CASE OF VONICA v. ROMANIA

La originea cauzei se află cererea nr. 78344/14 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Daniela Ioana Vonica („reclamanta”), a sesizat Curtea la 4 decembrie 2014, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamanta a fost reprezentată de E.C. Iordăchescu, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

La 22 aprilie 2015, cererea a fost comunicată Guvernului.

Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea obiecției Guvernului, Curtea a respins-o. ÎN FAPT

La 20 mai 2014, reclamanta a fost reținută pentru 24 de ore. Aceasta era învinuită de săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, evaziune fiscală și spălare a banilor. Era suspectată că, în mod deliberat, a înregistrat și a transmis către casa de asigurări de sănătate, pentru a fi decontate, 1 100 de rețete medicale false care prescriau tratamente oncologice. Aceste fapte ar fi fost comise între decembrie 2008 și octombrie 2010, în calitatea sa de administrator al unui lanț de farmacii.

La 20 mai 2014, în jurul orei 3 a.m., reclamanta a fost reținută în Centrul de reținere și de arestare preventivă nr. 1 al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București (denumit în continuare „centrul de detenție“).

A doua zi, Tribunalul București a dispus măsura arestării preventive.

Reclamanta a fost arestată până la 20 iulie 2014, când instanța a decis înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu. 1. Condițiile de detenție, astfel cum au fost descrise de reclamantă

Reclamanta arată că a fost deținută într-o celulă de 8,7 m² cu alte trei persoane și că, în anumite zile, din cauza lipsei de locuri din centrul de detenție, o persoană suplimentară era plasată în celula sa pentru una până la trei nopți. Declară că i-a fost atribuit un pat supraetajat și că dormea pe o saltea murdară de spumă și fără cearșafuri.

Adaugă faptul că celula era dotată cu patru paturi supraetajate, o masă, o chiuvetă și toalete separate de restul încăperii printr-o perdea și că dușul, o simplă țeavă, era instalat deasupra toaletelor. Potrivit reclamantei, curățenia celulei era asigurată de către deținute cu produse oferite de familiile lor.

Reclamanta indică faptul că celula, luminată de un tub de neon aprins tot timpul, era dotată cu o fereastră de mici dimensiuni plasată la înălțime și, prin urmare, greu accesibilă. Adaugă faptul că barele metalice cu care era prevăzută fereastra împiedicau deschiderea și închiderea completă. În timpul verii, celula era supraîncălzită.

Reclamanta declară, de asemenea, că ieșirile erau permise o oră pe zi într-o curte mică. Conform susținerilor sale, curtea avea dimensiuni similare cu ale celulei și era înconjurată de ziduri din beton foarte înalte care ar fi creat un efect de seră. 2. Condițiile de detenție, astfel cum au fost descrise de Guvern

Guvernul afirmă că reclamanta a fost deținută într-o celulă de 8,62 m² pe care o împărțea cu alte trei persoane. I-au fost atribuite un pat prevăzut cu saltea, o pernă, cearșafuri și o pătură, toate în stare bună. Celula avea o chiuvetă, un duș și toalete, precum și apă rece și caldă disponibilă în orice moment.

Celula beneficia de iluminat și ventilație naturale și de încălzire.

Curățenia celulei era asigurată de către deținute cu produsele oferite de familiile lor sau de către centrul de detenție.

Reclamanta beneficia de o plimbare zilnică de o oră într-una din cele două curți concepute în acest scop, fiecare având 20,23 m². B. Cererile pentru acordarea unei permisiuni de ieșire din penitenciar ale reclamantei pentru a participa la înmormântarea soțului ei 1. Procedura administrativă

La 4 iunie 2014, reclamanta, prin avocatul său, a depus la parchetul însărcinat cu ancheta penală împotriva sa („parchetul“), o cerere pentru acordarea unei permisiuni de ieșire din centrul de detenție la 8 iunie 2014, pentru a participa la funeraliile soțului său, cu care fusese căsătorită timp de 32 de ani. Ea și-a întemeiat cererea pe art. 4 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, potrivit căruia pedepsele și măsurile privative de libertate se execută în condiții care să asigure respectarea demnității umane. De asemenea, și-a întemeiat cererea pe art. 8 din Convenție.

În aceeași zi, parchetul a informat-o pe reclamantă că cererea sa a fost transmisă la centrul de detenție, în conformitate cu art. 110 alin. (1) și (4) din Legea nr. 254/2013 (infra, pct. 32).

