Marinescu împotriva României

Demersurile reclamantei pentru a executa sentința din 21 noiembrie 1995 La 11 ianuarie și 24 iulie 1996 și 10 decembrie 1997, reclamanta a cerut comisiei locale execuția sentinței din 21 noiembrie 1995. La 11 septembrie 1997, reclamanta a informat Prefectura Argeș ("Prefectura") despre refuzul comisiei locale de a executa sentința și de a o pune în posesia terenului ei. A doua zi, Prefectura a trimis o scrisoare comisiei locale, solicitând execuția sentinței. La 23 octombrie 1997, Prefectura a informat reclamanta de posibilitatea de a solicita daune și prejudicii bazate pe această sentință. La 12 martie 1998, comisia locală a pus reclamanta în posesia unui teren de 4.874 m² pe locația care aparținuse tatălui ei. La 17 decembrie 1998, comisia departamentală a emis un titlu de proprietate asupra acestui teren, cu numele reclamantei, P.I. și D.E. ca titulari. La 9 februarie 1999, reclamanta și-a aprins hainele în fața Prefecturii, pentru a protesta împotriva neexecutării sentinței din 21 noiembrie 1995. A depus noi cereri de execuție la comisia locală la 18 octombrie 1999, 30 iunie 2000 și 26 februarie 2001. Ca răspuns la scrisorile trimise de reclamantă, Prefectura a informat-o la 9 septembrie 1999 și 6 noiembrie 2000 că, în urma refuzului comisiei locale de a executa complet sentința, îi era permis să o citeze din nou în fața tribunalelor. Prefectura a cerut din nou comisiei locale să execute sentința. La 27 februarie 2001, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță Pitești cu o acțiune împotriva comisiei locale pentru a o condamna la plata unei penalizări pe zi de întârziere până la execuția completă a sentinței din 21 noiembrie 1995. Prin sentință definitivă a 8 mai 2001, tribunalul a admis acțiunea ei și a condamnat comisia locală la plata unei penalizări de 100.000 de lei români vechi ("ROL") pe zi de întârziere până la execuția completă a sentinței în cauză. La 3 iunie 2001, reclamanta a cerut primariei să o pună în posesia terenului lipsă, invocând sentința din 21 noiembrie 1995. La 16 iulie 2001, comisia locală a prezentat reclamantei trei oferte de terenuri de 2.613 m² care corespundeau sentințelor din 21 februarie 1992, 21 noiembrie 1995 și 8 mai 2001. Dintre aceste oferte, comisia i-a indicat reclamantei un teren situat pe locația care aparținuse tatălui ei și a informat-o că, pentru o parte a acestui teren, titluri de proprietate fuseseră eliberate anterior unor terți, motiv pentru care era preferabil să aleagă una dintre celelalte două terenuri. Reclamanta a ales terenul situat pe locația care aparținuse tatălui ei. Guvernul a informat Curtea la prezentarea observațiilor sale privind admisibilitatea și fondul cererii că, în aceeași zi, reclamanta declarase într-un document sub semnătură privată în fața comisiei locale că: "cu efectul zilei de azi, 16 iulie 2001, consider rezolvată problema punerii în posesia terenului de 2.613 m² care face parte din suprafața totală de 7.733 m² (prevăzută prin hotărârea civilă din 21 noiembrie 1995) și nu mai am pretenții privind acest teren nici față de comisia locală (și de președintele ei D.N.) nici de comisia departamentală. Asum inițiativa de a sesiza instanțele judecătorești naționale pentru a stabili situația juridică a terenului și mă angajez să mă supun deciziei tribunalelor." La 3 octombrie 2001, comisia departamentală a eliberat reclamantei titlul de proprietate asupra acestui teren. Guvernul a informat Curtea că la 26 iunie 2001, reclamanta a vândut primariei terenul de 4.851 m² a cărui posesie a primit la 12 martie 1998 pentru 500.000.000 ROL. A precizat de asemenea că la 10 iulie 2001, reclamanta vânduseseră soților S. un teren de 260 m² din terenul a cărui posesie o primise în temeiul sentințelor din 21 noiembrie 1995 și 8 mai 2001 pentru 15.000.000 ROL.

