CASE OF VALDHUTER v. ROMANIA

La originea cauzei se află o cerere (nr. 70792/10) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Florinel Valdhuter („reclamantul”), a sesizat Curtea la 9 noiembrie 2010, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de M.T. Popa, avocat în Dublin. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul a susținut în special că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și a denunțat durata lipsită de caracter rezonabil, în opinia acestuia, a procesului penal împotriva sa.

La 14 mai 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Ulterior, reclamantul a fost invitat să meargă la sediul Poliției Municipiului Oradea pentru o nouă declarație. După ce și-a dat acordul, acesta a fost condus în locul respectiv, unde a dat o nouă declarație. A rămas acolo pe timpul nopții și în ziua următoare, 1 martie 2000, până la orele 14, când poliția a decis începerea urmăririi penale împotriva acestuia și reținerea sa. Acesta era urmărit penal pentru complicitate la furt, fiind acuzat că a cumpărat în cunoștință de cauză autoturisme furate. 8 . La 2 martie 2000, reclamantul a fost audiat de procuror, în prezența unui avocat numit din oficiu. Acesta a declarat că achiziționase trei autoturisme de la I.R., la prețul de 1 000 de mărci germane (DM), și că acestea aveau butucul deteriorat. În plus, a precizat că I.R. refuzase să îi înmâneze documentele de identificare a autoturismelor și îi propusese să i le vândă. A adăugat că refuzase să cumpere aceste documente, deși intenționa să revândă unul dintre autoturisme. În cele din urmă, reclamantul a precizat că îi solicitase lui A.V. dezmembrarea primului autoturism, pentru a vinde piesele de schimb ale acestuia, și a recunoscut că a șters seria motorului acestui autoturism, care nu ar fi fost lizibilă. Conform afirmațiilor acestuia, celelalte două autoturisme fuseseră parcate la domiciliul lui A.V. 9 . În aceeași zi, procurorul a dispus arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de 30 de zile. Ulterior, durata arestării preventive a persoanei în cauză a fost prelungită de către o instanță până la 12 aprilie 2000, dată la care reclamantul a fost pus în libertate. 10 . În cursul urmăririi penale, I.R. a fost, de asemenea, audiat de către organele de urmărire penală. Acesta a recunoscut că furase 13 autoturisme, în urma unor „comenzi” efectuate de patru persoane, și că vânduse autoturismele respective acestor persoane la prețuri derizorii, fără să încheie contracte de vânzare-cumpărare și fără să le furnizeze documentele de identificare a acestor autoturisme. Potrivit acestuia, reclamantul se număra printre aceste patru persoane. Nici reclamantul, nici avocatul acestuia nu au asistat la audierea lui I.R. 11 . Organele de urmărire penală au audiat alte două persoane, care au recunoscut că l-au ajutat pe I.R. să fure autoturismele în cauză. Aceste persoane au explicat în detaliu cum fuseseră săvârșite furturile. Una dintre ele a precizat că reclamantul cumpărase trei dintre autoturismele furate. 12 . Autoritățile l-au audiat și pe A.V., care a confirmat că reclamantul îi dăduse aceste trei autoturisme pentru a le dezmembra. Persoana în cauză a precizat că procedase doar la dezmembrarea primului autoturism deoarece reclamantul nu i-ar fi prezentat documentele de identificare ale celorlalte două autoturisme. În această privință, a adăugat că a dedus că mașinile fuseseră furate.

