CASE OF MARINESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Secția a treia

DECIZIE

cu privire la admisibilitatea cererii nr.

21122/02 prezentată de Maria MARINESCU împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 10 aprilie 2007 într-o cameră compusă din B.M. Zupančič,

președinte

,

C.

Bîrsan

,

E.

Fura-Sandström

,

A.

Gyulumyan

,

E.

Myjer

,

I.

Ziemele

,

I. Berro-Lefevre,

judecători

, și S. NAISMITH,

grefier adjunct de secție

,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 10 mai 2002,

având în vedere decizia Curții de a examina admisibilitatea și fondul cauzei în același timp, în conformitate cu art.

29 §

3 din convenție,

având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

În fapt

Reclamanta, doamna Maria Marinescu, este resortisant român, s-a născut în 1934 și are domiciliul în Timișoara. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, Beatrice Rămășcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

În 1950, un teren aparținând tatălui reclamantei a fost naționalizat.

În 1991, reclamanta, împreună cu surorile ei, P.I. și D.E., au sesizat Judecătoria Pitești cu o acțiune împotriva Comisiei județene pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia județeană”) în reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenului. Prin hotărârea definitivă din 21 februarie 1992, judecătoria le-a admis acțiunea și le-a recunoscut dreptul de proprietate asupra unui teren arabil de 5 ha din Ștefănești, echivalent celui care a aparținut tatălui lor, și le-a acordat și acțiuni într-o societate agricolă, reprezentând echivalentul de 5 ha suplimentare de teren.

La 21 septembrie 1993, bazându-se pe hotărârea din 21 februarie 1992 sus-menționată, reclamanta a sesizat Judecătoria Pitești cu o acțiune împotriva comisiei locale din Ștefănești pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 („comisia locală”), solicitând să i se acorde un teren de 7 590 m

2

pe locul terenului care aparținuse tatălui său, susținând că terenul solicitat era liber.

Prin hotărârea definitivă din 21 noiembrie 1995, Tribunalul Argeș a obligat comisia locală să acorde reclamantei un teren de 7

733 m

2

fără a-i stabili amplasarea, în executarea hotărârii din 21 februarie 1992.

La 14 decembrie 1995, comisia județeană a emis de titlu de proprietate unui terț, A.T., asupra unei părți din teren care aparținuse tatălui reclamantei. A.T. a vândut terenul lui T.G.

La 11 ianuarie, 24 iulie 1996 și 10 decembrie 1997, reclamanta a solicitat comisiei locale executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995.

La 11 septembrie 1997, reclamanta a informat Prefectura Argeș („prefectura”) despre refuzul comisiei locale de a executa hotărârea și de-a o pune în posesia terenului său. A doua zi, prefectura a trimis o scrisoare comisiei locale, solicitând executarea hotărârii. La 23 octombrie 1997, prefectura a informat reclamanta despre posibilitatea de a solicita despăgubiri în baza acestei hotărâri.

La 12 martie 1998, comisia locală a pus-o pe reclamantă în posesia unui teren de 4 874 m

2

pe locul care aparținuse tatălui său. La 17 decembrie 1998, comisia județeană emite un titlu de proprietate asupra acestui teren, având ca titulari numele reclamantei, al P.I. și D.E.

La 9 februarie 1999, reclamanta și-a dat foc la haine în fața Prefecturii, pentru a protesta împotriva neexecutării hotărârii din 21 noiembrie 1995.

A adresat alte cereri de executare comisiei locale la 18 octombrie 1999, 30 iunie 2000 și 26 februarie 2001. Ca răspuns la scrisorile trimise de reclamantă, prefectura a informat-o, la 9 septembrie 1000 și la 6 noiembrie 2000, că, în urma refuzului comisiei locale de a executa hotărârea în întregime, avea posibilitatea să o cheme din nou în fața instanței. Prefectura a cerut din nou comisiei locale să execute hotărârea.