Reclamațiile penale împotriva unor terți a) prima reclamație penală împotriva lui M.B., I.B. și T.G. Reclamanta a sesizat parchetul din tribunalul de primă instanță Pitești cu reclamații penale împotriva lui T.G. precum și M.B. și I.B., cei doi primari succesivi ai Ștefănești, în calitatea lor de președinți ai comisiei locale, pentru tulburare de posesie, neexecutare a unei hotărâri judecătorești, fals și abuz în serviciu. La 30 iulie 1999, parchetul a pronunțat o încetare de urmărire penală în favoarea lui M.B., I.B. și T.G., decizie confirmată de parchetele ierarhice superioare. Contestația reclamantei împotriva acestei încetări a fost respingă la 7 iunie 2001 de tribunalul de primă instanță din Pitești. Această sentință a fost confirmată de tribunalul județean Argeș, la recursul reclamantei, printr-o hotărâre definitivă a 1 octombrie 2001. Reclamanta a depus recurs împotriva acestei hotărâri. Prin hotărâre definitivă a 14 februarie 2002, curtea de apel Pitești a respins acest recurs ca inadmisibil, pe motiv că legea prevedea doar două grade de jurisdicție. De aceea, nu putea face un nou recurs împotriva unei hotărâri definitive. b) a doua reclamație penală împotriva lui M.B., I.B. și T.G. Reclamanta a depus o nouă reclamație penală, cu constituire de parte civilă, împotriva lui I.B., B.M. și T.G. Susținea că în timpul mandatelor lor succesive de primari, respectiv din 1992 la 1996 și din 1996 la 2000, I.B. și B.M., în calitatea lor de președinți ai comisiei locale, nu luaseră măsurile necesare pentru a executa sentința din 21 noiembrie 1995. Acuza pe T.G. de tulburare de posesie, susținând că ocupă din 1994 1.000 m² din terenul aparținând tatălui ei. Prin sentință a 4 aprilie 2001, tribunalul de primă instanță Pitești a achitat pe I.B., B.M. și T.G., pe motiv că nu era dovediț elementul material al infracțiunilor. Tribunalul a respins acțiunea civilă a reclamantei ca neîntemeiată, considerând că nu erau îndeplinite condițiile cerute de art. 998 al Codului civil privind răspunderea civilă delictuală. La recursul reclamantei, prin hotărâre definitivă a 25 iunie 2001, tribunalul județean Argeș a confirmat sentința. Cererea reclamantei de anulare a hotărârii din 25 iunie 2001 a fost respingă de procuratura din Curtea Supremă de Justiție, pe motiv că nu existau motive pentru a introduce un asemenea recurs. c) a treia reclamație penală împotriva lui M.B., I.B. și T.G. La 4 septembrie 2001, reclamanta a sesizat secția civilă a tribunalului de primă instanță Argeș cu o acțiune împotriva comisiei locale pentru a o condamna să o pună în posesia unui teren de 2.631 m² în execuție a sentinței din 21 noiembrie 1995. Reclamanta a îndreptat acțiunea de asemenea împotriva lui T.G. precum și B.M. și I.B. și a cerut ca aceștia să fie condamnați penal pentru abuz în justiție, fals, tulburare de posesie, nerespectare a unei hotărâri judecătorești, invocând aceleași fapte expuse în reclamația penală anterioară. Prin sentință a 9 mai 2003, tribunalul a respins capetele cererii reclamantei privind execuția sentinței din 21 noiembrie 1995, pe motiv că rezultă din probe că aceasta a fost executată la 16 iulie 2001. Privind reclamațiile penale împotriva unor terți, tribunalul le-a trimis la procuratura din tribunalul de primă instanță. Reclamanta a depus apel, cerând ca reclamațiile ei penale să fie judecate de instanța civilă. Prin hotărâre a 3 noiembrie 2003, confirmată prin hotărâre definitivă a 13 octombrie 2004 a curții de apel Pitești, tribunalul județean Argeș a respins apelul ei, argumentând că, ca instanță civilă, nu era competentă să efectueze o investigație