CASE OF NENCIU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Degrading treatment) (Substantive aspect);Violation of Article 3 of Protocol No. 1 - Right to free elections-{general} (Article 3 of Protocol No. 1 - Vote)
CASE OF NENCIU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2017)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
CAUZA NENCIU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 65980/13)
HOTĂRÂRE
Prezenta versiune a fost rectificată în data de 21 februarie 2017 în conformitate cu art.
81 din Regulamentul Curții
STRASBOURG
17 ianuarie 2017
Hotărârea este definitivă, dar poate suferi modificări de formă.
În Cauza Nenciu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-un comitet compus din:
Paulo Pinto de Albuquerque,
Președinte,
Iulia Motoc,
Marko Bošnjak,
judecători,
și Andrea Tamietti,
grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 06 decembrie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr.
65980/13 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laurențiu Eduard Nenciu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 4 octombrie 2013, în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (
Convenția
).
Reclamantul a fost reprezentat de doamna N.
T.
Popescu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.
Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
La 24 iunie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
Reclamantul s-a născut în 1966 și în prezent este deținut în Penitenciarul Giurgiu.
La 24 iunie 1999, Tribunalul Călărași l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa închisorii de 25 de ani pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie, viol și omor. În temeiul art. 71 din Codul penal, pe durata detenției i-a fost interzis dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice.
Decizia a rămas definitivă la 25 februarie 2000, când Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de reclamant.
În prezent, reclamantul execută pedeapsa închisorii în Penitenciarul Giurgiu, unde este deținut din 21 ianuarie 2009.
A. Versiunea reclamantului cu privire la condițiile de detenție
Reclamantul a descris condițiile de detenție după cum urmează:
- a dus lipsă de apă pe timpul verii;
- a fost ținut la un loc cu fumători (în instanță și timp de câteva zile în cursul detenției), deși el era nefumător;
- ferestrele erau acoperite cu gratii și sârmă galvanizată groasă, împiedicând aerisirea camerei;
- a fost transportat la instanțe pentru audieri în microbuze mici și murdare, fără aerisire sau iluminare naturală;
- din 2009 până la data ultimei informări primite (22 iulie 2014), a fost cazat împreună cu alte 5 persoane într-o cameră de 17,65 mp infestată cu ectoparaziți.
B. Versiunea Guvernului cu privire la condițiile de detenție
În baza documentelor prezentate de Administrația Națională a Penitenciarelor, Guvernul a explicat că, pe durata șederii în Penitenciarul Giurgiu, reclamantul a fost cazat în următoarele camere pentru nefumători:
- camerele nr.
A305, A306, A328, B232, C109, C116, C126, C127, C215, C216, C225, E1.22, E3.7, E3.12, E3.24, E3.26, E3.32, E4.5, E4.14, E4.25, E4.27, E5.32, E10.8, E10.11, care aveau fiecare o suprafață de 17,65
mp și în care a fost cazat împreună cu cel mult alți 5 deținuți, între 26
ianuarie 2009 și 5 august 2010, între 12 august și 6
septembrie 2010, între 7
martie și 28 aprilie 2011, între 20
mai și 22 august 2011, între 29 august 2011 și 3
februarie 2012, între 9 februarie și 2 aprilie 2012, între 7 mai și 23
iulie 2012, între 2 august și 13
septembrie 2012, între 4
octombrie 2012 și 4 martie 2013, între 11 martie și 11
aprilie 2013, între 18 și 29 aprilie 2013, între 7
mai 2013 și 7
februarie 2014, precum și între 21 februarie și 22 iulie 2014;
- camerele nr.
C317, C333, C336 și E3.19, care aveau fiecare o suprafață de 9,66
mp și în care a fost cazat împreună cu încă o persoană, între 21
și
26
ianuarie 2009, între 6 septembrie și 10 octombrie 2010, între 12
și 20 mai 2011 și între 7 și 21 februarie 2014.
Anexa sanitară avea o suprafață de 2,7 mp și era dotată cu chiuvetă, cabină de duș, etajere, oglindă și vas de toaletă. Toate camerele aveau ferestre și aerisire. Deținuții strângeau gunoiul și făceau curățenie în camere de două ori pe zi.