Prin scrisoarea din 5 iunie 2014, directorul centrului de detenție a informat parchetul că dispozițiile art. 110 alin. (1) și (4) din Legea nr. 254/2013 nu sunt aplicabile în cazul persoanelor arestate preventiv și că avocatul reclamantei nu a făcut referire la „o autorizație“ sau la „o permisiune“ în condițiile legii, ci numai la o ieșire sub escortă pentru o perioadă determinată pentru a participa la înmormântare. A cerut parchetului să-și exprime punctul de vedere cu privire la efectul unei astfel de ieșiri asupra anchetei penale în curs.

Prin scrisoarea din aceeași zi, parchetul a informat centrul de detenție că ieșirea sub escortă a reclamantei la 6 sau la 7 iunie 2014 pentru a participa timp de trei ore la priveghiul soțului ei nu ar împiedica ancheta penală.

La 6 și la 7 iunie 2014, reclamanta a reiterat la parchet cererile sale de a participa la înmormântarea care urma să aibă loc la 8 iunie.

Prin adresa din 7 iunie 2014, parchetul a permis ieșirea sub escortă a reclamantei, în aceeași zi, pentru a putea participa timp de trei ore la priveghi. Parchetul și-a întemeiat decizia pe art. 110 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 (infra, pct. 32), care reglementează dreptul persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură privativă de libertate preventiv de a primi vizite, pe art. 8 din Convenție și pe jurisprudența Curții. S-a precizat că ieșirea nu împiedică ancheta penală.

Reclamanta a putut participa la priveghi în condițiile precizate de parchet. 2. Procedura judiciară

În paralel, la 4 iunie 2014, reclamanta, prin avocatul său, a cerut parchetului, tot cu scopul de a participa la funeraliile soțului său, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pentru o durată de 5 zile. Și-a întemeiat cererea pe art. 8 din Convenție, pe jurisprudența Curții în materie, pe Recomandarea Consiliului Europei privind Regulile Penitenciare Europene (infra, pct. 35) și pe dispozițiile Legii nr. 254/2013. S-a plâns și de faptul că persoanele arestate preventiv nu beneficiază de aceleași drepturi ca deținuții condamnați și a precizat că, în conformitate cu art. 110 din legea citată, persoanele arestate preventiv, spre deosebire de deținuții condamnați, nu puteau beneficia de permisiunea de ieșire din penitenciar pe motive privind relațiile lor de familie.

Parchetul a transmis și această cerere Tribunalului București.

Prin hotărârea din 5 iunie 2014, Tribunalul București a admis cererea reclamantei. S-a reținut că moartea soțului acesteia era o schimbare în situația sa personală, în sensul art. 242 alin. (2) noul C. proc. pen., care permitea în acest caz înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă mai ușoară (infra, pct. 33). Mai mult decât atât, a considerat că refuzul instanțelor naționale de a se pronunța cu privire la cererea reclamantei, indiferent de existența unei proceduri administrative care să permită obținerea aceluiași rezultat, a constituit o încălcare a art. 8 din Convenție. A mai constatat că faptele de care era învinuită reclamanta, comise între 2008 și 2010, nu se desfășurau în prezent și nu erau de actualitate, astfel încât nu puteau fi nici modificate și nici ascunse de către aceasta. De asemenea, instanța a adăugat că, în cazul revocării arestării preventive, legea penală prevedea măsuri suficiente, apte să asigure buna desfășurare a procesului penal. În consecință, Tribunalul București, apreciind că înlocuirea temporară a arestării preventive nu era permisă de lege, a decis înlocuirea definitivă a măsurii arestării preventive cu controlul judiciar împreună cu mai multe obligații în sarcina reclamantei pentru a asigura ca ancheta penală să nu fie împiedicată.

Parchetul a formulat recurs împotriva acestei decizii și a cerut menținerea reclamantei în stare de arest preventiv. A depus la dosar o scrisoare, datată 5 iunie 2014 și trimisă centrului de detenție, în care își exprima acordul pentru ieșirea reclamantei sub escortă. În această scrisoare, menționa că ieșirea acesteia la 6 sau la 7 iunie 2014 pentru a participa timp de 3 ore la priveghiul soțului ei nu ar împiedica ancheta penală (supra, pct. 21).