penală. La 9 octombrie 2003, parchetul a pronunțat o încetare de urmărire penală în favoarea unor terți, pe motiv că rezultă din probe că aceștia nu au comis infracțiunile ce li se reprochau. d) reclamație penală împotriva lui M.B., I.B., T.G., C.D. și H.M. La 23 mai 2003, reclamanta a sesizat procuratura din tribunalul de primă instanță cu o reclamație penală împotriva lui I.B., B.M., T.G., H.M. și C.D. Reprochau lui I.B., B.M. și T.G. aceleași fapte ca în reclamația penală anterioară (a se vedea partea 2 b) mai sus). Privind pe H.M. și C.D., susținea că în anii 1990-1991 ocupaseră ilegal respectiv 680 m² și 58 m² din terenul ei. S-a constituit parte civilă în procedură. Prin sentință a 29 aprilie 2004, plecând de la art. 10 literele f) și j) ale Codului de procedură penală, tribunalul de primă instanță a ordonat clasarea dosarului pentru B.I., T.G. și B.M. în baza autorității lucrului judecat a hotărârii din 25 iunie 2001. De asemenea, a ordonat clasarea dosarului privind H.M. și C.D., pe motiv că reclamanta nu sesizase organul de investigație în termenul legal. Plecând de la art. 346 al Codului de procedură penală, tribunalul nu s-a pronunțat asupra acțiunii civile. La recursul reclamantei, prin hotărâre definitivă a 4 octombrie 2004, tribunalul județean Argeș a confirmat această sentință.

Demersurile reclamantei pentru a obține posesia efectivă a unei părți din teren Reclamanta a sesizat instanțele judecătorești naționale cu acțiuni împotriva lui T.G. și H.M. în revendicare a unei părți din terenul a cărui posesie o primise la 16 iulie 2001. Prin sentință definitivă a 15 septembrie 2003, tribunalul de primă instanță Pitești a admis parțial acțiunea ei împotriva lui T.G. și a condamnat pe acesta din urmă să o pună în posesia unui teren de 262 m². Prin hotărâre definitivă a 2 decembrie 2003, curtea de apel Pitești a admis acțiunea ei împotriva lui H.M. și a condamnat pe acesta din urmă să o pună în posesia unui teren de 636 m². B. Dreptul intern relevant Extracte din legile nr. 18/1991 privind fondul funciar, 169/1997 ce aduce modificări legii nr. 18/1991 și 29/1990 privind contentiosul administrativ, sunt prezentate în cauza Sabin Popescu c. România (nr. 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004). Articolele relevante ale Codului de procedură penală sunt formulate după cum urmează: art. 10 "Acțiunea penală nu poate fi declanșată și, dacă a fost declanșată, trebuie să înceteze: (...) f) în caz de lipsă a plângerii prealabile a victimei, a autorizației sau a sesizării organului competent, sau nerespectării vreunei alte condiții cerute de lege; (...) j) dacă există autoritate a lucrului judecat (...)" art. 346 § 4 "Instanța penală nu se pronunță asupra acțiunii civile atunci când (...) a pus capăt acțiunii penale pentru una din situațiile prevăzute de art. 10 literele f) și j)." GRIEVELE 1. Invocând în esență art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de neexecutare de către autoritățile administrative a sentinței definitive din 21 noiembrie 1995. 2. Ea susține de asemenea o violare a dreptului ei de proprietate contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza neexecutării acestei sentințe. 3. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, se plânge că terții nu au fost trimiși în judecată pentru infracțiunile pe care le-i reprocsa în reclamațiile ei penale cu constituire de parte civilă.

Întotdeauna pe același fundament, într-o scrisoare din 13 decembrie 2003, se plânge că recursul ei de anulare format împotriva hotărârii din 25 iunie 2001 a fost respins de procuratura din Curtea Supremă de Justiție.