Deținuților le erau asigurate articole de igienă și curățenie din partea administrației penitenciarului și aveau acces la apă caldă de două ori pe săptămână. Accesul la apă potabilă era nerestricționat.
Informarea prezentată de Administrația Națională a Penitenciarelor s-a referit doar la condițiile de detenție până la data de 22 iulie 2014.
Potrivit Guvernului, ulterior datei de 21 februarie 2014, reclamantul a fost cazat în camere împreună cu cel mult alte patru persoane, în conformitate cu Decizia din 31 ianuarie 2014 a Judecătoriei Giurgiu (a se vedea
infra
, pct. 15).
C. Plângerile formulate de reclamant la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate
Reclamantul a formulat mai multe plângeri la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate (Legea nr.
275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal - în continuare „Legea nr.
275/2006”) cu privire la condițiile sale de detenție.
În încheierile din 29 august și 21 noiembrie 2013, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate a constatat că reclamantul nu mai era cazat cu fumători. Judecătorul a considerat, de asemenea, că din cauza numărului mare de persoane deținute din penitenciar, era imposibil să i se asigure reclamantului mai mult spațiu util. Acesta a concluzionat totodată că, în măsura în care responsabilitatea curățeniei în camerele de cazare revenea persoanelor deținute, prezența ectoparaziților nu era din vina autorităților, ci a deținuților. Reclamantul a introdus o contestație împotriva încheierilor. La 31 ianuarie 2014, Judecătoria Giurgiu a obligat administrația Penitenciarului Giurgiu să asigure reclamantului un spațiu util de 4
mp, conform prevederilor legii.
Reclamantul a formulat plângere și la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate din cadrul Penitenciarului Slobozia, susținând că în perioada petrecută aici, martie – mai 2013, a fost cazat împreună cu fumători. La 7 octombrie 2013, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate i-a respins plângerea, motivând că a fost făcută după împlinirea termenului de 10
zile prevăzut de Legea nr. 275/2006. Soluția dispusă prin încheiere a fost menținută de Judecătoria Slobozia la 10 martie 2014.
Pronunțându-se asupra unei plângeri similare formulată de reclamant cu privire la cazarea sa într-o cameră cu fumători în perioada 8 – 11 martie 2013 în Penitenciarul Rahova, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în cadrul acestui penitenciar a dispus, la 19 martie 2013, că nu se poate lua nicio măsură împotriva Penitenciarului Rahova întrucât reclamantul nu mai era cazat acolo. Judecătorul a mai reținut că reclamantul putea să introducă separat o acțiune în despăgubiri în fața instanțelor civile.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns de condițiile de detenție necorespunzătoare. Acesta a invocat art. 3 din Convenție, care prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
Guvernul a susținut că, în conformitate cu încheierea din 31 ianuarie 2014 (a se vedea
supra
, pct. 15), condițiile detenției reclamantului s-au îmbunătățit și că, prin urmare, ulterior datei de 7 februarie 2014 acesta nu mai putea pretinde că este victima încălcării art. 3.
Reclamantul a susținut că încheierile judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate erau practic lipsite de eficiență în contextul problemelor structurale din sistemul penitenciar românesc. Acesta s-a referit la rapoartele Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului - Comitetul Helsinki (APADOR-CH) și ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT).
Curtea consideră că argumentul invocat de Guvern este strâns legat de fondul cererii. Prin urmare, îl unește cu fondul cauzei.
De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu
este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
lit.
a) din Convenție. Curtea mai constată că nu
prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Curtea face trimitere la principiile consacrate în jurisprudența sa privind condițiile de detenție [a se vedea, de exemplu,
Kudła împotriva Poloniei
(MC), nr.
30210/96, pct.
90-94, CEDO 2000-XI și
Ananyev și alții împotriva Rusiei
, nr.
42525/07 și 60800/08, pct.
