CASE OF BRANIȘTE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 5 noiembrie 2013

În Cauza Braniște împotriva României

(Cererea nr. 19099/04)

Strasbourg

Definitivă

24/03/2014

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Braniște împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Grițco,

judecători

, și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 octombrie 2013,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr. 19099/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ion Braniște („reclamantul”), a sesizat Curtea la 23 aprilie 2004 în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de A. Braniște, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Reclamantul se plânge de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale enunțat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza ocupării de către două societăți cooperative a unui teren al cărui proprietar este acesta.

4.

La 7 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul este născut în 1929 și locuiește în București.

6.

Prin hotărârea definitivă din 17 iunie 2002, Tribunalul Mureș a condamnat autoritățile județene să acorde reclamantului și fraților și surorilor acestuia un titlu de proprietate pentru un teren de 8 700 m² situat în orașul Sighișoara și care aparținuse, înainte de naționalizare, bunicilor acestora. Titlul de proprietate a fost eliberat la 2 octombrie 2003.

7.

Reclamantul și ceilalți proprietari au fost împiedicați să își ia în posesie bunul din cauza existenței, pe o parte a terenului, a mai multor construcții aparținând celor două societăți cooperative: Prestarea Sighișoara („societatea P.”) și Sinco Sighișoara („societatea S.”). Aceste construcții fuseseră ridicate înainte de acordarea titlului de proprietate pe baza unui drept de folosință gratuită în beneficiul societăților cooperative.

8.

Cererea de înscriere a terenului de 8 700 m² în cartea funciară a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă pronunțată la 6 octombrie 2006 de Curtea de Apel Târgu Mureș pe motiv că o parte din teren era ocupată de imobile aparținând celor două societăți și că erau în curs litigii între acestea din urmă și reclamant (a se vedea mai jos).

9.

Cele două societăți au cerut anularea titlului de proprietate. În cadrul litigiului care îl opunea împotriva societății P., reclamantul a formulat o cerere reconvențională, solicitând plata unei chirii lunare pentru ocuparea terenului. În fața refuzului reclamantului de a achita taxa de timbru pe motiv că cererile referitoare la domeniul funciar ar fi fost exonerate de aceasta, tribunalul a respins fără examinare cererea reconvențională prin hotărârea din 24 mai 2006. Reclamantul nu a formulat apel.

10.

Prin două hotărâri definitive din 7 mai 2007 și 14 februarie 2008, Tribunalul Mureș a respins cererile de anulare a titlului de proprietate și a confirmat validitatea acestuia.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

11.

Dispozițiile și practica interne relevante în speță sunt rezumate în hotărârea

Moculescu împotriva României

(nr. 15636/04, pct.

16 și urm., 2

martie

2010).

12.

Legea nr. 109/1996 a stabilit cadrul legislativ al funcționării cooperativelor, create în special în domeniul serviciilor. Acestea au dobândit statutul de persoane juridice de drept privat și au ieșit de sub tutela pe care statul o exercita în timpul regimului comunist. Cu privire la patrimoniul acestora, art. 187 din lege prevede:

„Terenurile transmise în folosință, pe durată nedeterminată și fără plată, în vederea realizării de construcții pentru activitatea organizațiilor cooperației de consum și ale cooperației de credit, își mențin acest regim juridic pe toată durata existenței construcțiilor respective în proprietatea organizațiilor cooperatiste.”

13.

Legea nr. 1/2005 a intrat în vigoare la 3 martie 2005. Aceasta a înlocuit legea nr. 109/1996 și a menținut dreptul de folosință gratuită a terenurilor ocupate de construcții aparținând unor societăți cooperative, cu condiția ca aceste terenuri să nu fie revendicate.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

14.

Reclamantul pretinde că imposibilitatea care i s-a impus de a beneficia de terenul, al cărui proprietar este, aduce atingere dreptului său la proprietate. În această privință, acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât pentru o cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și conform principiilor generale de drept internațional.