Ea consideră că neexecutarea sentinței din 21 noiembrie 1995, la fel ca și rezultatul plângerilor penale formulate de ea, constituie un abuz de drept contrară articolului 17 din Convenție. ÎN DREPT 1. Invocând articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de neexecutare a sentinței definitive din 21 noiembrie 1995 de către autoritățile administrative care, potrivit ei, au încălcat dreptul ei de acces la tribunal și dreptul ei la respectarea bunurilor. art. 6 § 1 din Convenție se citește astfel în partea sa relevantă: "Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie judecată (...) de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile de caracter civil (...)" art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție este formulat după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor ei. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea lui decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi." Guvernul susține de la început că reclamanta nu poate fi considerată victimă a unei violări a Convenției, în măsura în care sentința din 21 noiembrie 1995 a fost complet executată înainte ca ea să sesizeze Curtea la 10 mai 2002. Observă că la 12 martie 1998 și 16 iulie 2001, reclamanta a fost pusă în posesia unui teren de 7.733 m² și că a declarat problema rezolvată. În plus, la 26 iunie și 10 iulie 2001, a vândut 5.111 m² din acest teren. Reclamanta consideră că este victimă a unei violări a dreptului ei de acces la tribunal și a dreptului ei la respectarea bunurilor, în măsura în care sentința din 21 noiembrie 1995 a fost executată tardiv și incomplet, în măsura în care terți ocupau abuziv o parte din terenul ei. Potrivit ei, parchetul a consolidat autoritățile locale în lipsa lor de diligență în executarea sentinței, respingând toate reclamațiile ei penale cu constituire de parte civilă. Subliniază că obiectul cererii ei în fața Curții privează în principal refuzul parchetului de a acționa asupra reclamațiilor ei penale. Ea consideră de asemenea că în virtutea sentinței din 21 noiembrie 1995, avea dreptul de a-și vedea reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor aparținând tatălui ei. Afirmă că incumbent comisiei locale, și nu ei, era să deschidă proceduri pentru anularea titlurilor de proprietate pe care terți le obținuseră asupra acestui teren. În plus, subliniază că nu a acceptat celelalte două oferte făcute de comisia locală la 16 iulie 2001 pe alte locații, deoarece nu corespundeau locației vechi care aparținuse tatălui ei. Curtea consideră că situația de fapt și de drept creată de puneri în posesia reclamantei la 12 martie 1998 și 16 iulie 2001, precum și declarația ei din 16 iulie 2001, necesită din partea sa o analiză a chestiunii dacă, după aceste date, reclamanta putea fi considerată victimă în sensul articolului 34 din Convenție. În acest sens, Curtea reamininteste că, conform jurisprudenței ei constante, prin "victimă" art. 34 desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă, existența unei nerespectări a cerințelor Convenției putând fi concepută chiar și în absența prejudiciului și că, pentru ca un reclamant să se poată considera victimă a unei violări, trebuie nu doar să aibă calitatea de victimă la momentul introducerii cererii, ci ca aceasta să subsiste pe durata procedurii în fața Curții (Stoicescu c. România (revizuire), nr. 31551/96, § 55, 21 septembrie 2004). În cauza de față, obiectul cererii, cum a fost introdusă la 10 mai 2002 de reclamantă, a fost neexecutarea de către autoritățile naționale a sentinței din 21 noiembrie 1995. Sentința menționată ordona punerea în posesia reclamantei a unui teren de 7.733 m² fără a identifica o locație precisă. În virtutea acestei sentințe, comisia locală era obligată să-i facă oferte pe terenuri situate în perimetrul orașului Ștefănești, și nu neapărat pe locația veche care aparținuse tatălui ei. Curtea observă că la 12 martie 1998, comisia locală a pus reclamanta în posesia unui teren de 4.874 m² în aplicarea sentinței din 21 noiembrie 1995. În niciun moment reclamanta nu a contestat această punere în posesie. Mai mult, a vândut acest teren chiar înainte de a introduce prezenta cerere în fața Curții. Curtea constată că, după demersuri susținute ale reclamantei, comisia locală a pus-o în posesie la 16 iulie 2001, a terenului lipsă, executând astfel complet sentințele din 21 februarie 1992 și 21 noiembrie 1995. Curtea observă de asemenea că la această ocazie