depună reclamația la asigurator de la care trebuie să primească un răspuns sau o ofertă motivată în termen de 3 luni și cererea de despăgubire depusă la Biroul asigurătorului din Spania din 12.07.2012, prin care solicită plata despăgubirilor, reprezintă acte întreruptive de prescripție față de asigurator care echivalează cu o revendicare extrajudiciară a creditorului în sensul art. 1973 Cod civil. Celelalte demersuri arătate nu pot fi considerate o revendicare extrajudiciară a creditorului întrucât unele sunt adresate altor autorități decât persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului, iar altele nu reprezintă decât corespondență cu care s-au comunicat anumite documente. Nerezolvarea favorabilă de către Biroul Asiguratorului din Spania a revendicării judiciare a creditorului din 12.07.2012, în termenul arătat de Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile, a făcut să curgă la expirarea celor 3 luni un nou termen de prescripție de 1 an, încât acțiunea de față, introdusă la 21.05.2014, este prescrisă. Și față de aceste noi date, demersul  către SC C. București din 29.04.2014 este făcut după împlinirea termenului de prescripție și deci nu a putut întrerupe prescripția.

În recurs, recurentele au mai invocat faptul că termenul de prescripție a început să curgă la 4.09.2013 când au intrat în posesia dosarului instanței prin avocatul român care își desfășoară activitatea în Spania, căruia i-au dat împuternicire, pe care au anexat-o cererii de recurs.

Cercetând această apărare, curtea constată că la 10.07.2013, A. a dat o procură avocatului J. pentru a solicita Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Tolosa copia dosarului aflat pe rolul instanțelor judecătorești din Spania. Prin această cerere reclamanta a solicitat de fapt recomunicarea dosarului. Or, acest dosar al Judecătoriei de Instrucție nr. 2 Tolosa, cu nr. x/2011, în care s-au cercetat cauzele accidentului și din care rezulta persoana vinovată de cauzarea prejudiciului, a fost comunicat la 13.03.2012 avocatului reclamantei care a reprezentat-o în Spania, G.

Că reclamanta A. a avut cunoștință de acest dosar rezulta din faptul că l-a comunicat asiguratorului din Zurich cu e-mailul din 1.08.2012 împreună cu copia poliței de asigurare si copii de pe acte de identitate și de stare civilă și din faptul că însuși avocatul G. a notificat Biroul Spaniol al Asiguratorilor de Automobile. Printr-o nouă comunicare făcută la cererea părții interesate nu poate începe să curgă un nou termen de prescripție.

Curtea constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că termenul de prescripție a dreptului de a pretinde  despăgubiri pe cale judiciară a început să curgă la 13.03.2012.

Nu pot fi primite nici criticile întemeiate pe prevederile art. 23 alin. 3 din  Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European si a Consiliului. Termenul de 7 ani din acest act normativ european nu este un termen de prescripție în care partea prejudiciată poate acționa pentru  a obține despăgubiri,  ci un termen în care statele membre, prin organismele de informare, sunt obligate să păstreze și să dea informații persoanelor interesate despre un accident produs pe teritoriul lor. Termenul de prescripție este reglementat de norma națională de drept material aplicabilă.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul reclamantelor.