139-165, 10
ianuarie 2012]. Aceasta reamintește în special că lipsa acută a spațiului în camerele penitenciarului reprezintă un factor semnificativ ce trebuie luat în considerare pentru a stabili dacă acele condiții de detenție au fost „degradante” în sensul art. 3 și poate să denote o încălcare, de sine stătătoare sau combinată cu alte deficiențe (a se vedea, printre multe altele,
Karalevičius împotriva Lituaniei
, nr. 53254/99, pct. 37-39, 7 aprilie 2005 și
Ananyev și alții
, citată anterior, pct. 145-147).
În cauza de referință
Iacov Stanciu împotriva României
(nr.
35972/05, pct.
171-187, 24 iulie 2012), Curtea a constatat deja o încălcare în contextul unor aspecte similare cu cele din prezenta cauză. De asemenea, Curtea a reținut în diverse cauze că, în Penitenciarul Giurgiu, în care s-a aflat și se află în prezent reclamantul, condițiile de detenție au încălcat drepturile garantate de art. 3 din Convenție (a se vedea, în special,
Serce împotriva României
, nr.
35049/08, pct.
45, 30 iunie 2015 și
Cucu împotriva României
, nr. 22362/06, pct.
79 și 82, 13
noiembrie 2012, cu trimiterile suplimentare).
După ce a examinat toate probele prezentate, Curtea nu a identificat niciun fapt sau argument care să o poată conduce la o altă concluzie cu privire la fondul acestor capete de cerere. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, condițiile detenției reclamantului au fost necorespunzătoare în marea parte a privării sale de libertate, anterior dar și ulterior încheierii din 31 ianuarie 2014.
În consecință, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului și constată că a fost încălcat art.
3 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART.
3 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns de interzicerea automată a exercitării dreptului de a alege. Acesta a invocat art.
3 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:
„Înaltele părți contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.”
A. Cu privire la admisibilitate
În primul rând, Guvernul a subliniat că interdicțiile aplicate dreptului de a alege al reclamantului au fost dispuse prin decizia din 25 februarie 2000 (a se vedea
supra
, pct. 5 și 6) și a susținut că termenul de 6
luni pentru introducerea cererii la Curte a început să curgă de la acea dată. De asemenea, Guvernul a observat că după acea dată au avut loc câteva alegeri – pentru Parlamentul României în 2000, 2004, 2008 și 2012, precum și pentru Parlamentul European în 2007 și 2009 –, reclamantul neavând dreptul să aleagă nici în cadrul acestora. În opinia sa, faptul că reclamantul nu s-a plâns de interzicerea dreptului de a alege în contextul alegerilor respective demonstrează că îi lipsea interesul necesar și că acest capăt de cerere avea așadar doar caracter șicanator.
În al doilea rând, Guvernul a susținut că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțele naționale în legătură cu interzicerea dreptului său de a alege. Ar fi putut să procedeze astfel invocând direct jurisprudența Curții, în special hotărârea pronunțată în cauza
Sabou și Pîrcălab împotriva României
(nr.
46572/99, 28
septembrie 2004), care a avut ca obiect tot interzicerea exercitării unor drepturi în mod automat și absolut în cazul executării unei pedepse privative de libertate și care a produs o schimbare în modul în care instanțele naționale impun astfel de interdicții.
Reclamantul a contestat aceste argumente.
Curtea reamintește că într-o cauză recentă a respins o excepție similară referitoare la termenul de 6
luni și la presupusul caracter șicanator al capătului de cerere, pe motiv că dispoziția privind interzicerea dreptului de vot determina o stare de fapt continuă împotriva căreia reclamantul nu avea la dispoziție, în dreptul intern, nicio cale de atac și care se putea încheia numai când dispoziția respectivă nu mai era în vigoare sau nu mai era aplicabilă reclamantului [a se vedea
Brândușe împotriva României (nr. 2)
, nr.
39951/08, pct. 38, 27 octombrie 2015; a se vedea și
Anchugov și Gladkov
împotriva
Rusiei
, nr.
11157/04 și 15162/05, pct. 77, 4 iulie 2013]. De asemenea, întrucât participarea la vot este un drept – nu o obligație – în statul pârât, nu se poate deduce nicio consecință negativă din opțiunea reclamantului de a nu participa la unele alegeri (a se vedea
Brândușe
, citată anterior, pct. 39).