Prin rechizitoriul din 8 iunie 2000, parchetul a dispus trimiterea în judecată a lui I.R., sub acuzația de furt, și a reclamantului, sub acuzația de furt calificat. Alte opt persoane au fost, de asemenea, trimise în judecată sub acuzația de complicitate la furt și tăinuire. Acestea erau acuzate că îl ajutaseră pe I.R. să fure autoturismele sau cumpăraseră aceste autoturisme, deși știau că proveneau din furt, sau că îl ajutaseră pe I.R. să șteargă urmele furtului de pe autoturismele în cauză. B. Procesul reclamantului 14 . La 27 aprilie 2004, Judecătoria Oradea a decis disjungerea, din dosarul referitor la reclamant, a dosarului referitor la I.R. (infra, pct. 25). 15 . În cursul procesului împotriva reclamantului și a celorlalți opt inculpați, judecătoria l-a audiat pe A.P., unul din aceștia din urmă. Reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales, care a solicitat achitarea acestuia și, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptelor de care era acuzat acesta în tăinuire. Reclamantul nu a fost audiat de instanță. 16 . Prin sentința penală din 10 aprilie 2007, Judecătoria Oradea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor de care era acuzat reclamantul în complicitate la furt, apreciind că faptele în cauză nu produseseră consecințe grave, și a condamnat persoana în cauză la trei ani de închisoare cu executare. Instanța a subliniat, în această privință, că, în declarația dată de acesta în cursul urmăririi penale (supra, pct. 8), reclamantul a recunoscut: că achiziționase de la I.R. trei autoturisme la prețuri derizorii; că în cazul acestor autoturisme butucul era deteriorat; că vânzătorul refuzase să îi înmâneze documentele de identificare a autoturismelor și îi propusese să i le vândă. Instanța a reținut, de asemenea că, tot potrivit acestei declarații, reclamantul refuzase să cumpere aceste documente, deși intenționa să revândă unul dintre autoturisme. A subliniat, de asemenea, că reclamantul a recunoscut că ștersese numărul de identificare de pe șasiul unuia dintre autoturisme. Potrivit instanței, toate aceste elemente demonstrau că reclamantul cunoștea proveniența autoturismelor, dar că a încercat totuși să profite de pe urma acestora. Pe de altă parte, instanța a constatat că, în cursul urmăririi penale, I.R. a recunoscut că săvârșise furturile ca urmare a unei înțelegeri prealabile cu reclamantul (supra, pct. 10) și că, în plus, complicii acestuia oferiseră detalii cu privire la desfășurarea furturilor (supra, pct.11). În cele din urmă, instanța a făcut referire la expertizele tehnice realizate în cursul procesului, potrivit cărora autoturismele cumpărate de reclamant prezentau urme de efracție.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe și a solicitat achitarea sa. Acesta a reproșat, în special, instanței că la baza condamnării sale au stat declarațiile date de I.R. în cursul urmăririi penale. În această privință, a precizat că I.R. nu fusese audiat în primă instanță, că, ulterior, persoana în cauză revenise asupra declarației sale inițiale în cadrul procesului penal desfășurat în paralel împotriva sa și că negase orice înțelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârșirii furturilor, în privința tăinuirii (infra, pct. 25). În plus, reclamantul a susținut că prețurile plătite pentru autoturisme nu erau derizorii, având în vedere intenția acestuia de a le dezmembra și de a vinde piesele de schimb ale acestora, și a pretins că, în orice caz, nu știa că vehiculele fuseseră furate. 18 . În ședința din 3 iunie 2009, reclamantul a solicitat audierea lui I.R. Tribunalul Bihor nu s-a pronunțat cu privire la această cerere.

Prin decizia penală din 26 iunie 2009, tribunalul a anulat parțial sentința penală a Judecătoriei Oradea. A apreciat că faptele fuseseră stabilite corect de către judecătorie, dar că trecerea timpului determinase diminuarea impactului lor în societate. În consecință, a pronunțat suspendarea executării pedepsei.