La 27 februarie 2001, reclamanta a sesizat Judecătoria Pitești cu o acțiune împotriva comisei locale pentru a o obliga la plata de penalizări pe zi de întârziere până la executarea integrală a hotărârii din 21 noiembrie 1995. Prin hotărârea definitivă din 8

mai

2001, judecătoria a admis acțiunea și a obligat comisia locală la plata unei penalizări de 100

000 lei românești vechi („ROL”) pe zi de întârziere până la executarea integrală a hotărârii în cauză.

La 3 iunie 2001, reclamanta a cerut primăriei să o pună în posesia terenului lipsă, invocând hotărârea din 21 noiembrie 1995. La 16 iulie 2001, comisia locală a prezentat reclamantei trei oferte de terenuri de 2 613 m

2

care corespund hotărârilor din 21 februarie 1992, 21 noiembrie 1995 și 8 mai 2001. Printre aceste oferte, comisia a indicat reclamantei un teren situat pe locul care aparținuse tatălui său și a informat-o că, pentru o parte din acest teren, au fost emise înainte titluri de proprietate unor terți, motiv pentru care era de preferat să aleagă unul din celelalte două terenuri.

Reclamanta a ales terenul situat pe locul care aparținuse tatălui său. Guvernul a informat Curtea la prezentarea observațiilor sale cu privire la admisibilitatea și temeinicia cererii că, în aceeași zi, reclamanta a declarat într-un înscris sub semnătură privată în fața comisiei locale că:

„Începând de astăzi, 16 iulie 2001, consider rezolvată problema intrării în posesia terenului de 2 613 m

2

care face parte din suprafața totală de 7 733 m

2

(prevăzută de hotărârea civilă din 21 noiembrie 1995) și nu mai am nicio pretenție în ceea ce privește acest teren, comisia locală (sau președintele său, D.N.) sau comisia județeană. Îmi asum inițiativa de sesizare a instanțelor naționale pentru stabilirea situației juridice a terenului și mă angajez să respect decizia instanțelor.”

La 3 octombrie 2001, comisia județeană a remis reclamantei titlul de proprietate asupra acestui teren.

Guvernul a informat Curtea despre faptul că, la 26 iunie 2001, reclamanta a vândut primăriei terenul de 4 851 m

2

în posesia căruia intrase la 12 martie 1998 pentru 500 000 000 lei vechi. De asemenea, a precizat că, la 10 iulie 2001, reclamanta a vândut soților S. un teren de 260 m

2

în posesia căruia intrase în baza hotărârilor din 21 noiembrie 1995 și 8 mai 2001 pentru 15 000 000 lei vechi.

a) prima plângere penală împotriva M.B., I.B. și T.G.

Reclamanta a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Pitești cu plângeri penale împotriva T.G., precum și a M.B. și I.B., cei doi primari succesivi din Ștefănești, în calitatea lor de președinți ai comisiei locale, pentru tulburare de posesie, neexecutarea unei hotărâri judecătorești, fals și abuz în serviciu. La 30 iulie 1999, Parchetul a decis neînceperea urmăririi penale față de M.B., I.B. și T.G., hotărâre confirmată de parchetele ierarhice superioare.

Plângerea reclamantei împotriva acestei decizii de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, la 7 iunie 2001, de către Judecătoria Pitești. Această hotărâre a fost confirmată de către Tribunalul Argeș, în urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 1 octombrie 2001.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea definitivă din 14 februarie 2002, Curtea de Apel Pitești a respins acest recurs ca inadmisibil, pe motiv că legea nu prevedea decât două grade de jurisdicție. Prin urmare, ea nu putea introduce un nou recurs împotriva unei hotărâri definitive.

b) a doua plângere penală împotriva M.B., I.B. și T.G.

Reclamanta a depus o nouă plângere penală, constituindu-se parte civilă, împotriva lui I.B., B.M. și T.G. Ea a declarat că, în cursul mandatelor lor succesive de primari, respectiv în perioadele 1992 – 1996 și 1996 – 2000, I.B. și B.M., în calitate de președinți ai comisiei locale, nu au luat măsurile necesare pentru executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995. Ea l-a acuzat pe T.G. de tulburare de posesie, afirmând că ocupa încă din anul 1994 un teren de 1 000 m

2

care aparținuse tatălui ei.