De asemenea, având în vedere circumstanțele, Curtea consideră că ar fi excesiv să se solicite reclamantului să introducă o acțiune în fața instanțelor naționale. Curtea observă în acest sens că Guvernul nu a prezentat nicio probă că o astfel de plângere ar fi examinată efectiv de instanțele respective. Cauza
Sabou și Pîrcălab
, citată anterior, a avut ca obiect interzicerea absolută a drepturilor părintești, nu a dreptului de vot. Jurisprudența națională în acest domeniu specific s-a modificat abia după pronunțarea hotărârii respective, la 28 septembrie 2004 (a se vedea
Iordache împotriva României
, nr. 6817/02, pct.
60, 14
octombrie 2008). Nu este disponibilă nicio informație despre modul în care respectiva hotărâre ar fi putut influența alte interdicții, precum cea examinată în prezenta cauză. Prin urmare, efectul acesteia în privința reclamantului, care fusese condamnat înainte de septembrie 2004, când s-a impus alt tip de interdicție, nu a fost încă dovedit.
În ultimul rând, abia la 5 noiembrie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție a recomandat instanțelor naționale să examineze, în fiecare cauză în parte, necesitatea interzicerii dreptului de a alege (a se vedea
Brândușe
, citată anterior, pct. 13). Recomandarea, care a devenit obligatorie la 18 iulie 2008, nu se aplică deciziilor anterioare, iar Guvernul nu a demonstrat cum ar fi putut beneficia reclamantul de aceasta.
Pentru aceste motive, Curtea respinge excepțiile preliminare ridicate de Guvern.
Curtea constată, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Reclamantul s-a plâns de interzicerea automată și absolută a dreptului său de a alege și a susținut că situația sa este identică cu cea din cauza
Cucu
(hotărâre citată anterior).
Guvernul a contestat aceste argumente, susținând, în principal, că interzicerea dreptului de a alege a fost aplicată conform legii.
Curtea reamintește că art. 3 din Protocolul nr. 1 garantează drepturi subiective, inclusiv dreptul de vot și dreptul de a candida la alegeri. De asemenea, Curtea observă că drepturile garantate de acest articol sunt esențiale pentru stabilirea și menținerea bazelor unei democrații efective și veritabile într-un stat de drept [a se vedea
Scoppola împotriva Italiei (nr. 3)
(MC), nr.
126/05, pct. 81-82, 22 mai 2012].
Curtea a stabilit în cauza
Hirst împotriva Regatului Unit (nr.
2)
(MC), nr.
74025/01, pct. 82, CEDO 2005-IX) că, atunci când interzicerea dreptului de a alege afectează un grup de persoane în mod general, automat și fără deosebire, exclusiv pe motiv că acestea se află în executarea unei pedepse cu închisoarea, indiferent de durata pedepsei și indiferent de natura sau gravitatea infracțiunii și de situația personală, aceasta nu este compatibilă cu art. 3 din Protocolul nr. 1.
Aceste principii au fost reafirmate de Marea Cameră în cauza
Scoppola
, în special incompatibilitatea cu art. 3 din Protocolul nr. 1 a unei astfel de interdicții generale și automate, fără deosebire de durata pedepsei și fără deosebire de natura sau gravitatea infracțiunii și de situația personală a persoanelor condamnate (
Scoppola
, citată anterior, pct. 96, 108 și 109).
În câteva cauze îndreptate împotriva României, Curtea a constatat că o restrângere similară este incompatibilă cu cerințele din art. 3 din Protocolul nr. 1 în măsura în care, conform legislației naționale în versiunea aplicată de instanțele naționale la vremea respectivă (care este relevantă și în prezenta cauză), toate persoanele condamnate la pedepse privative de libertate au primit și o pedeapsă accesorie constând în interzicerea generală, automată și fără deosebire, a dreptului de a alege (a se vedea, în special,
Calmanovici împotriva României
, nr.
42250/02, pct. 152-154, 1
iulie 2008; și
Cucu
, citată anterior, pct. 110-112).