Reclamantul, reprezentat de un avocat ales, nu a fost audiat de tribunal. 21 . Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii penale în fața Curții de Apel Oradea. Acesta s-a plâns, în primul rând, că a fost condamnat fără să fi fost audiat vreodată de către instanțele inferioare și că, astfel, în opinia lui, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție, astfel cum este interpretat în hotărârea Constantinescu împotriva României (nr. 28871/95, CEDO 2000-VIII). În plus, acesta a reiterat motivul potrivit căruia I.R. nu fusese audiat de instanțele respective întrucât acesta revenise asupra declarației sale în cadrul procesului penal desfășurat în paralel împotriva lui și că negase orice înțelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârșirii furturilor, în privința tăinuirii (infra, pct. 25). Acesta a precizat, de asemenea, că I.R. depusese o plângere penală pentru cercetare abuzivă împotriva agenților de poliție care i-au luat primele sale declarații (infra, pct. 27) și a precizat, în acest sens, că era vorba despre declarațiile care au fost luate în considerare de către instanțele inferioare în vederea condamnării sale. Având în vedere toate argumentele sus-menționate, reclamantul a apreciat că instanțele își întemeiaseră deciziile pe probe obținute în mod nelegal, în urma aplicării acestuia a unor tratamente contrare art. 3 din Convenție. Or, potrivit reclamantului, o astfel de situație contravenea dispozițiilor art. 64 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.), care interzicea folosirea mijloacelor de probă obținute în mod nelegal. 22 . Reclamantul a fost audiat de instanța de recurs. Acesta și-a susținut din nou nevinovăția. I.R. nu a fost citat să se înfățișeze în vederea audierii sale. 23 . Printr-o decizie penală definitivă din 11 mai 2010, Curtea de Apel Oradea a respins recursul reclamantului. În ceea ce privește omisiunea audierii acestuia de către instanțele inferioare, curtea de apel a subliniat, pe de o parte, că reclamantul fusese reprezentat pe parcursul întregii proceduri de avocați aleși și că aceștia vegheaseră la respectarea drepturilor sale procedurale și, pe de altă parte, că persoana în cauză fusese audiată în recurs. Aceasta a observat, de asemenea, următoarele: „Nu se poate reține nici apărarea [reclamantului] în sensul inexistenței laturii subiective a infracțiunii în condițiile în care chiar inculpatul în cuprinsul declarației date în cursul urmăririi penale (filele 271-272) a susținut că toate cele trei mașini au fost achiziționate de la aceeași persoană, prezentau urme de deteriorare a contactului, au fost achiziționate la prețuri cu mult mai mici decât prețurile practicate de pe piață, afirmații susținute și de inculpatul A.V. (fila 331 din dosarul de urmărire penală). Toate aceste declarații se coroborează cu declarația inculpatului I.R. – vânzătorul nu i-a predat și actele mașinii, ci i le-a oferit spre cumpărare, inculpatul Valdhuter refuzând, chiar dacă cu privire la una dintre mașini a avut intenția de a o revinde, iar în cazul alteia a șters seria caroseriei, aspect care face de asemenea dovada că inculpatul cunoștea proveniența mașinilor, încercând totuși să le valorifice. La fila 195 dosar u.p., inculpatul I.R. susține chiar că i-a predat un autoturism inculpatului Valdhuter și a venit cu numerele de Ungaria în mână, fapt care întărește convingerea instanței că inculpatul cunoștea situația reală a respectivelor autoturisme”. Curtea de apel nu s-a pronunțat asupra legalității declarațiilor lui I.R. În cele din urmă, aceasta a decis încetarea procesului penal împotriva lui A.V., care decedase în februarie 2007.

Din dosar reiese că, în cursul judecării cauzei în primă instanță și în apel, instanțele au amânat ședințele în mai multe rânduri, din cauza unor nereguli legate de citarea inculpaților sau a victimelor. C. Procesul penal împotriva lui I.R. 25 . La 15 iunie 2004, după disjungerea dosarului referitor la I.R. din dosarul referitor la reclamant (supra, pct. 14), Judecătoria Oradea l-a audiat pe I.R. Acesta a recunoscut că săvârșise furturile, dar a negat orice înțelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârșirii furturilor, în privința tăinuirii.

Prin sentința penală definitivă din 18 august 2004, Judecătoria Oradea l-a condamnat pe I.R. la cinci ani de închisoare cu executare, pentru infracțiunea de furt. D. Plângerea penală formulată de I.R. în ceea ce privește supunerea la rele tratamente de către agenții de poliție 27 . La 21 septembrie 2009, I.R. a depus o plângere penală împotriva agenților de poliție din Oradea și a celor de la Inspectoratul de Poliție Județean Bihor, care au luat primele sale declarații, acuzându-i că l-au cercetat abuziv. Acesta a susținut că fusese lovit cu bastonul de mai multe ori de către acești agenți și că fusese amenințat că i se vor aplica rele tratamente în continuare, în cazul în care refuza să dea o declarație în sensul dorit de ei. În plângerea sa penală, acesta a menționat că reclamantul fusese un cumpărător de bună-credință și, în această privință, a precizat că persoana în cauză se informase de fiecare dată cu privire la proveniența autoturismelor, că verificase documentele de identificare și seria vehiculelor și că nu fusese niciodată informat că era vorba despre autoturisme furate.