Dispozițiile precedente nu

aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.”

A. Cu privire la problema dacă Curtea a fost sesizată în mod valabil de către membrii familiei reclamantului

15.

Printr-o scrisoare din 4 ianuarie 2012, reclamantul afirmă ca a introdus cererea și în numele fraților și surorilor sale. El argumentează că aceștia au fost de asemenea părți în procedurile interne și prezintă un mandat prin care aceștia i-ar fi dat, în 1992, puteri depline pentru a îi reprezenta în fața autorităților naționale și a terțelor persoane cu scopul de a recupera terenul care aparținuse bunicilor lor. Prin urmare, acesta solicită să fie conexată cererea lor cu a sa.

16.

Guvernul se opune pe motiv că formularul de cerere ar fi fost semnat doar de reclamant.

17.

Curtea amintește că în temeiul art. 36 § 1 din Regulamentul acesteia, reprezentantul unui reclamant trebuie să prezinte „o procură sau o împuternicire scrisă” care îl autorizează să introducă în fața Curții o cerere în numele reclamantului. În consecință, o simplă împuternicire scrisă ar fi valabilă pentru procedura în fața Curții, din moment ce din aceasta reiese că reclamantul a introdus în mod voluntar o astfel de cerere (

Velikova împotriva

Bulgariei

, nr.

41488/98, pct. 50, CEDO 2000

‑

VI).

18.

În prezenta cauză, data introducerii cererii este 23 aprilie 2004, data trimiterii la Curte a formularului de cerere.

19.

Curtea observă că acest formular nu a fost completat decât de dl. Ion Braniște. Chiar dacă acesta a anexat la cererea sa mandatul din 1992, care îi legitima demersurile interne în numele membrilor familiei sale pentru a recupera terenul, reclamantul nu a semnalat în nici un fel în cerere intenția fraților și surorilor sale de a se alătura acesteia și nici în corespondența sa ulterioară cu grefa Curții.

20.

Prin urmare, în măsura în care solicitarea reclamantului poate fi considerată ca exprimând intenția membrilor familiei sale de a sesiza Curtea cu o cerere, este necesar să se stabilească 4 ianuarie 2012 ca dată a introducerii acesteia.

21.

Ținând seama de faptul că în speță deciziile interne definitive au fost date în 2007 și 2008, Curtea consideră că cererea membrilor familiei reclamantului este tardivă, în sensul art. 35 §

1 din Convenție și că aceasta trebuie respinsă, în temeiul art. 35 §

4 din Convenție [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Vasilescu împotriva României

(dec.), nr. 60868/00,26 mai 2005].

B. Cu privire la admisibilitate

22.

Guvernul invocă, în primul rând, neepuizarea căilor de recurs interne. Acesta susține că reclamantul avea posibilitatea de a introduce o acțiune cu scopul de a obține stabilirea de către instanțele interne a regimului juridic al raporturilor între coproprietarii terenului și cele două societăți comerciale care foloseau acest teren.

23.

Guvernul afirmă apoi că reclamantul a omis să solicite celor două societăți cooperative daune-interese pentru folosirea terenului. El îi reproșează părții interesate că a renunțat la cererea reconvențională împotriva societății P. și că nu a formulat o astfel de cerere împotriva societății S.

24.

Reclamantul repetă că este coproprietarul legitim al terenului și că nu poate să beneficieze de acesta din cauza ocupării lui de cele două societăți cooperative și a refuzului instanțelor de a admite cererea sa de înscriere în cartea funciară. Cu privire la omisiunea de a cere daune-interese, acesta afirmă că motivul acesteia a fost cuantumul excesiv, după părerea sa, al taxei de timbru.

25.