Circumstanțele prezentei cauze sunt identice cu cele examinate de Curte în cauzele
Calmanovici
,
Cucu
și
Brândușe
, citate anterior, interzicerea dreptului de a alege fiind aplicată ca o consecință directă a pedepsei închisorii, fără ca instanțele să examineze situația personală a fiecărui reclamant în parte.
Curtea ia act de modificarea interpretării legislației respective, adusă prin decizia din 5 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție [a se vedea
supra
, pct. 33 și
Pleș împotriva României
(dec.), nr. 15275/10, pct. 14, 8 octombrie 2013]. Cu toate acestea, noua abordare nu i-a servit reclamantului, care a rămas în imposibilitatea de a vota în cadrul alegerilor.
Pentru aceste motive, Curtea consideră că a fost încălcat art.
3 din Protocolul nr.
1 la Convenție.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Art.
41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A.
Prejudiciu
Reclamantul a solicitat 20
000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
Guvernul a considerat că o constatare a încălcării ar constitui o reparație suficientă a pretinsului prejudiciu moral. În cazul în care Curtea ar dori să acorde o despăgubire, Guvernul i-a solicitat să țină seama de sumele acordate în cauze similare.
Având în vedere toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea admite că reclamantul a suferit în mod sigur un prejudiciu moral din cauza condițiilor de detenție, prejudiciu care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 14
400 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. Nu acordă nicio sumă pentru încălcarea art.
3 din Protocolul nr.
1 la Convenție (a se vedea
Brândușe
, citată anterior, pct. 53).
B. Cheltuieli de judecată
Reclamantul a mai solicitat 2
885 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Mai precis, 2
585 EUR pentru onorariul avocatului, sumă care trebuie achitată direct în contul avocatului, și 300 EUR pentru suport tehnic și diferite cheltuieli pentru corespondență efectuate de APADOR-CH, sumă care trebuie achitată direct în contul respectivei organizații. Reclamantul a prezentat un contract semnat de reprezentantul său și un document detaliat care indica numărul de ore lucrate pentru pregătirea cauzei. A prezentat, de asemenea, un acord semnat cu APADOR-CH, prin care aceasta din urmă se angaja să-i ofere suport tehnic și să plătească taxele de corespondență aferente procedurii în fața Curții.
Guvernul a susținut că reclamantul nu a demonstrat caracterul necesar și real al pretinselor cheltuieli efectuate.
Curtea reiterează că, pentru rambursarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 41, trebuie stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora (a se vedea, de exemplu,
Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei
(MC), nr. 23118/93, pct. 62, CEDO 1999-VIII; și
Cobzaru împotriva României
, nr. 48254/99, pct. 110, 26 iulie 2007]. În conformitate cu art. 60 § 2 din Regulamentul Curții, pretențiile trebuie să fie însoțite de documentele justificative pertinente; în caz contrar, Curtea le poate respinge, în tot sau în parte.
52.
În prezenta cauză, având în vedere criteriile de mai sus și lista detaliată prezentată de reclamant, Curtea consideră că este rezonabil să acorde acestuia suma de 2
585 EUR pentru onorariul avocatului, sumă care urmează să fie plătită direct în contul bancar indicat de reprezentantul reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1.
Unește
cu fondul excepția ridicată de Guvern referitoare la lipsa statutului de victimă și o
respinge
;
2.
Declară
cererea admisibilă;
3.
Hotărăște
că a fost încălcat art.
3 din Convenție în ceea ce privește condițiile de detenție a reclamantului;
4.
Hotărăște
că a fost încălcat art.
3 din Protocolul nr.
1 la Convenție;
5.
Hotărăște
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de 3
luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.
44 §
2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 14
400 EUR (paisprezece mii patru sute de euro), pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
ii) 2
585 EUR (două mii cinci sute optzeci și cinci de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, sumă care trebuie plătită în contul bancar indicat de reprezentantul reclamantului;
[1]
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
6.
Respinge
cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 ianuarie 2017, în temeiul art.
77
§
2 și
art.
77
§
3 din Regulamentul Curții.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Grefier adjunct
Președinte
[1]
Rectificată la 21 februarie 2017: textul era „2
585 EUR (două mii cinci sute optzeci și cinci de euro), pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit”;