Printr-o rezoluție din 29 septembrie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus neînceperea urmăririi penale ca urmare a prescrierii faptelor imputate. E. Cererea de revizuire a cauzei penale a reclamantului

La o dată neprecizată, reclamantul a solicitat revizuirea cauzei sale penale, în temeiul art. 394 alin.1 lit. d) C. proc. pen., conform căruia revizuirea poate fi cerută când procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. Reclamantul a precizat că fusese condamnat pe baza declarațiilor făcute de I.R. și A.V, care, în opinia lui, fuseseră obținute în urma supunerii la rele tratamente și a presiunilor exercitate de organele de urmărire penală. Acesta a solicitat audierea lui I.R. și a fiului lui A.V., care ar fi fost la curent cu presiunile și amenințările la care ar fi fost supus tatăl său de către organele de urmărire penală.

La 17 decembrie 2010, reclamantul a fost audiat de parchet în cadrul măsurilor premergătoare revizuirii. 31 . La 27 ianuarie 2011, parchetul l-a audiat pe I.R., care a negat orice înțelegere cu reclamantul, în prealabil sau ulterior săvârșirii furturilor, și orice informare a acestuia din urmă cu privire la proveniența autoturismelor. În cursul audierii, I.R. a precizat că fusese agresat și amenințat de agenții de poliție pentru a da declarații în sensul dorit de aceștia. În plus, a declarat că, deși fusese audiat de procuror de patru ori în cursul urmăririi penale, nu îl informase pe acesta din urmă cu privire la pretinsele rele tratamente suferite și că a revenit asupra declarației sale abia după disjungerea dosarului său de cel referitor la reclamant (supra, pct. 14 și 25). Avocata reclamantului a fost prezentă la audierea lui I.R. Elementele aflate la dosar nu permit să se stabilească dacă aceasta a beneficiat de posibilitatea de a-i adresa întrebări acestui martor.

Fiul lui A.V., care fusese citat să se înfățișeze la 17 februarie 2011 în vederea audierii sale, nu s-a prezentat. 33 . Printr-o sentință din 24 februarie 2012, Judecătoria Oradea a respins cererea de revizuire a reclamantului ca inadmisibilă. Potrivit instanței, condamnarea reclamantului se bazase pe toate mijloacele de probă instrumentate în cursul procedurii, printre care și declarațiile lui I.R. În opinia sa, acestea nu constituiau proba unică, nu aveau o valoare prestabilită și nu prevalau asupra celorlalte elemente de probă. În ceea ce privește acuzațiile referitoare la relele tratamente aplicate lui I.R. de către agenții de poliție, instanța a subliniat că persoana în cauză nu invocase niciodată acest argument, nici în fața procurorului, care îl audiase de patru ori, nici în instanță. De asemenea, aceasta a constatat că A.V. nu denunțase niciodată în cursul procesului vreo presiune exercitată de organele de urmărire penală. După ce a subliniat că, în opinia instanțelor, declarațiile date de reclamant în cursul urmăririi penale erau similare unei recunoașteri a faptelor imputate, judecătoria a observat că reclamantul confirmase aceste declarații în fața instanțelor. De asemenea, aceasta a considerat că cererea reclamantului de schimbare a încadrării juridice a faptelor de care era acuzat în tăinuire, formulată în cursul judecății în primă instanță, echivala, în plus, cu o recunoaștere a acestor fapte. În cele din urmă, judecătoria a reamintit că, în orice caz, sarcina aprecierii probelor revine instanțelor care s-au pronunțat cu privire la cauză în primă instanță și în cadrul exercitării căilor de atac ordinare și nu instanțelor care trebuie să se pronunțe cu privire la căi de atac extraordinare, precum cererea de revizuire.

Prin decizia penală din 18 aprilie 2012, Tribunalul Bihor a confirmat sentința Judecătoriei Oradea.

Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins ca tardiv. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 ȘI ART. 6 § 3 DIN CONVENȚIE DIN CAUZA IMPOSIBILITĂȚII DE A-I ADRESA ÎNTREBĂRI LUI I.R.

Reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil nu a fost respectat, pe motiv că, în cursul procedurii desfășurate în fața instanțelor, nu a putut să îl confrunte pe I.R., în pofida faptului că declarația acestuia din urmă a fost luată în considerare pentru condamnarea lui. Acesta invocă art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, ale căror părți relevante sunt redactate după cum urmează: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.” [...] 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: [...] d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; [...]”

Curtea reamintește că cerințele de la art. 6 § 3 lit. d) reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1; prin urmare, aceasta va examina capătul de cerere formulat de reclamant din perspectiva acestor două texte coroborate [ Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9154/10, pct. 100, CEDO 2015]. A. Cu privire la admisibilitate

Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza declarației date în cursul urmăririi penale de către I.R., inițial inculpat alături de el. Acesta reproșează instanțelor, atât celor care s-au pronunțat asupra căilor de atac ordinare, cât și celor care s-au pronunțat asupra revizuirii, că, fără niciun alt motiv valabil, în opinia lui, nu au procedat la o audiere ulterioară a lui I.R.

Reclamantul susține, în plus, că Guvernul nu a prezentat niciun element de probă care să poată infirma acuzațiile făcute de I.R. cu privire la relele tratamente la care a fost supus de către poliție. 41 . Guvernul susține că declarația lui I.R. nu a constituit proba unică ce a motivat condamnarea reclamantului. Precizează că aceasta s-a întemeiat pe un ansamblu de probe pe care le consideră concordante, printre care mărturiile complicilor lui I.R. și mărturia lui A.V. (supra, pct. 11 și 12), cercetări la fața locului și documente. Admițând că un inculpat are dreptul de a adresa întrebări unui martor care a dat o declarație decisivă, Guvernul susține totodată că, în speță, procedura nu a fost viciată de elemente arbitrare, că aceasta a respectat principiul contradictorialității, că reclamantul a fost reprezentat, pe parcursul întregii proceduri, de avocați desemnați din oficiu sau aleși și că, astfel, a avut posibilitatea de a-și expune toate argumentele pe care le considera relevante pentru cauza sa. Guvernul precizează, de asemenea, că reclamantul a refuzat să se prezinte la ședințe în vederea audierii sale și că, în plus, nu a solicitat instrumentarea vreunor probe.

Pe de altă parte, Guvernul susține că I.R. a fost audiat de procuror în cadrul revizuirii solicitate de reclamant. Acesta menționează că, ulterior, Judecătoria Oradea a examinat cu atenție fiabilitatea declarației astfel obținute. În ceea ce îl privește pe cel de-al doilea martor propus de reclamant în cadrul acestei proceduri – martor care nu a fost audiat până la urmă – Guvernul susține că acesta nu avea cunoștință în mod direct de elementele referitoare la dosar. 2 Motivarea Curții a) Principii generale relevante

Curtea face referire la principiile relevante referitoare la criteriile de apreciere a capetelor de cerere formulate în temeiul art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție în ceea ce privește absența martorilor din ședința de judecată, astfel cum sunt expuse în hotărârile Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 26766/05 și 22228/06, pct. 118-147, CEDO 2011] și Schatschaschwili (citată anterior, pct. 100-131).

În hotărârea Schatschaschwili (citată anterior, pct. 107), Curtea a reamintit că, potrivit principiilor stabilite în hotărârea Al-Khawaja și Tahery , citată anterior, examinarea compatibilității cu art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție a unei proceduri, în cadrul căreia declarațiile unui martor care nu s-a înfățișat și nu a fost audiat în cadrul procesului sunt utilizate ca probe, presupune trei etape (ibid., pct. 152). Astfel, Curtea trebuie să stabilească: i. dacă exista un motiv serios care să justifice neprezentarea martorului și, în consecință, admiterea ca probă a declarației scrise a acestuia (ibid., pct. 119-125); ii. dacă declarația scrisă a martorului absent a constituit fundamentul unic sau decisiv pentru condamnare (ibid., pct. 119 și 126-147); și iii. dacă existau elemente compensatorii, în special garanții procedurale solide, suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării ca urmare a admiterii unei astfel de probe și pentru a asigura echitatea procedurii în ansamblul său (ibid., pct. 147).