Reclamanta a susținut că participarea sa la priveghi era imposibilă deoarece decizia parchetului era tardivă. A reiterat argumentul privind diferența de tratament dintre persoanele arestate preventiv și deținuții condamnați în legătură cu posibilitatea de a ieși din centrul de detenție pentru a participa la funeraliile unei persoane apropiate.

Prin încheierea din 7 iunie 2014, Curtea de Apel București a admis contestația parchetului și, pe fond, a respins cererea reclamantei pentru înlocuirea măsurii arestării preventive. În acest scop, curtea de apel a constatat că măsura era legală și întemeiată. Aceasta s-a referit la gravitatea faptelor de care era acuzată, la marele număr de acte materiale în cauză, la nivelul prejudiciului care a rezultat, la impactul negativ asupra opiniei publice al eventualei puneri în libertate a reclamantei la doar două săptămâni după arestarea sa, precum și la faptul că era suspectă de a fi comis faptele în calitatea sa de medic. De asemenea, a constatat că menținerea reclamantei în detenție era justificată de necesitatea de a preveni înțelegeri frauduloase între inculpați și martori, înțelegeri care, anterior, au împiedicat ancheta penală. Fără a critica interpretarea pe care tribunalul o dăduse art. 8 din Convenție, curtea de apel a considerat că documentul pe care parchetul îl depusese la dosar (supra, pct. 21) schimba situația de fapt. S-a referit în acești termeni la documentul parchetului: „[...] inculpata să fie condusă sub escortă la funeraliile soțului decedat și să-i fie acordată posibilitatea acesteia să participe pentru o perioadă de 3 ore la ceremoniile organizate pentru acest eveniment [...]. Astfel, se observă că statul, prin instituțiile sale a adoptat o măsură pozitivă, menită să garanteze dreptul inculpatei la viața de familie, permițându-i acesteia să ia parte la despărțirea finală de o persoană extrem de apropiată.” Curtea de apel a formulat următoarea concluzie: „[...] punând în balanță interesul particular al inculpatei și interesul public generat de necesitatea derulării optime a procesului penal, judecătorul constată că interesul particular al celei acuzate a fost asigurat și respectat în modalitatea descrisă mai sus (posibilitatea ca aceasta să fie condusă sub escortă la funeraliile soțului său), astfel încât în prezent primează interesul public.”

Prin urmare, reclamanta nu a putut lua parte la funeraliile soțului său, care au avut loc la 8 iunie 2014.

Dispozițiile art. 242 alin. (2) noul C. proc. pen. sunt redactate după cum urmează: „Măsura preventivă se înlocuiește, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai ușoară, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia și, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei și a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai ușoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).”

Conform informațiilor furnizate agentului guvernamental de către Ministerul de Interne, pentru perioada cuprinsă între 1 februarie 2014 și 12 octombrie 2015, centrele de reținere și arestare preventivă ale Direcției generale a Poliției Române au înregistrat 12 cereri de ieșire ale persoanelor aflate în arest preventiv pentru a participa la înmormântări ale celor apropiați. Autoritățile au aprobat numai două dintre aceste cereri, dintre care una este cea a reclamantei în prezenta speță.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă de altfel niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul susține că autoritățile române au dat dovadă de diligență pentru a oferi reclamantei condiții de detenție conforme cu jurisprudența Curții și că acestea continuă să depună eforturi pentru a îmbunătăți condițiile de detenție ale persoanelor încarcerate.

Curtea reamintește că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice deținut este încarcerat în condiții compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana respectivă unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției [ Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 94, CEDO 2000 ‑ XI, și Enășoaie împotriva României , nr. 36513/12, pct. 46, 4 noiembrie 2014].

Recent, Curtea a reiterat în hotărârea Muršić împotriva Croației [(MC), nr. 7334/13, pct. 96-141, 20 octombrie 2016] principiile generale aplicabile în acest domeniu, în special cele legate de supraaglomerarea carcerală și de factorii care pot compensa lipsa de spațiu personal. În special, atunci când suprafața podelei de care dispune un deținut în celula comună este mai mică de 3 m², lipsa de spațiu personal este considerată ca fiind atât de gravă încât dă naștere unei puternice prezumții de încălcare a art. 3 din Convenție. Această prezumție puternică în mod normal nu poate fi respinsă de Guvern decât dacă toți următorii factori sunt prezenți: a) perioadele de reducere a spațiului personal în raport cu minimul necesar de 3 m² sunt de scurtă durată, ocazionale și minore; b) în aceste perioade sunt oferite suficientă libertate de mișcare în afara celulei și activități adecvate în afara celulei; c) reclamantul se află în detenție într-o instituție care oferă, în general, condiții de detenție decente și nu este supus altor factori considerați drept circumstanțe agravante în ceea ce privește condițiile precare de detenție ( idem , pct. 137-138).