comisia locală i-a prezentat trei oferte de terenuri corespunzând dispozitivelor deciziilor menționate și că a informat-o de situația juridică a acestor terenuri. Or, reclamanta a ales terenul care corespundea locației vechi a tatălui ei și a declarat în fața comisiei locale că considera execuția încheiată. În acest sens, Curtea observă că din dosarul cauzei nu rezultă că reclamanta ar fi fost forțată să semneze această declarație nici măcar că această declarație ar fi fost consecința unei greșeli oarecare din partea ei sau a unor acte de violență sau dol la adresa ei. Și mai mult, reclamanta nu a invokat o posibilă ilegalitate a declarației ei în fața instanțelor judecătorești naționale. În sfârșit, nu există motive de a crede că Guvernul sau autoritățile locale ar fi exercitat presiuni asupra reclamantei pentru a o forța să considere execuția încheiată sau să accepte terenul în cauză. Dacă este adevărat că autoritățile naționale trebuie să vegheze ca execuția hotărârilor judecătorești să fie eficace pentru a evita situațiile de incertitudine juridică, nu rămâne mai puțin adevărat că în cauza de față, reclamanta a ales cu cunoștință de cauză terenul de care voia să aibă posesie și a asumat consecințele juridice ale alegerii ei. Procedând astfel, autoritățile naționale au îndeplinit obligațiile decurgând din sentințele în cauză. La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că reclamanta nu poate fi considerată victimă, în sensul articolului 34 din Convenție, a neexecutării sentinței din 21 noiembrie 1995. Mai mult, Curtea observă că reclamanta a omis să informeze Curtea de declarația din 16 iulie 2001 și de vânzarea unei părți din teren, ceea ce pune la îndoială buna-i credință privind cerința de a informa Curtea de orice evoluție importantă în cauză, cerință care i fusese reamintită la 28 august 2002, la înregistrarea cererii ei (a se vedea, mutatis mutandis, Amzuta c. România (decizie), nr. 20214/02, 28 septembrie 2006). Rezultă din aceasta că reclamanta nu poate fi considerată victimă a unei violări a dispozițiilor Convenției, în sensul articolului 34 din Convenție. Aceste grievele trebuie prin urmare respinse în aplicarea articolelor 34 și 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Prin altfel, în măsura în care reclamanta se plânge că sentința din 21 noiembrie 1995 a fost executată tardiv, Curtea consideră că nu era obligată să epuizeze căi de atac interne (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Ar fi trebuit deci să sesizeze Curtea de acest grief în termen de șase luni de la data la care presupusa violare a Convenției a luat sfârșit. Or, reclamanta a sesizat Curtea de acest grief la 10 mai 2002, adică mai mult de șase luni după execuția completă a acestei sentințe la 16 iulie 2001 și eliberarea titlului de proprietate la 3 octombrie 2001. Rezultă din aceasta că această parte a cererii este tardivă și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Reclamanta se plânge de refuzul procurorului de a da curs reclamațiilor ei penale cu constituire de parte civilă împotriva unor terți, invocând la acest scop art. 6 § 1 din Convenție menționat mai sus. Privind aspectul penal al reclamațiilor penale formulate de reclamantă împotriva unor terți, Curtea reamininteste că art. 6 § 1 nu implică dreptul de a face să fie urmărite sau condamnate un terț penal, nici obligația de rezultat presupunând că orice urmărire trebuie să se încheie cu o condamnare, chiar și cu pronunțarea unei pedepse determinate (cf. mutatis mutandis, Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 70, CEDO 2004-I). Rezultă din aceasta că această parte a grevei este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4. Cât privește mai întâi prima acțiune civilă a reclamantei, Curtea observă că a fost decisă pe fond prin hotărârea din 25 iunie 2001 (a se vedea partea 2 b) mai sus), adică mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii în fața Curții, la 10 mai 2002. De fapt, hotărârea din 14 februarie 2002 neordonând redeschiderea dosarului și examinarea pe fond, nu poate întrerupe termenul de șase luni. Rezultă din aceasta că această parte a grevei este tardivă și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Cât privește aspectul civil al reclamației penale din 23 mai 2003, Curtea reamininteste că dreptul de acces la tribunal, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: se pretează la limitări implicit admise. Asemenea limitări nu se pot