Prin hotărârea din 4 aprilie 2001, Judecătoria Pitești i-a achitat pe I.B., B.M. și T.G., pe motiv că elementul material al infracțiunilor nu era dovedit. Instanța a respins acțiunea civilă a reclamantei ca fiind neîntemeiată, estimând că, în cauză, condițiile impuse de art. 998 C. civ. cu privire la răspunderea civilă delictuală nu erau îndeplinite. În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 25 iunie 2001, Tribunalul Argeș a confirmat hotărârea.

Cererea reclamantei pentru anularea hotărârii din 25 iunie 2001 a fost respinsă de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pe rațiunea că nu existau motive să se introducă un asemenea recurs.

c) a treia plângere penală împotriva M.B., I.B. și T.G.

La 4 septembrie 2001, reclamanta a sesizat Secția civilă a Judecătoriei Argeș cu o acțiune împotriva comisiei locale pentru a o obliga la punerea în posesie a unui teren de 2 631 m

2

în executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995. Reclamanta a formulat o acțiune și împotriva lui T.G., precum și a lui B.M. și a lui I.B., și a solicitat condamnarea acestora pentru abuz, fals, tulburare de posesie, nerespectarea hotărârii judecătorești, susținând aceleași fapte precum cele expuse în plângerea penală anterioară.

Prin hotărârea din 9 mai 2003, instanța a respins capătul de cerere al reclamantei cu privire la executarea hotărârii din 21 noiembrie 1995, pe motiv că din probe reieșea că aceasta din urmă a fost executată la 16 iulie 2001. În ceea ce privește plângerile penale împotriva terților, instanța le-a trimis la parchetul de pe lângă judecătorie.

Reclamanta a reintrodus recurs, solicitând ca plângerile sale penale să fie judecate de către instanța civilă. Prin hotărârea din 3 noiembrie 2003, confirmată prin hotărârea din 13 octombrie 2004 a Curții de Apel Pitești, Tribunalul Argeș i-a respins recursul, argumentând că, în calitate de instanță civilă, nu era competent să soluționeze o anchetă penală.

La 9 octombrie 2003, parchetul a emis o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale față de terți, pe motiv că, în urma analizei probelor, nu reieșea că aceștia nu au comis infracțiunile de care erau învinuiți.

d) plângerea penală împotriva lui M.B., I.B., T.G., C.D. și H.M.

La 23 mai 2003, reclamanta a sesizat parchetul de pe lângă judecătorie cu o plângere penală împotriva lui I.B., B.M., T.G., H.M. și C.D. Aceasta îi acuza pe I.B., B.M. și T.G. de aceleași fapte ca în plângerea sa penală anterioară [a se vedea partea 2 b) supra]. În ceea ce îi privește pe H.M. și C.D., a afirmat că, în perioada 1990-1991, aceștia au ocupat în mod ilegal 680 m

2

, respectiv 58 m

2

din terenul său. Reclamanta s-a constituit parte civilă în procedură.

Prin hotărârea din 29 aprilie 2004, în conformitate cu art. 10 lit. f) și j) C. proc. pen., judecătoria a dispus clasarea cauzei față de B.I., T.G. și B.M. pe motiv de autoritate de lucru judecat a hotărârii din 25 iunie 2001. De asemenea, a dispus clasarea cauzei cu privire la H.M. și C.D., pe motiv că reclamanta nu a sesizat organul de anchetă în termen legal. În baza art. 346 C. proc. pen., instanța nu s-a pronunțat cu privire la acțiune civilă.

În urma recursului reclamantei, prin hotărârea definitivă din 04 octombrie 2004, Tribunalul Argeș a confirmat această hotărâre.

Reclamanta a sesizat instanțele naționale cu acțiuni împotriva T.G. și H.M. în revendicarea unei părți din terenul în posesia căruia a intrat la 16 iulie 2001. Prin hotărârea definitivă din 15 septembrie 2003. Judecătoria Pitești i-a admis parțial acțiunea împotriva lui T.G. și l-a obligat pe acesta din urmă s-o pună pe reclamantă în posesia a unui teren de 262 m

2

. Prin hotărârea definitivă din 2 decembrie 2003, Curtea de Apel Pitești a admis acțiunea împotriva lui H.M. și l-a obligat pe acesta din urmă s-o pună pe reclamantă în posesia a unui teren de 636 m².