Trebuie accentuat că lipsa unor motive serioase care să justifice absența unui martor în acuzare constituie un element important în ceea ce privește aprecierea caracterului echitabil în ansamblu al unui proces; un astfel de element poate să încline balanța în favoarea constatării unei încălcări a art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție (ibid., pct. 113 in fine ). În plus, având în vedere că preocuparea Curții este să se asigure că procedura este echitabilă în ansamblul său, trebuie să verifice dacă existau elemente compensatorii suficiente nu doar în cauzele în care declarațiile scrise ale unui martor absent constituie temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea acuzatului, dar și în cele în care Curtea consideră că este dificil de stabilit dacă aceste elemente constituie proba unică sau decisivă, dar este totuși convinsă că acestea au o anumită importanță și că admiterea lor i-ar fi putut cauza dificultăți apărării. Impactul factorilor compensatorii necesari pentru ca procesul să fie considerat echitabil depinde de importanța pe care o au declarațiile martorului absent. Cu cât această importanță este mai mare, cu atât trebuie să fie mai solide elementele compensatorii pentru ca procedura să fie considerată echitabilă în ansamblul ei ( Seton împotriva Regatului Unit , nr. 55287/10, pct. 59, 31 martie 2016). b) Aplicarea acestor principii în speță

În speță, Curtea trebuie așadar să verifice cele trei etape ale criteriului Al-Khawaja și Tahery – în ordinea definită în această hotărâre – care sunt interdependente și care, considerate împreună, servesc la a stabili dacă procedura penală în cauză a avut un caracter echitabil general ( Schatschaschwili , citată anterior, pct. 118).

Curtea observă, de la bun început, că primele instanțe nu au invocat niciun motiv pentru a justifica omisiunea audierii lui I.R. (supra, pct.15, 18 și 22). Ulterior, în cadrul măsurilor premergătoare revizuirii inițiate de reclamant, acest martor a fost audiat doar de procuror. Avocata reclamantului a putut să asiste la această audiere, dar din documentele aflate la dosar nu reiese că a fost autorizată să adreseze întrebări persoanei în cauză (supra, pct. 31; a se vedea, mutatis mutandis , Paić împotriva Croației , nr. 47082/12, pct. 47, 29 martie 2016). În orice caz, Guvernul nu a prezentat niciun motiv de ordin procedural sau juridic pentru a justifica faptul că Judecătoria Oradea nu a audiat martorul în cauză (a se vedea, mutatis mutandis , Gökbulut împotriva Turciei, nr. 7459/04, pct. 59, 29 martie 2016). Prin urmare, Curtea concluzionează că instanțele naționale nu au invocat motive serioase care să justifice neprezentarea lui I.R. și admiterea ca probă a declarației date de acesta în cursul urmăririi penale.

În continuare, Curtea va examina dacă declarația acestui martor a constituit temeiul unic sau decisiv pentru condamnarea reclamantului. În această privință, Curtea subliniază, de la bun început, că instanțele interne – și în special Curtea de Apel Oradea, în decizia sa penală definitivă din 11 mai 2010 – au făcut referire la declarațiile lui I.R. în sensul că acestea stăteau la baza tezei vinovăției reclamantului (supra, pct. 23).

Curtea observă, în continuare, că, în cadrul măsurilor premergătoare revizuirii, Judecătoria Oradea, declarând în același timp că nu îi revenea sarcina aprecierii probelor, a hotărât că declarația lui I.R. nu constituia proba unică, nu avea o valoare prestabilită și nu prevala asupra celorlalte elemente de probă (supra, pct. 33). Curtea apreciază că această concluzie nu pare a fi arbitrară și observă că alte probe fundamentează stabilirea vinovăției, precum, de exemplu, declarațiile reclamantului în persoană sau cele ale lui A.V. Cu toate acestea, Curtea nu poate să ignore că I.R. era autorul infracțiunii de furt și că reclamantul a fost condamnat pentru complicitate la această infracțiune. În plus, declarațiile lui I.R. constituiau singura probă clară care confirma teza reținută de instanțe, potrivit căreia reclamantul comandase săvârșirea furturilor (supra, pct. 16). Deși consideră că este dificil să stabilească dacă declarațiile lui I.R. au constituit proba în acuzare decisivă în cauză, Curtea este convinsă totuși că aceste declarații aveau o anumită importanță, chiar una însemnată, și că administrarea lor a cauzat dificultăți apărării. În aceste condiții, era necesar ca în speță să existe solide elemente compensatorii, suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării (a se vedea, mutatis mutandis , Schatschaschwili , citată anterior, pct. 116).