concilia cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim, dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, și dacă nu restrâng accesul acordat individului într-o manieră sau până la punct încât dreptul să se găsească afectat în substanța sa (Kreuz c. Polonia, nr. 28249/95, § 53, CEDO 2001-VI). În acest sens, Curtea constată că în această acțiune civilă, reclamanta vizau obținerea unei reparații din partea unor terți T.G., B.I. și B.M. pentru aceleași fapte ca în procedura care a conduceri la hotărârea din 25 iunie 2001. Or, Curtea consideră că dreptul de acces la tribunal al reclamantei nu este afectat în substanța sa, în măsura în care formase anterior o acțiune civilă pentru a obține o reparație pentru aceleași fapte reprochate acestor terți și care a fost respingă după examinare pe fond (mutatis mutandis Moldovan c. România (nr. 2), nr. 41138/98 și 64320/01, § 121, CEDO 2005-VII (extracte)). Rezultă din aceasta că această parte a grevei este evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Cât privește cererea de daune și prejudicii împotriva unor terți H.M. și C.D., trebuie constatat că a fost respingă de instanțele judecătorești naționale pentru nerespectarea cerințelor procedureale cerute de lege pentru sesizarea instanțelor penale. Rezultă din aceasta că această parte a grevei trebuie respingă pentru neepuizare de căi de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 3. Reclamanta consideră că refuzul procurorului general de a forma un recurs de anulare împotriva hotărârii din 21 iunie 2001 constituie o violare a dreptului ei la un proces echitabil, contrară articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea observă că, prin cererea adresată procurorului general de a forma un recurs de anulare, reclamanta vizau redeschiderea procedurii decise printr-o hotărâre definitivă și reexaminarea cauzei ei de către Curtea Supremă de Justiție. Or, reamininteste că, conform unei jurisprudențe constante, Convenția nu garantează, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces (mutatis mutandis Constandache c. România (decizie), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). Rezultă din aceasta că acest grief este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. 4. Reclamanta consideră că neexecutarea sentinței din 21 noiembrie 1995, la fel ca și rezultatul reclamațiilor penale demarate de ea, constituie un abuz de drept contrară articolului 17 din Convenție care se citește după cum urmează: "Niciuna din dispozițiile (...) Convenției nu poate fi interpretată ca implicând pentru un Stat, un grup de persoane sau un individ, vreun drept de a se angaja în vreo activitate sau de a comite vreun act care vizează distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute în (...) Convenție sau de a restrânge aceste drepturi și libertăți într-o măsură mai largă decât cea prevăzută în Convenție." Curtea observă că în cauza de față, reclamanta nu a susținut afirmațiile ei conform cărora autoritățile ar fi încercat să deturne de la scop drepturile și libertățile prevăzute de Convenție, folosindu-le în scopuri contrare textului și spiritului Convenției (a se vedea, printre altele, Jian c. România (decizie), nr. 46640/99, 22 mai 2001). Rezultă din aceasta că această parte a cererii este evident neîntemeiată și trebuie respingă conform articolului 35 § 3 din Convenție. În consecință, convine să pun capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier adjunct Președinte

Démarches de la requérante en vue de faire exécuter le jugement du 21 novembre 1995 Les 11 janvier et 24 juillet 1996 et 10 décembre 1997, la requérante demanda à la commission locale l’exécution du jugement du 21 novembre 1995. Le 11 septembre 1997, la requérante informa la Préfecture d’Argeș (« la Préfecture ») du refus de la commission locale d’exécuter le jugement et de la mettre en possession de son terrain. Le lendemain, la Préfecture envoya une lettre à la commission locale, demandant l’exécution du jugement. Le 23 octobre 1997, la Préfecture informa la requérante de la possibilité de solliciter des dommages-intérêts fondés sur ce jugement. Le 12 mars 1998, la commission locale mit la requérante en possession d’un terrain de 4 874 m² sur l’emplacement qui avait appartenu à son père. Le 17 décembre 1998, la commission départementale émit un titre de propriété sur ce terrain, avec comme titulaires les noms de la requérante, de P.I. et D.E. Le 9 février 