CASE OF STĂNCIULESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Civil proceedings)
CASE OF STĂNCIULESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 9 iulie 2013
În Cauza Stănciulescu împotriva României
(Cererea nr. 5998 /03)
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Stănciulescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Alvina Gyulumyan,
președinte,
Kristina Pardalos, Johannes Silvis,
judecători,
și Marialena Tsirli,
grefier adjunct de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18 iunie 2013,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr. 5998/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Marin
Stănciulescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 14 ianuarie 2003 în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (
Convenția
).
Guvernul român (
Guvernul
)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3
.
La 21 iunie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Reclamantul s-a născut în 1952 și locuiește în Pitești.
La 16 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat Consiliului Baroului Argeș („consiliul baroului”) primirea sa, cu scutire de examen, în profesia de avocat. Acesta a arătat că, de peste zece ani, exercita profesia de consilier juridic și că, în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, avea dreptul de a fi primit, cu scutire de examen, în ordinul profesional al avocaților („ordinul profesional”).
Consiliul baroului i-a comunicat un aviz negativ, motivând că răspunsurile date în timpul unei întrevederi prealabile demonstrau că persoana interesată nu avea cunoștințele necesare pentru a justifica primirea sa în profesie.
La 20 iulie 2001, Comisia Permanentă a Uniunii Avocaților („comisia permanentă”), bazându-se pe avizul consiliului baroului, a respins cererea reclamantului. O contestație introdusă de către reclamant la consiliul uniunii a fost respinsă la 15 decembrie 2001.
Reclamantul a contestat deciziile în fața Curții de Apel Pitești. Potrivit acestuia, respingerea cererii sale era arbitrară deoarece Legea nr. 51/1995 îi conferea dreptul de a fi înscris, cu scutire de examen, în barou.
Printr-o hotărâre din 1 aprilie 2002, curtea de apel a admis acțiunea, pronunțându-se că reclamantul îndeplinea toate condițiile pentru a fi primit, cu scutire de examen, în ordinul profesional. Uniunea și baroul au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
Printr-o hotărâre din 17 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul și a respins contestația reclamantului ca fiind în mod vădit nefondată. Aceasta a observat că dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 aveau un caracter permisiv, acordându-i persoanei interesate numai o posibilitate, nu și un drept. Având în vedere că autoritățile competente au constatat că prestația reclamantului, în timpul întrevederii prealabile, nu fusese satisfăcătoare, aceasta a concluzionat în sensul lipsei de temei a contestației reclamantului.
II. Dreptul și practica interne relevante
Dispozițiile relevante cu privire la exercitarea profesiei de avocat, în forma în care erau în vigoare la momentul faptelor, precum și jurisprudența în materie a Curții Supreme de Justiție sunt descrise în cauza
Ștefan
și
Ștef împotriva României
(nr. 24428/03 și 26977/03, pct. 20-26, 27
ianuarie
2009). Din acestea rezultă că, în mod constant, Curtea Supremă de Justiție se pronunțase că primirea, cu scutire de examen, în ordinul profesional era, pentru persoana care îndeplinea condițiile prevăzute de lege, un drept și nu o posibilitate lăsată la aprecierea discreționară a uniunii.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție
Reclamantul denunță o atingere adusă principiului securității juridice deoarece Curtea Supremă de Justiție a pronunțat, în cazul său, o hotărâre contrară jurisprudenței sale constante. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...].”
A.
Cu privire la admisibilitate
13.
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
§
3 din Convenție. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Reclamantul pretinde că, în cazul său, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat o hotărâre contrară jurisprudenței sale constante, situație care aduce atingere principiului securității juridice.
Guvernul admite că jurisprudența Curții Supreme a fost, începând din anul 2004, neîncetat în favoarea primirii în profesia de avocat, cu scutire de examen, a foștilor consilieri juridici. Cu toate acestea, Guvernul susține că hotărârea în litigiu nu poate fi calificată drept arbitrară și, în consecință, nu poate aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil de vreme ce Curtea Supremă a analizat și a răspuns detaliat la toate argumentele reclamantului și a motivat suficient această hotărâre.