În această privință, Curtea observă că, potrivit Guvernului, condamnarea reclamantului avea la bază un ansamblu de probe concordante, printre care, în special, mărturiile complicilor lui I.R. și mărturia lui A.V. (supra, pct. 11, 12 și 41), cercetări la fața locului și înscrisuri. Aceasta subliniază, pe de altă parte, că tot potrivit Guvernului pârât, procedura inițiată împotriva reclamantului a fost echitabilă în ansamblul său.

În sensul prezentei cauze, Curtea se limitează la a constata că reclamantul nu a avut posibilitatea, nici în etapa urmăririi penale, nici în fața instanțelor, de a adresa întrebări martorilor ale căror declarații au fost luate în considerare de instanțele naționale. De altfel, însuși reclamantul a fost audiat în persoană abia în etapa recursului (supra, pct. 22). În plus, instanțele nu au procedat la o examinare meticuloasă a credibilității martorilor absenți și a fiabilității declarațiilor acestora.

În special, în ceea ce privește declarația lui I.R., Curtea subliniază că, în primul rând, instanțele au omis să răspundă argumentului reclamantului întemeiat pe nelegalitatea acestui mijloc de probă, care ar fi fost obținut în urma unei constrângeri exercitate de agenții statului. Astfel, Curtea de Apel Oradea nu a răspuns în niciun fel la acest motiv de recurs (supra, pct. 23); abia în cursul procedurii de revizuire, Judecătoria Oradea a hotărât că argumentului îi lipsea credibilitatea (supra, pct. 33).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate decât să constate absența unor măsuri procedurale adoptate de instanțele interne pentru a compensa imposibilitatea reclamantului de a-i adresa în mod direct întrebări lui I.R. Aceasta deduce că instanțele nu au luat măsurile compensatorii care ar fi permis o apreciere echitabilă și adecvată a fiabilității elementelor de probă neverificate ( Schatschaschwili , citată anterior, pct. 163). 54 . Toate elementele menționate anterior îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona că a fost încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție. II. I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE DIN CAUZA DURATEI PROCEDURII

Reclamantul pretinde că durata procedurii penale în cauză este incompatibilă cu cerința „termenului rezonabil”. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție.

Guvernul solicită Curții să țină seama, în cadrul examinării sale globale, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților, precum și de numărul gradelor de jurisdicție.

Curtea reamintește că, aprecierea caracterului „rezonabil” al duratei unei proceduri trebuie să se realizeze în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana în cauză [a se vedea, printre multe altele, Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), nr. 25444/94, pct. 67, CEDO 1999 ‑ II și Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000 ‑ VII)].

Curtea observă, în speță, că procedura a început la 29 februarie 2000, cu prima audiere a reclamantului de către poliție (supra, pct. 6), și că aceasta s-a încheiat la 11 mai 2010, prin pronunțarea deciziei Curții de Apel Oradea (supra, pct. 23). Prin urmare, această procedură a durat zece ani, două luni și douăsprezece zile pentru parcurgerea a trei grade de jurisdicție.

Curtea reamintește, în continuare, că, în hotărârea de principiu Vlad și alții împotriva României (nr. 40756/06, 41508/07 și 50806/07, 26 noiembrie 2013), aceasta a constatat o încălcare în privința unor chestiuni similare celor care fac obiectul prezentei cauze.

După ce a examinat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea nu a identificat niciun fapt sau argument care să o convingă să ajungă la o concluzie diferită în ceea ce privește admisibilitatea și temeinicia capătului de cerere în cauză. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în prezenta cauză, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil”.