Curtea reamintește că art. 35 § 1 din Convenție nu prescrie decât epuizarea căilor de recurs care sunt în același timp legate de încălcarea incriminată, disponibile și adecvate. Acestea trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, nu doar în teorie, ci și în practică, fără de care le lipsesc accesibilitatea și efectivitatea necesare; revine statului pârât să demonstreze că aceste condiții sunt întrunite. În plus, unui reclamant care a folosit o cale de drept aparent efectivă și suficientă nu i se poate reproșa că nu a încercat să utilizeze și altele care erau disponibile, dar care nu prezentau deloc mai multe șanse de reușită [

Aquilina împotriva Maltei

(MC), nr. 25642/94, pct. 39, CEDO

1999

‑

III].

26.

În speță, Curtea observă că, pe 2 octombrie 2003, reclamantul a fost recunoscut coproprietar al terenului ocupat de imobile aparținând celor două societăți cooperative. Deoarece Legea nr. 109/1996 le conferea acestora din urmă un drept de folosință a terenului cu titlu gratuit, Curtea consideră că introducerea unei noi acțiuni îndreptată împotriva acestor societăți vizând stabilirea regimului juridic al ocupării terenului era inutilă atât timp cât legea sus-menționată era în vigoare.

27.

În schimb, Curtea notează că Legea nr. 109/1996 a fost înlocuită de Legea nr.1/2005. Dreptul de folosință gratuită a terenurilor ocupate de construcții aparținând cooperativelor nu a fost menținut decât cu condiția ca aceste terenuri să nu fie revendicate. În consecință, persoanele care, precum reclamantul, revendică terenuri ocupate de cooperații au posibilitatea de a cere acestor societăți o indemnizație pentru imposibilitatea de a își folosi terenurile. Or, reclamantul nu a introdus un astfel de recurs.

28.

De altfel, Curtea observă că reclamantul a introdus o cerere reconvențională prin care a solicitat o indemnizație pentru folosirea terenului, dar că a renunțat la aceasta omițând să plătească taxa de timbru și să introducă apel împotriva hotărârii din 24 mai 2006.

29.

Prin urmare, asemenea Guvernului, Curtea consideră că după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2005, reclamantul a omis să epuizeze căile de recurs interne pentru a solicita celor două cooperative o indemnizație pentru ocuparea terenului.

30.

Cu privire la respingerea cererii de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară care condiționează beneficierea deplină de atributele dreptului de proprietate, Curtea consideră că în prezent, după respingerea cererilor de anulare a titlului de proprietate, nimic nu ar trebui să se opună dreptului de acces al reclamantului la o instanță cu scopul unei astfel de înscrieri.

31.

Cu privire la aceste considerente, Curtea consideră că este necesar să admită parțial, pentru perioada posterioară intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, excepția de neepuizare a căilor de recurs interne ridicată de Guvern. Prin urmare, această parte a capătului de cerere este declarată inadmisibilă, conform art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

32.

Pentru perioada circumscrisă între data eliberării titlului de proprietate și intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2005, Curtea constată că în temeiul art. 35 §

3 din Convenție capătul de cerere nu este vădit nefondat și că nu întâmpină niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea îl declară prin urmare admisibil.

C. Cu privire la fond

33.

Reclamantul consideră că ar fi trebuit să beneficieze de toate atributele dreptului de proprietate recunoscute prin titlul de proprietate.

34.

Guvernul susține că reclamantul era răspunzător de situația creată din cauză că ar fi revendicat pe lângă autoritățile locale restituirea terenului care a aparținut bunicilor săi pe amplasamentul original, chiar dacă știa că o parte din acest teren era ocupată de clădirile celor două cooperative.

35.

În orice caz, acesta consideră că ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului său de proprietate era legală și că aceasta păstra un echilibru just între necesitățile interesului general al comunității și imperativele drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză.

36.

Curtea constată că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, astfel cum a fost recunoscut de titlul de proprietate din 2 octombrie 2003, era absolut și exclusiv, și că nu putea face obiectul niciunui dezmembrământ sau condiții (a se vedea,

mutatis mutandis, Moculescu

, citată anterior, pct. 28). Cu toate acestea, reclamantul a fost privat de posibilitatea de a beneficia de bunul său și de a obține beneficiile acestuia, în temeiul Legii nr. 109/1996 care stabilise un drept de superficie gratuit în favoarea cooperativelor.

