ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 124/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 26 septembrie 2014, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA obligarea acesteia la plata următoarelor sume: către reclamanta A., 1.500.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de mamă a defunctei E., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de soție a defunctului F., 20.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de înmormântare și pomană pentru ambii defuncți; către reclamantul B., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de fiu al defunctului F., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de frate a defunctei E., 20.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de înmormântare și pomană pentru ambii defuncți; către reclamantul C., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de fiu al defunctului F., 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, în calitate de frate a defunctei E., 20.000 euro cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea cheltuielilor de înmormântare și pomană pentru ambii defuncți.

Prin Sentința civilă nr. 2329 din 23 septembrie 2015, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 euro cu titlu de daune materiale și a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 400.000 euro către A., respectiv câte 200.000 euro către B. și C.

Prin Decizia nr. 742 din 27 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă și a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 900 de RON cu titlu de daune materiale către reclamantul B. și a redus cuantumul daunelor morale acordate, obligând pârâta la plata sumei de 200.000 euro către A. și câte 100.000 de euro către reclamanții B. și C.

Prin Decizia nr. 651 din 4 aprilie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâta D. SA.

A casat decizia și a trimis cauza la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelurilor în ceea ce privește daunele morale.

Înalta Curte a reținut, cu privire la considerentele pentru care se impune casarea deciziei atacate, că, potrivit art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, stabilirea despăgubirilor pentru daune morale în cazul decesului unor persoane, se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Referitor la acest aspect, în decizia din apel, s-a apreciat, pe de o parte, că daunele morale acordate de prima instanță, și cu atât mai mult cele solicitate de către reclamanți (în calitate de soție și mamă, respectiv, fii și frați ai decedaților), sunt exagerat de mari, în raport cu legislația și jurisprudența din România, iar, pe de altă parte, că suma stabilită în apel ar corespunde acestor criterii.

Instanța de apel a reținut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale trebuie avute în vedere următoarele criterii, care s-ar verifica numai parțial prin coroborarea probelor administrate în cauză de reclamanți: relația de rudenie dintre reclamanți și defuncți, gradul de afecțiune existent între aceștia, împrejurarea că o parte dintre reclamanți au locuit și au gospodărit împreună cu defunctul, împrejurarea că prin decesul celor două persoane a avut loc o dezmembrare a familiei, posibilitățile pe care acesta le aveau anterior decesului, starea familială.

Instanța de apel nu a indicat care ar fi în medie suma reprezentând daune morale acordată de instanțele din România pentru suferința psihică produsă în urma decesului ca urmare a unui accident rutier a rudelor apropiate în situații similare celei în cauză și nici dacă în prezenta cauză ar exista circumstanțe speciale care ar justifica acordarea unor despăgubiri mai mari sau mai mici decât cele care se regăsesc în jurisprudența constantă în materie, ținând cont că recurenta pârâtă susține că sub acest aspect nu s-a făcut decât dovada rudeniei dintre reclamanți și cele două persoane decedate în accidentul în cauză, iar nu și a altor circumstanțe, din care s-ar putea deduce intensitatea suferinței produse.

În dosarul de apel, la filele x, au fost depuse mai multe hotărâri judecătorești din care se desprinde un anumit cuantum al despăgubirilor pentru daunele morale produse ca urmare a decesului unor persoane în accidente rutiere.

Instanța de apel nu s-a raportat la aceste hotărâri pentru a justifica, în funcție de circumstanțele speciale ale cauzei, de ce în prezenta cauză trebuie stabilit un cuantum mai mare sau mai mic decât cel care rezultă din aceste hotărâri judecătorești, dar nici nu a menționat care ar fi cuantumul care s-ar acorda în situații similare celor ale reclamanților, ce ar rezulta din jurisprudența constantă în materie de care ar fi luat cunoștință în mod direct în activitatea sa.

În aceste condiții, s-a reținut că instanța de apel nu a analizat criteriul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru producerea daunelor morale în raport de jurisprudența națională în materie, alături de celelalte criterii de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, motiv pentru care s-a dispus casarea hotărârii atacate cu trimiterea spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 314 interpretat per a contrario C. proc. civ.

