CASE OF STANCIULESCU v. ROMANIA (N° 2) - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Marin Stănciulescu, este resortisant român, născut în 1952 și locuiește în Pitești.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează.

Reclamantul a lucrat în calitate de consilier juridic la o companie privată, T. La 7 decembrie 2001, angajatorul acestuia i-a desfăcut contractul de muncă din motive disciplinare. Înainte de a fi semnată de directorul general, decizia de concediere a fost avizată de alt consilier juridic, și anume M.N.

Reclamantul a formulat o contestație împotriva deciziei de concediere, care ulterior i-a fost admisă. În cursul acestui proces, fostul său angajator a fost reprezentat de M.N.

Atunci când reclamantul a aflat că M.N. fusese condamnată penal în 1996 pentru luare de mită în timp ce își desfășura activitatea ca funcționar public, a început să ridice această problemă de câte ori avea ocazia, în principal făcând adăugiri de mână pe diverse documente, precum registrul de vizitatori al angajatorului său, copii ale deciziei de desfacere a contractului de muncă și așa mai departe, în care acesta a scris „fără condamnați”, „condamnată pentru luare de mită”, „practică corupția”, „condamnată nemernică” și alte remarci similare. Prin diversele argumente prezentate de acesta în cadrul acțiunii împotriva angajatorului său, a făcut referire în mod constant la M.N. în termeni precum „acuzată notorie”, „infractoare notorie”, „condamnată pentru luare de mită”, „exilată de cetățeni pentru corupție”, „nu știe nimic”, „cetățean cu moralitate îndoielnică”.

La 1 octombrie 2003, M.N. a depus o plângere penală împotriva reclamantului pentru calomnie, formulând, de asemenea, o cerere civilă de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Cauza a fost înaintată Judecătoriei Pitești.

În apărarea sa, reclamantul a susținut că, în mod nelegal, contractul său de muncă fusese desfăcut de reclamantă și că fusese obligat să participe la un proces împotriva unei persoane care nu deținea o diplomă în drept. De asemenea, acesta a susținut că avea un interes legitim să facă referire la M.N. în acest fel și că, în orice caz, putea dovedi că afirmațiile pe care le-a făcut erau adevărate.

Prin hotărârea pronunțată în primă instanță la 24 iunie 2004, Judecătoria Pitești l-a găsit pe reclamant vinovat de săvârșirea infracțiunii de calomnie și l-a condamnat la plata unei amenzi de 10

Judecătoria a constatat că reclamantul transferase conflictul de muncă la nivel personal și încercase să o discrediteze pe M.N. de câte ori a avut ocazia. Aceasta a analizat diversele documente depuse de părți, în care reclamantul a făcut referiri la M.N. De asemenea, aceasta a observat că, în procedura pendinte înaintea sa, reclamantul a continuat să folosească aceleași expresii și cuvinte referitoare la M.N.

În ceea ce privește susținerile reclamantului conform cărora prezentase dovezi că afirmațiile sale erau adevărate, judecătoria a remarcat că reclamantul nu demonstrase care era interesul său legitim în a repeta obsesiv afirmațiile în cauză, singurul său scop fiind de a o șicana pe M.N. de fiecare dată când se întâlneau: la locul acesteia de muncă, în instanță, pe stradă și chiar atunci când aceasta era împreună cu familia.

Reclamantul a formulat apel, argumentând că afirmațiile sale erau adevărate și că M.N. a atras disprețul public prin propriul comportament. Dosarul a fost repartizat Tribunalului Hunedoara. În ședința din 22 noiembrie 2005, reclamantul a ridicat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor articolelor 206 și 207 C. pen. Tribunalul Hunedoara a amânat până la 20 decembrie 2005 pronunțarea unei hotărâri cu privire la trimiterea cauzei la Curtea Constituțională.