B. Dreptul intern relevant

Extrase din Legea nr. 18/1991 fondului funciar, din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 și din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ sunt prezentate în cauza

Sabin Popescu împotriva României

(nr. 48102/99, pct. 42-46, 2 martie 2004).

Articolele relevante din Codul de procedură penală sunt redactate după cum urmează:

Art. 10

„Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...]

f) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; [...]

j) există autoritate de lucru judecat [...]”

Art. 346 alin. (4)

„Instanța penală nu soluționează acțiunea civilă când [...] pronunță încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) si j).”

Capete de cerere

1 din convenție, reclamanta se plânge de neexecutarea de către autoritățile administrative a hotărârii definitive din 21 noiembrie 1995.

1 din Protocolul nr.

1 la convenție, din cauza neexecutării hotărârii menționate.

În drept

1 din Protocolul nr.

1, reclamanta pretinde că neexecutarea hotărârii definitive din 21 noiembrie 1995 de către autoritățile administrative care nu i-au recunoscut, în opinia sa, dreptul de acces la justiție și dreptul la respectarea bunurilor sale. Dispozițiile relevante ale art. 6 § 1 din convenție se citesc astfel:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

Art.

1 din Protocolul nr. 1 la convenție este redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu

aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Guvernul susține mai întâi că reclamanta nu se poate pretinde victimă a unei încălcări a convenției, în măsura în care hotărârea din 21 noiembrie 1995 a fost integral executată înainte ca aceasta să sesizeze Curtea la 10 mai 2002. El notează că, la 12 martie 1998 și la 16 iulie 2001, reclamanta a fost pusă în posesia unui teren de 7 733 m

2

și că a declarat problema rezolvată. În plus, la 26 iunie și la 10 iulie 2001, ea a vândut 5 111 m

2

din acest teren.

Reclamanta consideră că este victima unei atingeri a dreptului său de acces la justiție și a dreptului de respectare a bunurilor sale, în măsura în care hotărârea din 21 noiembrie 1995 a fost executată cu întârziere și în mod incomplet, în măsura în care niște terți ocupau abuziv o parte din terenul ei. În opinia acesteia, Parchetul a susținut autoritățile locale în lipsa lor de diligență în executarea hotărârii, respingându-i toate plângerile penale cu constituirea de parte civilă. Reclamanta subliniază că obiectul cererii sale în fața Curții are legătură în principal cu respingerea de către Parchet a plângerilor sale.

Aceasta consideră, de asemenea, că în temeiul hotărârii din 21 noiembrie 1995 avea dreptul la reconstituirea dreptului său de proprietate asupra terenurilor care au aparținut tatălui ei. Ea afirmă că era de datoria comisiei locale, și nu a ei, să înceapă procedurile pentru anularea titlurilor de proprietate pe care terți pe obținuseră asupra acestui teren. De altfel, ea subliniază faptul că nu a acceptat celelalte două oferte făcute de către comisia locală la 16 iulie 2001 în alte locuri, deoarece nu corespundeau cu vechiul loc care aparținuse tatălui ei.

Curtea consideră că situația de fapt și de drept creată de punerile în posesie a reclamantei din 12 martie 1998 și 16 iulie 2001, precum și de declarația sa din 16 iulie 2001 impune din partea ei o analiză a problemei de a ști dacă, conform acestor date, reclamanta se putea pretinde victimă în sensul art. 34 din convenție.

În această privință, Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, art. 34 din convenție desemnează prin „victimă” persoana direct afectată de acțiunea sau omisiunea în cauză, existența unei încălcări a cerințelor convenției fiind înțeleasă chiar în absența prejudiciului și că, pentru ca un reclamant să se poată pretinde victima unei încălcări, trebuie nu doar să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci și ca aceasta să existe în cursul procedurii în fața Curții [

Stoicescu împotriva României

(revizuire)

,

nr. 31551/96, pct. 55, 21 septembrie 2004].