În rejudecare, după casare, prin Decizia nr. 1976 din 20 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâta SC D. SA împotriva Sentinței civile nr. 2329 din 23 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov.

Instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral, astfel cum a fost stabilit de tribunal, s-a avut în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanțial, al despăgubirilor pentru prejudiciul moral produs prin fapta ilicită, ce nu trebuie privit ca o sursă de înavuțire pentru reclamanți, ci, dimpotrivă, trebuie să constituie o reparație echitabilă a prejudiciului produs dar să fie și de natură a descuraja, pe viitor, o conduită asemănătoare cu cea a șoferului vinovat de producerea accidentului rutier din data de 9 noiembrie 2013 din partea altor persoane.

Din acest ultim punct de vedere, nu se pune problema acordării unor "despăgubiri exemplare", ci doar a unor despăgubiri care să aibă și o eficiență practică în realitatea obiectivă, care să fie de natură să descurajeze neglijența celor care desfășoară o anume activitate, precum cea de a conduce autovehicule, în contextul actual, marcat de o creștere substanțială a numărului de accidente rutiere.

Spre deosebire de despăgubirile materiale, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată care trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi: consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele, măsura în care situația familială, profesională și socială a fost afectată. Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei.

La aprecierea tuturor daunelor morale apelanții au solicitat să se țină cont atât de legăturile strânse de familie ale reclamanților cu defuncții, de caracterul violent al survenirii decesului, de vârsta defuncților, un bărbat în toată puterea și o tânără în vârstă de numai 27 ani, toate acestea fiind aspecte de natură a accentua trauma psihică a reclamanților.

Este fără îndoială faptul că reclamanții au resimțit în mod negativ dispariția soțului/fiicei/tatălui/surorii suferind un șoc emoțional foarte puternic.

Este esențial ca evaluarea prejudiciului să se realizeze sub aspectul efectelor negative suferite de persoanele lezate pe plan fizic și psihic, astfel încât să nu se rezume la determinarea "prețului" suferinței - care este inestimabilă, valoarea supremă, respectiv viața, fiind lezată, ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului pe termen lung și a implicației acestuia pe toate planurile vieții persoanelor prejudiciate.

Desigur, suferințele omenești nu pot fi evaluate în bani și nicio sumă de bani nu va fi suficientă pentru a acoperi pierderea tragică pe care soția/frații au suferit-o, dar instanța trebuie să aprecieze prejudiciul moral în raport de gravitatea sa incomensurabilă și importanța lui la nivelul la care sunt percepute de părțile civile.

Astfel, indemnizația trebuie să fie justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă a prejudiciului moral suferit, având în vedere ceea ce părțile civile au pierdut pe plan fizic, psihic, social și familial, raportat la ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceștia în momentul respectiv, dar și în viitor.

Daunele morale sunt daune datorate pentru șocul emoțional, pentru suferințele psihice, pentru prejudiciul produs prin aceea că părțile civile rămân pentru tot restul vieții fără cele două.

În mod constant practica judiciară a consacrat acoperirea prejudiciului nepatrimonial produs în asemenea cazuri, despăgubirile acordate victimelor accidentelor de circulație având drept scop tocmai atenuarea suferințelor îndurate de către acestea.

Sub aspectul acordării daunelor morale de către instanța de fond, analiza jurisprudenței în cazuri similare a relevat acordarea unor despăgubiri pentru prejudicii morale în cuantum variabil și diferit. Cu toate acestea, apelanta solicită a se avea în vedere că instanțele au arătat că, la aprecierea cuantumului acestora trebuie avut în vedere caracterul nu atât reparatoriu, cât în special compensatoriu al despăgubirilor pentru daune morale, care sunt destinate ca, prin crearea unor condiții de viață mai favorabile, să facă posibilă o estompare a pierderii efective suferite și să permită celor afectați de dispariția unui membru apropiat al familiei să își găsească alinare și echilibru în alte activități sau chiar în alte condiții de trai. (Decizia nr. 692 din 30 aprilie 2015 a Curții de Apel București)

De asemenea, Decizia nr. 1179/2011 a ICCJ statuează principiul judecării în echitate. Astfel, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit.