Prin hotărârea din 20 decembrie 2005 (redactată la 31 ianuarie 2006), Tribunalul Hunedoara a respins apelul acestuia. Tribunalul a concluzionat că faptele au fost stabilite corect de judecătorie și că argumentul reclamantului, conform căruia afirmațiile sale erau adevărate, nu era valid, având în vedere că acesta nu și-a demonstrat interesul legitim de a face afirmațiile respective. De asemenea, acesta a remarcat că reclamantul a continuat să facă aceleași remarci referitoare la M.N., chiar și atunci când se afla în instanță pentru examinarea cauzei penale împotriva sa.

Art. 206 C. pen., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor, se citește după cum urmează:

Prevederile art. 207 C. pen. se citesc după cum urmează:

Prin decizia din 7 februarie 2002, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205-207 C. pen. Pronunțându-se astfel, aceasta a decis că posibilitatea de a furniza probe care să demonstreze că afirmațiile sau acuzațiile contestate erau adevărate reprezintă o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale. Curtea Constituțională a concluzionat că supunerea acestui test al verității condiției ca afirmațiile sau acuzațiile să fi fost făcute cu un interes legitim era pe deplin conformă cu Constituția României, care prevedea la articolul 30 § 6 că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea sau viața particulară a unei persoane.

Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (Legea privind Curtea Constituțională) prevede că deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 din convenție că acțiunea împotriva lui nu era echitabilă, deoarece instanțele interne nu erau independente și imparțiale.

Acesta a citat o încălcare a art. 10 din convenție, întrucât avea un interes legitim de a dovedi că persoana care a avizat decizia de desfacere a contractului său de muncă fusese condamnată pentru corupție și nu avea statutul moral de a acționa în calitate de consilier juridic.

Acesta s-a plâns în temeiul art. 13 din convenție că Tribunalul Hunedoara nu a înaintat Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate pe care o ridicase și nu luase în considerare argumentele sale clare în favoarea achitării sale.

Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 § 1 și al art. 13 din convenție că acțiunea penală împotriva sa era inechitabilă, deoarece instanțele interne nu erau independente și imparțiale, nu au ținut seama de argumentele sale și nu au înaintat Curții Constituționale excepția sa de neconstituționalitate.

Curtea constată că sus-menționatele capete de cerere trebuie să fie examinate în primul rând în temeiul art. 6 § 1 din convenție, având în vedere că cerințele art. 13 sunt mai puțin stricte decât cele ale art. 6 și sunt înglobate în acestea (a se vedea, de exemplu,

În ceea ce privește capătul de cerere privind lipsa de independență și imparțialitate a instanțelor interne, Curtea observă că reclamantul nu a adus nicio probă pentru a susține această acuzație. În plus, în dosarul cauzei nu există niciun element care ar putea ridica îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea instanțelor interne care au examinat cauza împotriva reclamantului.

În ceea ce privește capătul de cerere legat de pretinsa neluare în considerare de către instanțele interne a argumentelor ridicate de reclamant în apărarea sa, în măsura în care se poate considera că acest capăt de cerere privește rezultatul acțiunii în fața instanțelor interne, Curtea reiterează că are rolul de a examina erori de fapt sau de drept cu privire la care se pretinde că au fost comise de o instanță internă doar în cazul în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi și libertăți protejate de convenție [a se vedea

De asemenea, Curtea remarcă faptul că instanțele interne, atât în primă soluționare, cât și în apel, au răspuns argumentelor invocate de reclamant în apărarea lui, conform cărora afirmațiile sale erau adevărate. Instanțele interne au respins argumentul acestuia conform căruia nu era îndeplinită una dintre condițiile stabilite la art. 207 C. pen. pentru înlăturarea răspunderii penale, având în vedere că acesta nu urmărea un interes legitim prin afirmațiile contestate. De asemenea, Curtea observă că reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a-și prezenta argumentele și că argumentele în cauză, deși au fost luate în considerare în mod corespunzător de instanțele interne, au fost respinse pe baza unui raționament care pare logic și fără un caracter arbitrar [a se vedea

În ceea ce privește capătul de cerere al reclamantului conform căruia Tribunalul Hunedoara nu a înaintat Curții Constituționale excepția sa de neconstituționalitate, Curtea remarcă, de la bun început, faptul că, anterior, Curtea Constituțională a examinat excepții de neconstituționalitate similare și a declarat dispozițiile contestate ca fiind compatibile cu Constituția. Din dosarul cauzei nu reiese că reclamantul a invocat noi argumente care nu fuseseră examinate deja de Curtea Constituțională. Prin urmare, era puțin probabil ca o nouă examinare a articolului în cauză să aibă vreun rezultat [

Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 10 din convenție că fusese condamnat pentru calomnie.