În speță, obiectul cererii, astfel cum a fost introdusă la 10 mai 2002 de către reclamantă, privea neexecutarea de către autoritățile naționale ale hotărârii din 21 noiembrie 1995. Hotărârea citată anterior a dispus punerea în posesia reclamantei a unui teren de 7 733 m

2

fără identificarea unui loc precis. În temeiul acestei hotărâri, comisia locală era obligată să-i facă oferte cu terenurile situate în perimetrul orașului Ștefănești și nu în mod necesar pe vechiul loc care a aparținut tatălui ei.

Curtea observă că, la 12 martie 1998, comisia locală a pus reclamanta în posesia unui teren de 4 874 m

2

în aplicarea hotărârii din 21 noiembrie 1995. În niciun moment reclamanta nu a contestat această punere în posesie. În plus, ea a vândut acest teren chiar înainte să adreseze Curții prezenta cerere.

Curtea constată că, după demersurile susținute de reclamantă, la 16 iulie 2001 comisia locală a pus-o în posesia terenului lipsă, executând astfel în întregime hotărârile din 21 februarie 1992 și 21 noiembrie 1995. Curtea notează, de asemenea, că comisia locală i-a prezentat cu această ocazie trei oferte de terenuri ce corespund dispozitivelor deciziilor citate anterior și că a informat-o despre situația juridică a acestor terenuri. Ori, reclamanta a ales terenul ce corespundea vechiului loc al tatălui său și a declarat în fața comisei locale că estima problema rezolvată.

În această privință, Curtea notează că din dosar nu reiese că reclamanta ar fi fost constrânsă să semneze această declarație, nici că această declarație ar fi fost consecința unei erori din partea sa sau a unui act de violență sau dol împotriva sa. De altfel, reclamanta nu a afirmat o asemenea ilegalitate în fața instanțelor naționale. În sfârșit, nu există motive să credem că Guvernul sau autoritățile locale ar fi exercitat presiuni asupra reclamantei pentru a o constrânge să considere problema rezolvată sau să accepte terenul respectiv.

Dacă este adevărat că autoritățile naționale trebuie să vegheze ca executarea hotărârilor judecătorești să fie eficientă pentru a evita situațiile de incertitudine juridică, nu mai rămâne decât ca reclamanta să aleagă, în speță, în cunoștință de cauză, terenul în posesia căruia voia să intre și să-și asume consecințele juridice ale alegerii făcute. Astfel, autoritățile naționale au îndeplinit obligațiile ce decurg din aceste hotărâri.

În lumina celor menționate anterior, Curtea consideră că reclamanta nu se poate pretinde victimă, în sensul art. 34 din convenție, a neexecutării hotărârii din 21 noiembrie 1995. În plus, ea notează că reclamanta a omis să informeze Curtea despre declarația sa din 16 iulie 2001, precum și despre vânzarea unei părți din teren, ceea ce-i pune la îndoială buna-credință în privința cerinței de informare a Curții despre orice progres important din cauză, cerință care i-a fost reamintită la 28 august 2002, la înregistrarea cererii sale [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Amzuță

împotriva

României

(dec.), nr. 20214/02, 28 septembrie 2006].

Rezultă că reclamanta nu se poate declara victimă a unei încălcări a dispozițiilor convenției, în sensul art. 34 din convenție. Prin urmare, aceste capete de cerere trebuie respinse în aplicarea art. 34 și art. 35 § 3 și 4 din convenție.

De altfel, în măsura în care reclamanta se plânge că hotărârea din 21 noiembrie 1995 a fost executată târziu, Curtea consideră că nu este obligată să epuizeze căile de atac interne (

Metaxas împotriva Greciei

, nr. 8415/02, pct. 19, 27 mai 2004). Așadar, ea ar fi trebuit să sesizeze Curtea cu acest capăt de cerere în termen de șase luni de la data la care pretinsa încălcare a convenției a luat sfârșit. Or, reclamanta a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 10 mai 2002, la mai bine de șase luni după executarea integrală a hotărârii menționate din 16 iulie 2001 și emiterea titlului de proprietate din 3 octombrie 2001. Rezultă că această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 § 1 și 4 din convenție.