Revenind la faptele prezentei spețe, Curtea ia act de faptul că reclamanta reclamă mai multe aspecte ale detenției sale, între care, în special, supraaglomerarea, igiena precară și iluminatul și ventilația insuficiente (supra, pct. 10-12).

Curtea reamintește că a constatat deja că supraaglomerarea și condițiile precare de igienă în penitenciare indică o problemă recurentă în România ( Iacov Stanciu împotriva României , nr. 35972/05, pct. 195, 24 iulie 2012). Afirmațiile reclamantei întemeiate pe suprapopularea din celule sunt, prin urmare, plauzibile, iar Curtea constată că Guvernul nu le contestă în mod expres. Într-adevăr, informațiile care au fost comunicate de Guvern cu privire la Centrul de reținere și de arestare preventivă nr. 1 din București confirmă că reclamanta a beneficiat de un spațiu personal mai mic de 3 m² (supra, pct. 14).

Având în vedere cele de mai sus și principiile relevante enunțate în jurisprudența sa (supra, pct. 40), Curtea concluzionează că, în speță, există o prezumție puternică de încălcare a art. 3 din Convenție. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă există factori specifici pentru a răsturna această prezumție.

În acest sens, Curtea reamintește că, în cauza Muršić , a considerat că reclamantul, care a fost deținut timp de 27 de zile într-un penitenciar unde dispunea de mai puțin de 3 m² de spațiu personal, a fost supus unor condiții de detenție care constituie tratament degradant interzis de art. 3 din Convenție ( Muršić , citată anterior, pct. 153). Or, în speță, reclamanta a fost deținută timp de două luni într-un centru unde a dispus de un spațiu personal de mai puțin de 3 m². Diminuarea spațiului său personal de care a suferit nu poate fi, prin urmare, descrisă ca fiind „de scurtă durată“. Nu poate fi considerată nici ca fiind „minoră“, reclamanta dispunând de un spațiu de aproximativ 2,15 m². În sfârșit, posibilitatea de a ieși timp de o oră pe zi pentru plimbare nu este suficientă pentru a răsturna prezumția puternică de încălcare a art. 3 din Convenție.

Curtea consideră că, în speță, reclamanta a fost deținută în condiții care au supus persoana respectivă unei încercări de o intensitate care a depășit nivelul inevitabil de suferință inerent detenției. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a stabili că, în speță, a fost încălcat art. 3 din Convenție.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților a) Reclamanta

Reclamanta pretinde că respingerea de către autorități a cererii de a ieși pentru a participa la funeraliile soțului său, cu care fusese căsătorită timp de 32 de ani, tatăl fiicei sale unice, constituie o încălcare nejustificată și fără temei legal a dreptului său la respectarea vieții private și de familie.

Recunoscând că practica autorităților naționale arată că dreptul de a beneficia de permisiune de ieșire din penitenciar pentru a participa la înhumarea persoanelor apropiate este garantat deținuților (supra, pct. 34), ea consideră, cu toate acestea, că legislația națională nu oferă garanții suficiente împotriva caracterului arbitrar pe care îl au, în opinia sa, motivele care justifică acordarea dreptului de ieșire, alegerea autorităților competente să decidă cu privire la o astfel de cerere sau modul în care aceste autorități trebuie să își exercite dreptul de apreciere.

În continuare, ea susține că refuzul cererii sale constituie o restricție care nu este necesară într-o societate democratică și că soluția propusă în schimb a fost inadecvată. În această privință, ea dă asigurări că nicio autoritate națională nu a justificat respingerea cererii sale și nici cauzele pentru care i-a fost oferită o altă soluție. Contestă motivele prezentate de Curtea de Apel București pentru a o menține în arest preventiv, obiectând că: a) faptele imputate priveau infracțiuni economice care ar fi fost comise între 2008 și 2010; b) autoritățile ridicaseră deja toate documentele relevante în speță; c) fusese deja audiată de parchet; d) arestarea sa preventivă nu fusese justificată de nicio înțelegere cu martorii, ci numai pentru că menținerea sa în libertate ar fi constituit un pericol pentru societate. În plus, afirmă că, o lună mai târziu, în iulie 2014, măsura arestului preventiv a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu și că, în octombrie 2014, a fost plasată sub control judiciar. În plus, apreciază că autoritățile ar fi trebuit să țină seama, în evaluarea intereselor aflate în joc, de prezumția de nevinovăție de care ea ar fi trebuit să beneficieze, având în vedere stadiul în care se afla ancheta.