Curtea remarcă, de la bun început, că condamnarea reclamantului pentru calomnie în temeiul art. 206 C. pen. constituia o ingerință a autorităților în drepturile acestuia garantate în temeiul art. 10 din convenție și că această ingerință era conformă cu legea și urmărea scopul legitim de a proteja reputația doamnei M.N.

Rămâne să se stabilească dacă, în circumstanțele prezentei cauze, s-a păstrat un echilibru just între protejarea libertății de exprimare a reclamantului și reputația doamnei M.N., drept care, fiind un aspect al vieții private, este protejat de art. 8 din convenție [a se vedea

În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, trebuie să se stabilească, prin urmare, dacă ingerința contestată era proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele oferite de instanțele naționale pentru a o justifica erau relevante și suficiente. Sarcina Curții nu este să înlocuiască instanțele naționale, ci mai degrabă să examineze în temeiul art. 10, ținând seama de cauză în ansamblu, deciziile pe care acestea le-au adoptat în temeiul puterii lor de apreciere [a se vedea

În prezenta cauză, Curtea observă că instanțele naționale au examinat conținutul remarcilor făcute de reclamant în privința doamnei M.N. și contextul în care au fost făcute și că acestea au concluzionat că remarcile respective nu au fost motivate de un interes legitim. Instanțele naționale au stabilit că afirmațiile în cauză au fost făcute în contextul unui diferend care izbucnise pe fondul unui conflict de muncă care l-a opus pe reclamant fostului său angajator și că au fost făcute doar cu intenția de a o discredita pe M.N. și de a o supune disprețului public. Curtea este mulțumită de faptul că remarcile reclamantului nu au făcut parte, prin urmare, dintr-o discuție deschisă privind o problemă de interes public și că nu implicau problema libertății presei, având în vedere că reclamantul acționa în calitate de persoană particulară [a se vedea,

Chiar presupunând că scopul reclamantului era de a-și informa angajatorul că M.N. avusese o condamnare penală, pentru ca angajatorul să hotărască dacă aceasta avea calificările necesare pentru a-și desfășura activitatea în calitate de consilier juridic, Curtea remarcă faptul că o astfel de dezvăluire ar trebui să fie făcută în primul rând unui superior, altei autorități competente sau altui organism competent. Numai atunci când acest lucru este evident imposibil, informațiile ar putea, în ultimă instanță, să fie dezvăluite publicului [a se vedea

Curtea observă, de asemenea, că, la momentul evenimentelor, M.N. nu era o persoană publică sau politician, ci o persoană obișnuită care făcuse obiectul unei acțiuni penale în 1996 (a se vedea

Având în vedere considerentele precedente, Curtea opinează că motivele prezentate de instanțele naționale erau „relevante și suficiente" în sensul art. 10 § 2 pentru a justifica ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Astfel, aceasta putea fi considerată necesară într-o societate democratică pentru protejarea reputației sau a drepturilor altora [a se vedea

În examinarea proporționalității măsurii contestate, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare gravitatea pedepsei, adică suma de bani care trebuie plătită de reclamant ca urmare a condamnării sale. Aceasta reiterează că, în temeiul convenției, o condamnare penală sau o acordare de despăgubiri pentru calomnie trebuie să aibă o legătură rezonabilă de proporționalitate cu atingerea adusă reputației (a se vedea

În consecință, Curtea consideră că ingerința în cauză era proporțională cu scopul legitim urmărit și că motivele invocate de instanțele naționale pentru a justifica ingerința erau relevante și suficiente.

Prin urmare, acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 §