37.

Prin urmare, a existat o ingerință în exercitarea de către reclamant a dreptului său la respectarea bunurilor.

38.

Curtea nu se îndoiește de faptul că recunoașterea în favoarea cooperativelor a dreptului de superficie avea o bază legală în dreptul intern, adică Legea nr. 109/1996, și că aceasta urmărea un scop de interes general, și anume menținerea activităților economice și a serviciilor furnizate de către aceste societăți.

39.

În această situație, în lumina principiului general al respectării proprietății, consacrat de prima teză a primului paragraf al art. 1 citată anterior, Curtea este obligată să verifice dacă autoritățile române au asigurat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea,

mutatis mutandis,

printre multe altele,

Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei

, hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26, pct.

69).

40.

În această privință, Curtea constată că legislația internă excludea complet orice posibilitate de punere în balans a intereselor comunității și a celor ale proprietarilor ale căror terenuri erau ocupate de construcții aparținând cooperativelor (a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Moculescu

, citat anterior, pct. 34).

41.

Având în vedere faptul că reclamantul nu a putut beneficia pe deplin de dreptul său de proprietate asupra terenului în timpul ocupării spațiului de către cooperație, Curtea consideră că situația astfel creată a distrus echilibrul just între apărarea dreptului de proprietate și cerințele de interes general (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Moculescu

, citată anterior, pct.

35).

42.

De altfel, Curtea consideră că nu se poate reproșa reclamantului faptul că a cerut restituirea pe același amplasament a terenului care a aparținut înaintașilor săi, așa cum afirmă Guvernul, din moment ce cererea acestuia era fondată pe dispozițiile Legii nr. 18/1991, iar instanțele interne au admis-o.

43.

În consecință, Curtea concluzionează că reclamantul a suportat, înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 1/2005, un prejudiciu special și excesiv pe care numai posibilitatea de a cere o despăgubire ar fi putut să o legitimeze.

44.

Prin urmare, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr.1.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

45.

Art. 41 din Convenție prevede:

‑

{}

‑

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A.

Prejudiciu

46.

Reclamantul solicită 371 925 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, ceea ce corespunde, după părerea acestuia, imposibilității de a beneficia de teren de la data cererii de restituire. Acesta solicită, de asemenea, 150 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

47.

Guvernul se opune acestor cereri. Acesta consideră că sumele solicitate sunt speculative și cel puțin excesive.

48.

Curtea reamintește că singura bază de acordare a unei reparații echitabile constă, în speță, în faptul că, temporar, reclamantul nu a putut să beneficieze în niciun fel de bunul său. În aceste condiții, Curtea consideră că persoana în cauză a suferit în mod incontestabil un prejudiciu material în relație directă cu încălcarea constatată a art. 1 din Protocolul nr. 1.

49.

Având în vedere totalitatea elementelor de care dispune, Curtea îi alocă reclamantului 13 000 EUR pentru toate prejudiciile.

B. Cheltuieli de judecată

50.

Reclamantul nu a prezentat în termenul stabilit de Curte o cerere de rambursare a cheltuielilor de judecată.

C. Dobânzi moratorii

51.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

Curtea:

1.

Declară

cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește perioada cuprinsă între 2 octombrie 2003 și 3 martie 2005 și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2

.

Hotărăște

că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;

3

.

Hotărăște

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 13.000 EUR (treisprezece mii de euro), sumă care trebuie convertită în moneda națională la rata de schimb aplicabilă la data plății, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru toate prejudiciile;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

4.

Respinge

cererea de reparație echitabilă pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 5 noiembrie 2013, în temeiul art.

77

77

PREȘEDINTE

Grefier adjunct

JOSEP CASADEVALL

Marialena Tsirli