În cele din urmă, reclamanta se întreabă asupra pertinenței motivelor prezentate de către autorități pentru a o împiedica să asiste la înhumare și care, în opinia sa, ar fi fost la fel de valabile în cazul prezenței sale la priveghi. (b) Guvernul

Guvernul susține că art. 8 din Convenție nu garantează un drept absolut al persoanelor încarcerate de a obține permisiunea de ieșire pentru a lua parte la înhumarea celor apropiați și că statele dispun de o largă marjă de apreciere în materie.

În speță, acesta afirmă, în primul rând, că reclamantei nu i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie întrucât ar fi fost condusă sub escortă la priveghiul soțului ei, cu o zi înainte de înmormântare.

În al doilea rând, Guvernul susține că, chiar presupunând că ar fi existat o ingerință în exercitarea dreptului reclamantei la respectarea vieții sale de familie în prezenta speță, această ingerință era prevăzută de lege, urmărind un scop legitim și fiind proporțională cu acesta.

În ceea ce privește legalitatea măsurii în litigiu, Guvernul indică faptul că permisiunea de ieșire era reglementată de un cadru legislativ specific, și anume art. 98-99 și 110 din Legea nr. 254/2013. De asemenea, susține că măsura urmărea păstrarea ordinii publice și buna desfășurare a anchetei penale.

Referitor la necesitatea măsurii în cauză într-o societate democratică, Guvernul pune accentul pe motivele prezentate de Curtea de Apel București pentru a respinge cererea reclamantei cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive (supra, pct. 30). Subliniază că, chiar dacă cererea reclamantei nu a fost aprobată sub forma solicitată, spre deosebire de cauza Lind împotriva Rusiei (nr. 25664/05, pct. 98, 6 decembrie 2007), în speța de față autoritățile au vegheat la respectarea vieții de familie a reclamantei propunându-i o altă soluție pentru a participa la despărțirea finală de soțul ei: au permis și au organizat deplasarea persoanei în cauză sub escortă la priveghiul din 7 iunie 2014. Guvernul declară, de asemenea, că speța reclamantei a cunoscut un real ecou mediatic și că reacția populației la faptele de care reclamanta era acuzată a fost extrem de virulentă. Mai arată, în plus, că autoritățile au considerat că la înhumarea soțului reclamantei ar fi asistat multe persoane.

În final, Guvernul consideră că autoritățile au efectuat o examinare detaliată a cererii reclamantei și au analizat totodată compatibilitatea măsurii luate împotriva acesteia cu art. 8 din Convenție. În aceste condiții, răspunsul autorităților în situația de față nu apare arbitrar. 2. Motivarea Curții

Curtea reamintește că detenția, ca orice altă măsură privativă de libertate, antrenează prin natura sa restricții asupra vieții private și de familie a persoanei în cauză. Cu toate acestea, este esențial pentru respectarea vieții de familie ca autoritățile penitenciare să permită persoanei private de libertate și să o sprijine, atunci când este necesar, ca aceasta să mențină contactul cu familia și cu rudele apropiate [ Messina împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25498/94, pct. 61, CEDO 2000 ‑ X; Khoroshenko împotriva Rusiei (MC), nr. 41418/04, pct. 106, CEDO 2015]. Curtea recunoaște, în același timp, că este recomandat un anume control asupra contactelor deținuților cu exteriorul și că acesta nu contravine în sine Convenției ( Schemkamper împotriva Franței , nr. 75833/01, pct. 30, 18 octombrie 2005).

În speță, Curtea apreciază că refuzul de a permite reclamantei să iasă din penitenciar pentru a lua parte la înhumarea soțului ei se analizează ca o ingerință în dreptul persoanei în cauză la respectarea vieții sale de familie garantat de art. 8 din Convenție ( Płoski împotriva Poloniei , nr. 26761/95, pct. 32, 12 noiembrie 2002). În fapt, Curtea consideră că nu este competentă să se pronunțe, într-un domeniu atât de intim cum este cel al despărțirii definitive de o persoană apropiată, cu privire la modalitățile de despărțire alese de persoana în cauză.