1999, la requérante mit le feu à ses vêtements devant la Préfecture, pour protester contre la non-exécution du jugement du 21 novembre 1995. Elle forma de nouvelles demandes d’exécution auprès de la commission locale les 18 octobre 1999, 30 juin 2000 et 26 février 2001. En réponse aux lettres envoyées par la requérante, la Préfecture l’informa, les 9 septembre 1999 et 6 novembre 2000, qu’à la suite du refus de la commission locale d’exécuter intégralement le jugement, il lui était loisible de l’assigner à nouveau devant les tribunaux. La Préfecture demanda à nouveau à la commission locale d’exécuter le jugement. Le 27 février 2001, la requérante saisit le tribunal de première instance de Pitești d’une action contra la commission locale pour la faire condamner au versement d’une astreinte par jour de retard jusqu’à l’exécution intégrale du jugement du 21 novembre 1995. Par un jugement définitif du 8 mai 2001, le tribunal fit droit à son action et condamna la commission locale au versement d’une astreinte de 100 000 anciens lei roumains (« ROL ») par jour de retard jusqu’à l’exécution intégrale du jugement en cause. Le 3 juin 2001, la requérante demanda à la mairie de la mettre en possession du terrain manquant, en invoquant le jugement du 21 novembre 1995. Le 16 juillet 2001, la commission locale présenta à la requérante trois offres de terrains de 2 613 m² qui correspondaient aux jugements des 21 février 1992, 21 novembre 1995 et 8 mai 2001. Parmi ces offres, la commission indiqua à la requérante un terrain situé sur l’emplacement qui avait appartenu à son père et l’informa que, pour une partie de ce terrain, des titres de propriété avaient été délivrés auparavant à des tiers, motif pour lequel il était préférable qu’elle choisisse l’un de deux autres terrains. La requérante choisit le terrain situé sur l’emplacement qui avait appartenu à son père. Le Gouvernement a informé la Cour lors de la présentation de ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête que, le même jour, la requérante avait déclaré dans un écrit sous seing privé devant la commission locale que : « à partir d’aujourd’hui, le 16 juillet 2001, je considère résolu le problème de la mise en possession du terrain de 2 613 m² qui fait partie de la surface totale de 7 733 m² (prévue par le jugement civil du 21 novembre 1995) et je n’ai plus de prétention concernant ce terrain ni à l’égard de la commission locale (et de son président D.N.) ni de la commission départementale. J’assume l’initiative de saisir les juridictions nationales pour établir la situation juridique du terrain et je m’engage à me soumettre à la décision des tribunaux. » Le 3 octobre 2001, la commission départementale délivra à la requérante le titre de propriété sur ce terrain. Le Gouvernement a informé la Cour de ce que le 26 juin 2001, la requérante a vendu à la mairie le terrain de 4 851 m² dont elle avait été mise en possession le 12 mars 1998 pour 500 000 000 ROL. Il a précisé également que, le 10 juillet 2001, la requérante avait vendu aux époux S. un terrain de 260 m² du terrain dont elle avait été mise en possession en vertu des jugements des 21 novembre 1995 et 8 mai 2001 pour 15 000 000 ROL.

Les plaintes pénales contre des tiers a) première plainte pénale contre M.B., I.B. et T.G. La requérante saisit le parquet près le tribunal de première instance de Pitești de plaintes pénales contre T.G. ainsi que M.B. et I.B., les deux maires successifs de Ștefănești, en leur qualité de présidents de la commission locale, pour trouble de possession, non-exécution d’une décision de justice, faux et abus en service. Le 30 juillet 1999, le parquet rendit un non-lieu en faveur de M.B., I.B. et T.G., décision confirmée par les parquets hiérarchiques supérieurs. La plainte de la requérante contre ce non-lieu fut rejetée, le 7 juin 2001, par le tribunal de première instance du Pitești. Ce jugement fut confirmé par le tribunal départemental d’Argeș, sur recours de la requérante, par un arrêt définitif du 1 er octobre 2001. La requérante forma un recours contre cet arrêt. Par un arrêt définitif du 14 février 2002, la cour d’appel de Pitești rejeta ce recours comme irrecevable, au motif que la loi ne prévoyait que deux degrés de juridiction. Dès lors, elle ne pouvait pas faire un nouveau recours contre un arrêt définitif. b) deuxième plainte pénale contre M.B., I.B. et T.G. La requérante déposa une nouvelle plainte pénale, avec constitution