Tot Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că: "Fiind vorba de prejudicii morale ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât valorile ocrotite nu pot fi evaluate în bani, existând practic o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii.

Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă presupune că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și că ea nu se poate constitui un temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral.

Altfel de daune, din morale ar deveni "imorale", ceea ce nu este permis și nici nu este benefic pentru sănătatea sufletească a persoanelor prejudiciate.

Pentru societatea de asigurări, nu trebuie să reprezinte adevărate pedepse civile fiindcă, în final, rolul său este doar de a asigura o compensare celui prejudiciat.

În acest context, curtea de apel a reținut că în materia daunelor morale trebuie asigurat un echilibru între necesitatea acordării unor despăgubiri juste, pe de o parte, și o eventuală îmbogățire fără just temei, pe de altă parte. (ÎCCJ, Decizia nr. 2129 din 30 mai 2013).

Cuantumul daunelor morale trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu și a celui material, pe care părțile vătămate deși l-au solicitat într-un cuantum foarte mare nu l-au dovedit decât într-o mică măsură, ținându-se cont, așa cum s-a arătat de criteriile stabilite de legislația și jurisprudența din România, dar și de contextul socioeconomic în care părțile vătămate se află, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind, într-adevăr, atributul instanței de judecată. (ÎCCJ, Decizia nr. 2129 din 30 mai 2013).

Este adevărat, pe de altă parte, că dimensiunea daunelor morale este dificil de stabilit, însă instanței de judecată îi revine misiunea că, la calculul sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, să țină seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă, iar nicidecum că aceste sume să se constituie în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime.

Acordarea acestor daune morale tinde să acopere un prejudiciu moral necuantificabil pecuniar și, de aceea, întinderea lor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze într-un fel pierderea produsă, pentru a nu cădea, în caz contrar, sub incidența îmbogățirii fără justă cauză.

Astfel, indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte o reparare a acestuia în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii.

Apreciază că suma acordată nu poate depăși granițele unor daune morale rezonabile și funcția pe care aceste daune morale o au - aceea de compensare pentru partea civilă care a fost supusă unor suferințe psihice.

Faptul că despăgubirile morale urmează să fie preluate de asigurătorul RCA, în baza unui contract de asigurare, nu poate constitui motiv de amplificare a nivelului acestor despăgubiri. O astfel de abordare, fără justificare în prevederi legale, creează grave inechități și discrepante între diversele categorii de persoane prejudiciate, deși nu se poate considera că suferința pricinuită este mai mică în cazul infracțiunilor (mai ales dacă sunt săvârșite cu intenție) pentru care nu există un asigurător care să preia plata despăgubirilor morale, lată de ce, la soluționarea unor asemenea cereri de despăgubiri, trebuie să se țină seama și de faptul că infracțiunea a fost săvârșită din culpă, iar nu cu intenție. Consideră că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, acest aspect are o mare relevanță, așa cum a arătat mai sus.

De asemenea, practica judiciară constantă a arătat că instanța de judecată trebuie să aibă în vedere la acordarea daunelor morale și unele criterii obiective, de exemplu raportarea pretențiilor la condițiile socioeconomice individuale ale părților civile precum și la nivelul general (venitul mediu la nivel național, etc.) astfel încât stabilirea unui cuantum al despăgubirilor să aibă o susținere obiectivă care să constituie baza pe care se formează intima convingere a judecătorului. În nici un caz, instanța nu trebuie să se limiteze la a acorda nemotivat, integral sumele solicitate, validându-le necondiționat.

Instanțele de judecată au arătat în practica lor constantă faptul că, cuantumul despăgubirilor morale acordate trebuie să aibă corespondent în probele administrate în cauză.

Instanțele de judecată au arătat, de asemenea, că:

"Sub aspectul daunelor morale, așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină, se va urmări ca acestea să nu aibă caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de viață ale apelanților, prin procurarea unor satisfacții morale, urmând a se avea în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul la viață al persoanei. Totodată, acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința psihică și să conducă la o îmbogățire fără just temei a persoanelor îndreptățite sau să se transforme într-o sancțiune pentru societatea de asigurări" (extras din Decizia nr. 1098 din 24 iunie 2015 a CA București, secția a V-a civilă, Dosar nr. x/2014).