O asemenea ingerință nu reprezintă o încălcare a Convenției dacă este „prevăzută de lege”, urmărește cel puțin un scop legitim în raport cu art. 8 § 2 din Convenție și poate fi considerată o măsură „necesară într-o societate democratică” (idem, pct. 30).

În ceea ce privește legalitatea refuzului exprimat de autorități reclamantei, Curtea observă că părțile au opinii diferite în această privință (supra, pct. 49 și 55). În sensul prezentei cauze, Curtea observă că, deși nu au invocat lipsa de temei legal pentru dreptul pretins de reclamantă [a se vedea, a contrario , Feldman împotriva Ucrainei (nr. 2) nr. 42921/09, pct. 35, 12 ianuarie 2012), totuși autoritățile naționale au fost extrem de precaute cu privire la acest temei legal. Astfel, inițial, parchetul a invocat dispozițiile art. 110 alin. (1) și (4) din Legea nr. 254/2013 (supra, pct. 19). După ce conducerea centrului de detenție în care reclamanta era încarcerată a înlăturat aceste dispoziții, care nu se aplică persoanelor arestate preventiv, parchetul a invocat în cele din urmă art. 110 alin. (2) din aceeași lege, care reglementează dreptul mai general la vizită al persoanelor aflate în situația reclamantei (supra, pct. 23). Cât despre instanțele de judecată, acestea nu au invocat ca „temei legal” dispoziții precise din dreptul național, dar au făcut referire la art. 8 din Convenție și la jurisprudența Curții.

Cu toate acestea, având în vedere marja de apreciere a autorităților naționale, în special a instanțelor, în interpretarea și aplicarea dreptului intern, Curtea apreciază că nu se poate pronunța categoric dacă măsura în litigiu era „prevăzută de lege”, cu alte cuvinte dacă dreptul intern în materie răspunde exigențelor de previzibilitate și de precizie și dacă interpretarea dată în cauză de instanțe a fost sau nu arbitrară. În consecință, va pleca de la principiul că ingerința în litigiu a avut loc „în condițiile prevăzute de lege”, cu atât mai mult cu cât temeiul legal al arestării reclamantei nu a dat naștere niciunei controverse (a se vedea, mutatis mutandis , Lind , citată anterior, pct. 93). Cu toate acestea, Curtea este nevoită să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat și aplicat, chiar în cazul respectării cerințelor legale, produce efecte conforme principiilor Convenției. În această optică, elementul de incertitudine din lege și marja largă de apreciere pe care legea o conferă autorităților intră în calcul în examinarea problemei dacă măsura în litigiu era necesară într-o societate democratică (a se vedea, mutatis mutandis și în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, Străin și alții împotriva României , nr. 57001/00, pct. 49, CEDO 2005 ‑ VII).

Mai mult decât atât, Curtea poate accepta că ingerința avea scopul să o împiedice pe reclamantă să perturbe ordinea sau siguranța publice sau să evite împiedicarea desfășurării anchetei penale, contribuind astfel la prevenirea de infracțiuni. Această ingerință urmărea, prin urmare, scopuri legitime în sensul art. 8 § 2 din Convenție.

Rămâne să se stabilească dacă măsura în litigiu era necesară într-o societate democratică.

Curtea reamintește că, pentru a preciza obligațiile pe care statele contractante le asumă în temeiul art. 8 din Convenției în materie, trebuie avute în vedere cerințele normale și rezonabile ale încarcerării și întinderea marjei de apreciere acordate în consecință autorităților naționale atunci când reglementează contactele unui deținut cu familia sa ( Lavents împotriva Letoniei , nr. 58442/00, pct. 141, 28 noiembrie 2002). Totuși, este de competența statului să demonstreze că limitările inerente ale drepturilor și ale libertăților sunt necesare într-o societate democratică și că acestea se bazează pe o necesitate socială imperioasă ( Płoski , citată anterior, pct. 35).