Curtea a observat deja, într-o cauză similară, că instanța supremă interpretase în mod constant dispozițiile Legii nr. 51/1995 în sensul în care confereau consilierilor juridici din întreprinderi care îndepliniseră funcția mai mult de zece ani dreptul de a fi primiți, cu scutire de examen, în ordinul profesional (
Ștefan și Ștef
, citată anterior, pct. 34).
Or, în speță, hotărârea din 17 septembrie 2002 nu poate fi calificată drept un reviriment jurisprudențial fondat pe noua interpretare a legii deoarece Curtea Supremă de Justiție nu a explicat motivele schimbării poziției sale, înainte de a reveni, ulterior, la jurisprudența sa constantă. În acest context, hotărârea din 17 septembrie 2002 pare a fi unică și arbitrară (
ibidem,
pct. 26).
Această incoerență jurisprudențială, coroborată cu absența unui mecanism capabil a asigura coerența practicii în cadrul celei mai înalte instanțe interne, a avut ca efect privarea reclamantului de dreptul de înscriere în ordinul profesional, cu scutire de examen, în timp ce altor persoane aflate într-o situație similară le-a fost recunoscut acest drept (
Ștefan și Ștef
, citată anterior, pct. 35-36).
Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
II. Cu privire la celelalte capete de cerere
Reclamantul invocă art. 6 § 1 din Convenție și pretinde că judecătorii care s-au pronunțat în privința cererii sale nu au fost independenți și imparțiali. De asemenea, acesta se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că nu poate exercita profesia de avocat din cauza procedurii în litigiu, situație care implică o pierdere financiară în sensul acestui articol.
Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. Rezultă că aceste capete de cerere sunt inadmisibile și trebuie respinse în temeiul art.
35 §
3 și art.
35 § 4 din Convenție.
Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu
permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A.
Prejudiciu
Cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, reclamantul solicită o sumă corespunzătoare veniturilor lunare pe care le-ar fi putut obține din exercitarea profesiei de avocat și de care a fost privat ulterior refuzului uniunii de a-l înscrie în ordinul profesional. Cuantumul despăgubirii pretinse de reclamant se ridică la 120 000 euro (EUR). De asemenea, acesta solicită plata a 60 000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe motivul degradării stării sale de sănătate ca urmare a procedurii în litigiu.
Guvernul nu a transmis observații cu privire la acest aspect.
Curtea subliniază că singurul temei care trebuie reținut pentru acordarea unei reparații echitabile constă, în speță, în faptul că reclamantul nu a putut beneficia de garanțiile art. 6 § 1 din Convenție. Curtea nu poate face speculații cu privire la nivelul pe care l-ar fi atins veniturile reclamantului dacă ar fi fost înscris în ordinul profesional, dar apreciază că este rezonabil să se considere că persoana interesată a suferit temporar o pierdere a oportunității (a se vedea,
mutatis
mutandis, Buzescu
împotriva României
, nr.
61302/00, pct.
107, 24 mai 2005). La aceasta se adaugă un prejudiciu moral. Pronunțându-se în echitate, în conformitate cu art. 41, Curtea acordă reclamantului 2 400 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamantul pretinde, fără a prezenta, în susținere, documente justificative, suma de 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată.
27.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În prezenta cauză, având în vedere absența documentelor justificative pentru cheltuielile de judecată pretinse, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
28.
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
declară
cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție referitor la securitatea raporturilor juridice și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
hotărăște
că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;
hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 2 400 EUR (două mii patru sute euro) pentru toate prejudiciile;
b) că suma respectivă trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății și că este necesar să se adauge la aceasta orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
c) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
respinge
cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 iulie 2013, în aplicarea art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulament.
PREȘEDINTE
Grefier adjunct,
Alvina Gyulumyan,
Marialena Tsirli