În același sens, în Decizia nr. 1425/2015 pronunțată de către Curtea de Apel București (Dosar nr. x/2014), instanța de judecată arată că:

"atât CEDO cât și Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei. în acest sens cu referire la jurisprudența instanței supreme și a CEDO s-a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit că, «despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora»". Instanțele au mai arătat că, atunci când este analizat caracterul echitabil al unei despăgubiri, trebuie avut în vedere nivelul de trai și salariul mediu pe economie din România, precum și faptul că speța de față nu este un caz singular în care se acordă despăgubiri, asigurătorul trebuind să acopere despăgubiri decurgând dintr-un număr din păcate tot mai mare de accidente. Or, dacă tendința instanțelor judecătorești ar fi de creștere a valorii despăgubirilor, accidentele rutiere cu victime fiind din ce în ce mai numeroase, asigurătorii nu ar mai putea prezenta un grad sigur de solvabilitate. Acestea sunt criterii obiective și relevante, de care urmează a se ține seama la evaluarea prejudiciului moral.

În același sens Curtea de Apel București, într-o decizie de speță, recent pronunțată arată că: "împrejurarea potrivit cu care consecințele fizice și psihice încercate de către reclamanți au fost individualizate valoric și pe criterii de echilibru, echitate și rezonabilitate sunt consacrate de jurisprudența CEDO." (extras Decizia nr. 1695/2015 a CA. București)

În același sens sunt de menționat și cele mai recente hotărâri judecătorești depuse de apelanți, cu titlu de practică judiciară națională: Sentința penală nr. 1831 din 6 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, secția I penală, prin care sau acordat despăgubiri către părțile civile cu titlu de daune morale în cuantum de 100.000 euro; Sentința penală nr. 632 din 12 aprilie 2011 pronunțată de Judecătoria Giurgiu, prin care s-au acordat daune morale în sumă de 500.000 RON (echivalentul a 121.655 euro); Decizia nr. 1496 din 19 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală, prin care s-au acordat daune morale în sumă de 100.000 euro, deși se solicitase prin acțiunea civilă 1.500.000 euro pentru fiecare părinte și 2.000.000 euro pentru sora sa, pentru considerentul că:

"persoanele rămase după astfel de întâmplări tragice și care se constituie părți civile în cadrul procesului penal nu trebuie să se îmbogățească în urma decesului rudelor apropiate".

În acest context, instanța de apel a considerat că sumele acordate cu titlu de daune morale reclamanților de către tribunal reprezintă o justă și echitabilă despăgubire pentru suferințele pricinuite de pierderea fiicei, soțului, respectiv tatălui.

Prin Încheierea nr. 2 din 8 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 1976 din 20 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, formulată de petenta SC D. SA.

A obligat apelanta-pârâtă la 1.000 RON cheltuieli de judecată către apelanții-reclamanți (onorariu avocațial).

În motivarea încheierii, instanța a reținut că, în raport de soluția pronunțată, de respingere a apelurilor, ca nefondate, curtea nu înțelege ce fel de lămuriri ar mai putea aduce dispozitivului deciziei, în sensul dispozițiilor art. 443 alin. (1) C. proc. civ., care este cât se poate de clar și de neechivoc, aspect care înlătură orice posibilitate de interpretare sau de lămurire cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea acestuia. Dispozitivul nu conține dispoziții potrivnice.

Referitor la abuzul de drept invocat de apărătorul intimaților-apelanți, curtea a respins solicitarea făcută în sensul sancționării petentei pentru acest motiv, reținând în esență, faptul că exercitarea unui drept poate fi considerată abuzivă numai atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană, contrar bunei credințe.

Cum în cauza de față, intimații apelanți nu și-au sprijinit cererea pe dovezi din care să rezulte că petenta a exercitat dreptul conferit de dispozițiile art. 443 alin. (1) C. proc. civ., cu intenția de a cauza intimaților un prejudiciu, de natură morală sau materială sau că 1-a exercitat în mod excesiv și nerezonabil contrar bunei-credințe, curtea a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 15 C. proc. civ.