În speță, Curtea constată că parchetul a respins cererea reclamantei de a lua parte la înmormântarea soțului ei. Parchetul a autorizat numai deplasarea persoanei în cauză la priveghi (supra, pct. 23-24). Cu toate acestea, Curtea constată că parchetul nu a prezentat niciun alt motiv pentru a justifica această alegere. În plus, nici Curtea de Apel București, în încheierea din 7 iunie 2014 (supra, pct. 30), nu a indicat motivele acestei decizii. Dimpotrivă, terminologia utilizată de această instanță sugerează că nu a văzut nicio diferență în ceea ce privește modalitățile de exercitare a dreptului pretins de reclamantă. În ceea ce privește argumentele Guvernului întemeiate pe ecoul mediatic al cauzei și pe reacția virulentă a opiniei publice față de faptele de care era acuzată reclamanta, ca și pe numărul de persoane care urmau să participe la înhumarea soțului reclamantei (supra, pct. 56 in fine ), Curtea constată că acestea nu au fost menționate de către autoritățile judiciare naționale și, în consecință, nu necesită o atenție mai mare din partea Curții.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea nu poate decât să concluzioneze că autoritățile naționale nu au efectuat o adevărată evaluare a intereselor aflate în joc, și anume, pe de o parte, dreptul reclamantei la respectarea vieții de familie și, pe de altă parte, apărarea ordinii și a siguranței publice (a se vedea, mutatis mutandis , Császy împotriva Ungariei , nr. 14447/11, pct. 20, 21 octombrie 2014).

Curtea ține să amintească faptul că dreptul de a beneficia de permisiune de ieșire nu este garantat ca atare de Convenție. Este de datoria autorităților naționale să examineze dacă fiecare cerere este întemeiată și, în exercitarea controlului său, Curtea se limitează la a verifica măsurile luate din punctul de vedere al drepturilor garantate de Convenție, ținând seama de marja de apreciere de care beneficiază statele contractante ( Płoski , citată anterior, pct. 38).

În circumstanțele cauzei, și fără a aduce atingere marjei de apreciere, Curtea apreciază că autoritățile naționale nu au invocat, pentru a refuza permisiunea de ieșire solicitată de către reclamantă, motive suficiente pentru a demonstra că ingerința denunțată era „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție. III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 COROBORAT CU ART. 8 DIN CONVENȚIE

Reclamanta invocă o diferență nejustificată de tratament, făcută în condițiile legii, între ea, ca persoană arestată preventiv, și deținuții condamnați care execută pedepse privative de libertate, în ceea ce privește la posibilitatea de a ieși în afara centrului de detenție pentru a participa la înhumarea unei persoane apropiate. Aceasta invocă art. 8 din Convenție.

Fiind singura care stabilește încadrarea juridică a faptelor cauzei și neconsiderându-se legată de încadrarea făcută de reclamanți, Curtea a comunicat acest capăt de cerere Guvernului din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție. Art. 14 este redactat după cum urmează: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [...] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Reclamanta consideră că diferența de tratament suferită era nejustificată și exagerată, întrucât era aplicată în mod general, independent de motivele arestării sale preventive și de rațiunile de siguranță publică. De altfel, acesta susține că obiectivul invocat pentru a justifica interdicția de a participa la înmormântarea soțului ei, și anume buna desfășurare a anchetei penale, putea fi atins prin alte mijloace, mai puțin restrictive.

Guvernul consideră că situația reclamantei nu era comparabilă cu cea a unui deținut condamnat, dat fiind că obiectivele urmărite de arestarea preventivă și de condamnarea penală sunt diferite și că autoritatea care trebuie să decidă asupra unei astfel de cereri este diferită în cele două cazuri: situația unui deținut condamnat este examinată de către autoritățile penitenciare, în vreme ce situația unei persoane arestate preventiv este analizată de către organele judiciare. Cu titlu subsidiar, Guvernul consideră că diferența de tratament în litigiu era prevăzută de lege, respectiv art. 110 din Legea nr. 254/2013, și justificată de necesitatea de a asigura buna desfășurare a anchetei penale în curs. Consideră că a fost respectat justul echilibru dintre interesele aflate în concurență în speță.

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. Cu toate acestea, având în vedere concluziile sale formulate în temeiul art. 8 (supra, pct. 69), Curtea apreciază că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție.

Reclamanta nu a formulat nicio cerere de reparație echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să-i acorde vreo sumă cu acest titlu. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a fost încălcat art. 3 din Convenție; 3. Hotărăște că a fost încălcat art. 8 din Convenție; 4. Hotărăște că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 28 februarie 2017, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier adjunct Președinte