În ceea ce privește aspectul penal al plângerilor formulate de către reclamantă împotriva terților, Curtea amintește că art. 6 § 1 nu implică dreptul de a iniția urmărirea penală sau a condamna un terț, nici obligația de rezultat presupunând că orice urmărire penală trebuie să se încheie cu o condamnare, adică prin pronunțarea unei anumite pedepse [

cf.

mutatis mutandis

,

Perez împotriva Franței

(MC), nr. 47287/99, pct. 70, CEDO 2004-I]. Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.

Fiind vorba în primul rând de prima acțiune civilă a reclamantei, Curtea notează că hotărârea din 25 iunie 2001 [supra, partea a 2-a b)] a decis cu privire la fond, cu mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii în fața Curții, la 10 mai 2002. În sfârșit, hotărârea din 14 februarie 2002, nedispunând redeschiderea cauzei și examinarea pe fond, nu poate întrerupe termenul de șase luni. Prin urmare, rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în aplicarea art. 35 §

1 și 4 din convenție.

În ceea ce privește aspectul civil al plângerii din 23 mai 2003, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță, recunoscut de art. 6 § 1 din convenție, nu este absolut: acesta se pretează la limitări permise prin implicare. Asemenea limitări nu sunt compatibile cu art. 6 § 1 decât în cazul în care tind către un scop legitim, dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit și dacă nu restrâng accesul deschis oferit unui individ într-un mod sau la un punct în care acest drept ar fi atins chiar în esență (

Kreuz împotriva Poloniei

, nr. 28249/95, pct.

53, CEDO 2001

‑

VI).

În această privință, Curtea constată că, în această acțiune civilă, reclamanta viza obținerea unei reparații din partea terților T.G., B.I. și B.M. pentru aceleași fapte ca în procedura care s-a încheiat cu pronunțarea hotărârii din 25 iunie 2001. Or, Curtea consideră că dreptul reclamantei de acces la justiție nu este atins în esență, în măsura în care aceasta a formulat în prealabil o acțiune civilă pentru a obține o reparație pentru aceleași fapte de care acești terți erau învinuiți și care a fost respinsă după o examinare pe fond [

mutatis mutandis,

Moldovan împotriva României (nr. 2)

, nr. 41138/98 și 64320/01, pct. 121, CEDO 2005

‑

VII (extrase)]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

Cât despre cererea sa de acordare de despăgubiri împotriva terților H.M. și C.D., trebuie constatat că a fost respinsă de către instanțele naționale pentru nerespectarea cerințelor procedurale impuse de lege în vederea sesizării instanțelor penale. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din convenție.

Curtea notează că, solicitând procurorului general introducerea unui recurs în anulare, reclamanta viza obținerea redeschiderii procedurii decise printr-o hotărâre definitivă și reexaminarea cauzei sale de către Curtea Supremă de Justiție. Or, aceasta reamintește că, conform unei jurisprudențe constante, convenția nu garantează, ca atare, dreptul la o nouă procedură de judecată (

mutatis mutandis,

Constandache împotriva României

(dec.), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). Reiese că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respins în temeiul art. 35 § 4.

„Nicio dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca autorizând un Stat, un grup sau un individ de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act în scopul distrugerii drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta convenție, sau al unei mai ample limitări a acestor drepturi și libertăți decât cele prevăzute de această convenție. ”

Curtea notează că, în speță, reclamanta nu și-a susținut afirmațiile conform cărora autoritățile ar fi încercat să abată de la scopul lor drepturile și libertățile prevăzute de convenție, folosindu-le în scopuri contrare textului și sensului convenției [a se vedea, printre altele,

Jian

împotriva României

(dec.), nr. 46640/99, 22 mai 2001]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 din convenție.

Prin urmare, este necesar să se înceteze aplicarea art. 29 § 3 din convenție.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Stanley Naismith

Boštjan M. Zupančič

Grefier adjunct

Președinte