Reclamanții A., B. și C. au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1976 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând acordarea sumelor solicitate prin cererea introductivă.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanții au arătat că, așa cum rezultă din analiza deciziei recurate, nu numai că instanța nu a dat vreun răspuns detaliat, ci nici nu a acordat niciun răspuns criticilor aduse de reclamanți prin motivele de apel.

Cu privire la apărările și criticile formulate atât oral, prin concluziile susținute în fața instanței de apel, la apelul formulat de către pârâtă, cât și prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, instanța nici măcar nu le-a menționat, de analizat și motivat înlăturarea lor nici nu s-a pus problema în vreun fel.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să respingă fără nicio motivare calea de atac.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au arătat ca daunele materiale solicitate au caracter cert, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate până în prezent, cuprinzând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării tatălui și a parastaselor efectuate conform obiceiului creștin.

Conform dispozițiilor art. 250 C. proc. civ. "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din propria inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele material de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege."

Or, exact acest lucru s-a și întâmplat prin dovedirea cheltuielilor, prin proba testimonială administrată în cauză.

Instanța trebuie să țină seama că ar fi absurd și total inechitabil a se pretinde părților civile ca în momentele de maximă tristețe pricinuite de comemorarea morții celui dispărut să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru procesul penal, mai ales că nu au prevăzut importanta chitanțelor în asemenea situații.

Referitor la acordarea daunelor morale, reclamanții au arătat că au suferit un grav prejudiciu moral, suferință resimțită prin pierderea tatălui și a fiicei în condiții dramatice.

Nicio sumă ce va fi acordată de instanță nu va putea acoperi prejudiciul moral încercat de reclamanți prin pierderea vieții celor dragi. În mod cert, pierderea intempestivă a unor ființe dragi, implicate intens în viața de familie, creează un prejudiciu moral celor rămași în viață, suferința acestora făcând întemeiată acordarea daunelor morale la cuantumul solicitat de parte.

Practica instanțelor de judecată este ca aceste daune morale să crească progresiv, în conformitate și raportate la normele ce guvernează și reglementează piața asigurărilor.

Astfel, având în vedere argumentele literaturii juridice și ale practicii judiciare române și străine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale, trebuie apelat la un criteriu orientativ și anume, la criteriul echității.

De aceea, dacă gravitatea prejudiciului moral este mare și indemnizația ce trebuie acordată trebuie să fie substanțială. Indemnizația trebuie să fie justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă a prejudiciului moral suferit.

Prejudiciul moral creat reclamanților este de o gravitate incomensurabilă, iar acoperirea acestuia în mod efectiv este imposibilă. Astfel că, pentru stabilirea indemnizației destinate reparării daunelor morale, este imperios necesar să se dea eficiență criteriului echității, iar indemnizația acordată să fie una substanțială și susceptibilă a compensa prejudiciul moral suferit.

Drept urmare, reducerea drastică a sumelor acordate de către instanța de apel apare nelegală, iar suma stabilită de instanța de apel cu titlu de despăgubiri pentru daune morale este lipsită de orice semnificație reparatorie prin prisma cuantumului său, iar determinarea acesteia prin raportare la infracțiuni de altă natură, fără nici o legătură cu speța, reduce la nivel derizoriu pierderea suferită.

Pârâta SC D. SA a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1976 din 20 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii atacate și întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare acesteia, având în vedere că reclamanții au pus în executare hotărârea pentru diferența de 400.000 euro - suma acordată în plus prin decizia recurată.