Rezultă că acest capăt de cerere este admisibil și că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. III.

Reamintind că sarcina sa este de a stabili dacă o procedură considerată în ansamblul său a avut un caracter „echitabil” în sensul art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, de exemplu, Al-Khawaja și Tahery , citată anterior, pct. 118) și după ce a constatat o încălcare a art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție (supra, pct. 54), Curtea apreciază că nu este necesar să examineze separat admisibilitatea și temeinicia celorlalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 și art. 6 § 3 din Convenție.

În ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 5 din Convenție, Curtea subliniază că detenția reclamantului s-a încheiat la 12 aprilie 2000 (supra, pct. 9), în timp ce prezenta cerere a fost introdusă la 9 noiembrie 2010, adică după mai mult de șase luni. Rezultă că aceste capete de cerere sunt tardive și trebuie să fie respinse în temeiul art. 35 § 1 și art. 35 § 4 din Convenție. IV.

Reclamantul solicită 30 000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care pretinde că l-a suferit din cauza pretinsei nelegalități a arestării sale preventive. În plus, acesta solicită 10 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit din cauza pretinsei lipse a caracterului echitabil al procesului și 5 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a duratei procedurii penale îndreptate împotriva sa, adică suma totală de 15 000 EUR.

Guvernul consideră că suma pretinsă de reclamant cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material nu are nicio legătură cu obiectul prezentei cauze. În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta susține că o constatare a încălcării ar constitui o reparație echitabilă în speță și că, în orice caz, având în vedere jurisprudența Curții în materie, suma solicitată este excesivă.

Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și despăgubirea pentru prejudiciul material pretinsă de reclamant. Curtea subliniază că, în speță, unicul temei care trebuie reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil și de o procedura desfășurată într-un termen rezonabil în fața instanțelor naționale. Curtea nu poate, desigur, să speculeze care ar fi fost rezultatul procesului în cazul în care art. 6 din Convenție ar fi fost respectat, dar apreciază că este rezonabil să considere că partea interesată a suferit pierderea unei șanse reale în procesul respectiv ( Pelissier și Sassi , citată anterior, pct. 80).

Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral, care nu este suficient reparat prin constatarea încălcării art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție. Pronunțându-se în echitate, aceasta consideră că trebuie să acorde suma de 3 000 EUR.

De asemenea, Curtea reamintește că, atunci când o persoană particulară, asemenea reclamantului în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate ( Gençel împotriva Turciei , nr. 53431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003 și Tahir Duran împotriva Turciei , nr. 40997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privință, Curtea observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale unui reclamant ( Moinescu împotriva României , nr. 16903/12, pct. 48, 15 septembrie 2015). B. Cheltuieli de judecată

Atunci când a trimis observațiile sale cu privire la admisibilitatea și temeinicia cauzei, la 3 decembrie 2013, reclamantul a precizat că acele cheltuieli efectuate pentru reprezentarea sa în fața Curții până la această dată nu aveau o valoare considerabilă și că, prin urmare, nu solicita rambursarea lor. Totuși, acesta a menționat că, dacă desfășurarea ulterioară a procedurii în fața Curții va genera noi cheltuieli, va formula o cerere de rambursare cu acest titlu. Ca urmare a prezentării de către Guvern a unor informații noi, reclamantului i s-a solicitat transmiterea unor observații suplimentare. Printr-o scrisoare primită la grefa Curții la 10 august 2016, persoana în cauză a transmis observațiile sale suplimentare, precum și o cerere de rambursare a onorariului avocatului, care se ridică la 3 690 EUR. În susținerea acestei cereri, a furnizat o factură pentru această sumă, emisă de avocata sa care l-a reprezentat în fața Curții, care corespundea pregătirii dosarului, discuțiilor cu acesta, efectuării cercetărilor documentare, corespondenței cu Curtea și trimiterii de observații scrise.

Guvernul consideră că suma solicitată nu este nici întemeiată, nici justificată. Acesta observă că reclamantul a menționat inițial că respectivele cheltuieli efectuate pentru procedura în fața Curții nu aveau o valoare considerabilă și adaugă că avocata reclamantului nu a furnizat un centralizator cu numărul de ore lucrate.

Ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 690 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.