Pârâta a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească este obligatoriu a fi motivată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția superioară "și constituind printre altele o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate." (extras din Decizia nr. 1536/2016 a ICCJ, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2014)

Instanța de apel nu a ținut cont în rejudecarea apelurilor de niciuna dintre hotărârile depuse de pârâtă - 10 hotărâri pronunțate de către instanțele interne și internaționale, precum și practica CEDO în materia daunelor morale. Această instanță acordă pentru prejudicii nepatrimoniale asemănătoare sume de bani mult mai mici: cauza Nenciu contra României, Hotărârea din 17 ianuarie 2017, suma de 9.000 euro; cauza Vinci Construction și GTM Genie Civil et Services împotriva Franței, Hotărârea din 2 iulie 2017, suma de 15.000 euro, cauza Kocherov și Sergheyeva împotriva Rusiei, Hotărârea din 29 martie 2016, suma de 13.000 euro cu titlu de satisfacție echitabilă.

Sumele acordate cu titlu de daune morale (în total 800.000 euro) exced în mod neîntemeiat despăgubirilor de acest fel evidențiate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității și tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În aceeași idee, de dovedire a prejudiciului personal nepatrimonial care odată recunoscut în condițiile legii (art. 1391 alin. (2) C. civ.) reprezintă o problemă de apreciere a circumstanțelor de fapt, în măsura în care au fost dovedite, Înalta Curte constată că "instanța de apel nu a negat, în principiu, dreptul unei astfel de rude de a i se acorda daune morale, ci a analizat circumstanțele factuale în care acest drept a fost pretins și situația concretă a fiecărei persoane ce a afirmat că a suferit un prejudiciu, apreciind că nu a fost făcută o dovadă a suferințelor morale." (extras din Decizia nr. 1617/2014 a ICCJ secția I civilă).

Într-o altă decizie de speță, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că:

"CEDO a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora."

Din cuprinsul normativ al dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu."

Legiuitorul a prezumat existența unui prejudiciu moral constând în durerea provocată de moartea unei rude apropriate (descendent, ascendent, frate/soră sau soț).

Totuși, trebuie reținut că nu s-a făcut dovada elementelor obiective pe baza cărora Curtea de Apel a realizat cuantificarea daunelor morale.

Nu mai puțin important este desigur și interpretarea recentă a naturii și esenței prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, așa cum este văzut acesta de către ICCJ care, în Decizia (RIL) nr. 12/2016, arată că:

"Prin prejudiciu înțelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este un element important al răspunderii civile delictuale, este nu numai condiția răspunderii reparatorii, ci și măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat."

Curtea Europeană în practica sa a arătat adesea faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, fiecare persoana să primească o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Nu mai puțin importantă este și recenta legislație în domeniul asigurărilor - Ordonanța nr. 54/2016, care în art. 21 arată în mod mult mai concret care sunt criteriile pentru evaluarea despăgubirilor și la ce se raportează aceasta.

Pârâta SC D. SA a declarat recurs și împotriva încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În susținerea recursului, pârâta a arătat că prin decizie au fost respinse ambele apeluri, instanța de judecată nespecificând dacă menține sau nu, în tot sau în parte, soluția primei instanțe de fond.

Prezenta încheiere este nemotivată, atât timp cât instanța nu a arătat în mod clar care au fost temeiurile pentru care a respins cererea de lămurire a dispozitivului Deciziei nr. 1976/2017.

De asemenea, instanța de apel a obligat pârâta și la plata onorariului de avocat în cuantum de 1.000 RON, cu toate că pârâta a solicitat reducerea acestuia, în baza art. 451 C. proc. civ. - prestația avocatului în sensul redactării unei întâmpinări și a prezenței la un termen de judecată, în camera de consiliu nejustificând acest onorariu.

Examinând criticile comune formulate de către reclamanți și de către pârâți cu privire la decizia atacată, ceea ce permite încadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Este întemeiat motivul de nelegalitate privind nemotivarea deciziei de apel, în sensul dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulțumită de hotărârea primei instanțe, solicită instanței ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, limitată de două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" și "tantum devolutum quantum judicatum", așa încât problemele dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

În speță, recurenții-reclamanți susțin că decizia atacată este nemotivată, întrucât instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și nici nu a menționat, analizat sau motivat înlăturarea apărărilor și criticilor la apelul formulat de către pârâtă, iar recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența depusă de aceasta și nici nu a analizat, în concret, cuantificarea daunelor acordate.

Așa cum s-a arătat mai sus, motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

În cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel face referire la hotărârile judecătorești depuse de reclamanți, cu titlu de practică relevantă în materie și la hotărâri pronunțate de instanțe în alte cauze similare cu cea care formează obiectul prezentului litigiu, însă nu motivează în niciun fel, contrar indicațiilor deciziei de casare, care sunt argumentele pentru care a menținut cuantumul daunelor acordate de instanța de fond, nejustificând astfel dacă și-a însușit criteriile de cuantificare a prejudiciului avute în vedere de tribunal, ci doar s-a limitat la a arăta, nemotivat, că s-a avut în vedere un cuantum valoric rezonabil, dar substanțial, al despăgubirilor.

Totodată, este de observat că, deși, aparent, se face referire la probatoriul administrat în cauză, instanța nu a analizat cauza în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac probele administrate, iar a nu analiza argumentele și probele administrate și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului.

Trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Deși în motivarea deciziei atacate se reține: că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, iar instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială; că instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei, Înalta Curte constată că instanța de apel se limitează la o enumerare generică a acestor aspecte, fără a explicita în ce modalitate sau în ce măsură sunt aplicabile reclamanților din prezenta cauză.

Mai mult, deși a reținut că acordarea daunelor morale nu trebuie să constituie o îmbogățire fără justă cauză, instanța de apel nu a precizat în ce modalitate cuantumul stabilit de prima instanță ar corespunde acestui criteriu.

Astfel, lipsa unei analize concrete a probatoriului administrat în cauză, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate instanța trebuia să aibă în vedere atât consecințele suportate de către reclamant în plan personal, familial, psihologic și profesional ca urmare a vătămării corporale suferite, precum și criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii consacrate jurisprudențial în materia stabilirii daunelor morale, relevă nelegalitatea deciziei atacate.

O atare manieră de redare a unor considerente de ordin general, fără particularizare la speță fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanței de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar, situație de natură să atragă casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

De asemenea, se constată că instanța de apel a reținut în motivarea deciziei recurate, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de alte instanțe, doar hotărârile judecătorești depuse de către reclamanți cu titlu de practică judiciară, iar cele depuse de către pârâtă au fost ignorate, nefiind creat astfel un just echilibru, o medie ideatică a despăgubirilor acordate în spețe similare.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va stabili cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la situația de fapt din prezentul litigiu, sens în care va ține seama atât de consecințele suportate de recurenții-reclamanți în urma decesului defuncților E. și F., cât și de criteriul echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât aceasta să își păstreze caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de îmbogățire fără justă cauză.

În ceea ce privește celelalte critici de nelegalitate formulate prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va avea în vedere împrejurarea că, față de soluția adoptată și considerentele reținute anterior, acest motiv urmează a fi avut în vedere de către instanța de apel.

Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 496 - 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze decizia Curții de Apel Alba Iulia, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță, în vederea rejudecării cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Pârâta susține că încheierea atacată este nemotivată, întrucât instanța de apel, prin soluția de respingere a apelurilor, nu a arătat dacă menține sau nu, în tot sau în parte, soluția tribunalului, că nu s-au indicat temeiurile de drept pentru care s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului și nici nu s-a ținut cont de solicitarea de reducere a onorariului de avocat.

Prin Sentința civilă nr. 2329 din 23 septembrie 2015, Tribunalul Ilfov a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 euro cu titlu de daune materiale și a obligat pârâta la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 400.000 euro către A., respectiv câte 200.000 euro către B. și C., iar prin Decizia nr. 1976 din 20 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâta SC D. SA împotriva Sentinței civile nr. 2329 din 23 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, astfel că dispozitivul Deciziei nr. 1976/2017 este cât se poate de clar, în mod just instanța de apel reținând că, în cauză, nu se regăsește niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 443 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, în speță, s-a reținut culpa procesuală a pârâtei, față de soluția de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului, în mod corect s-a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, reducerea cuantumului acestora fiind o opțiune a instanței, iar nu o obligație.

Pentru aceste motive, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâta SC D. SA împotriva Deciziei nr. 1976 din 20 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC D. SA împotriva Încheierii nr. 2 din 8 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - LM