de partie civile, contre I.B., B.M. et T.G. Elle faisait valoir que pendant leurs mandats successifs de maires, respectivement de 1992 à 1996 et de 1996 à 2000, I.B. et B.M., en leur qualité de présidents de la commission locale, n’avaient pas pris les mesures nécessaires pour faire exécuter le jugement du 21 novembre 1995. Elle accusait T.G. de trouble de possession, en faisant valoir qu’il occupait depuis 1994, 1 000 m² du terrain ayant appartenu à son père. Par un jugement du 4 avril 2001, le tribunal de première instance de Pitești relaxa I.B., B.M. et T.G., au motif que l’élément matériel des infractions n’était pas prouvé. Le tribunal rejeta l’action civile de la requérante comme mal fondée, en estimant que les conditions requises par l’article 998 du code civil sur la responsabilité civile délictuelle n’étaient pas réunies. Sur recours de la requérante, par un arrêt définitif du 25 juin 2001, le tribunal départemental d’Argeș confirma le jugement. La requête de la requérante en annulation de l’arrêt du 25 juin 2001 fut rejetée par le parquet près la Cour suprême de justice, au motif qu’il n’y avait pas de motifs pour introduire un tel recours. c) troisième plainte pénale contre M.B., I.B. et T.G. Le 4 septembre 2001, la requérante saisit la section civile du tribunal de première instance d’Argeș d’une action contre la commission locale pour la faire condamner à la mettre en possession d’un terrain de 2 631 m² en exécution du jugement du 21 novembre 1995. La requérante dirigea son action également contre T.G. ainsi que B.M. et I.B. et demanda qu’ils soient condamnés pénalement pour abus en justice, faux, trouble de possession, non-respect d’une décision judiciaire, en faisant valoir les mêmes faits que ceux exposés dans sa plainte pénale antérieure. Par un jugement du 9 mai 2003, le tribunal rejeta le chef de demande de la requérante concernant l’exécution du jugement du 21 novembre 1995, au motif qu’il ressortait des preuves que ce dernier avait été exécuté le 16 juillet 2001. S’agissant des plaintes pénales contre les tiers, le tribunal les renvoya au parquet près le tribunal de première instance. La requérante releva appel, en demandant que ses plaintes pénales soient jugées par la juridiction civile. Par un arrêt du 3 novembre 2003, confirmé par un arrêt définitif du 13 octobre 2004 de la cour d’appel de Pitești, le tribunal départemental d’Argeș rejeta son appel, en arguant qu’en tant que juridiction civile, il n’était pas compétent pour mener une enquête pénale. Le 9 octobre 2003 , le parquet rendit un non-lieu en faveur des tiers, au motif qu’il ressortait des preuves qu’ils n’avaient pas commis les infractions reprochées. d) plainte pénale contre M.B., I.B., T.G., C.D. et H.M. Le 23 mai 2003, la requérante saisit le parquet près le tribunal de première instance d’une plainte pénale contre I.B., B.M., T.G., H.M. et C.D. Elle reprochait à I.B., B.M. et T.G. les mêmes faits que dans sa plainte pénale antérieure (voir la partie 2 b) ci-dessus). S’agissant de H.M. et C.D., elle faisait valoir que pendant les années 1990-1991, ils avaient occupé illégalement respectivement 680 m² et 58 m² de son terrain. Elle se constitua partie civile dans la procédure. Par un jugement du 29 avril 2004, en se fondant sur l’article 10 lettres f) et j) du code de procédure pénale, le tribunal de première instance ordonna le classement sans suite du dossier pour B.I., T.G. et B.M. en raison de l’autorité de la chose jugée de l’arrêt du 25 juin 2001. Il ordonna également le classement de l’affaire concernant H.M. et C.D., au motif que la requérante n’avait pas saisi l’organe d’enquête dans le délai légal. Se fondant sur l’article 346 du code de procédure pénale, le tribunal ne se prononça pas sur l’action civile. Sur recours de la requérante, par un arrêt définitif du 4 octobre 2004, le tribunal départemental d’Argeș confirma ce jugement.

Démarches de la requérante pour obtenir la possession effective d’une partie du terrain La requérante saisit les juridictions nationales d’actions contre T.G. et H.M. en revendication d’une partie du terrain dont elle avait été mise en possession le 16 juillet 2001. Par un jugement définitif du 15 septembre 2003, le tribunal de première instance de Pitești fit partiellement droit à son action contre T.G. et condamna ce dernier à la mettre en possession d’un terrain de 262 m². Par un arrêt définitif du 2 décembre 2003, la cour d’appel de Pitești fit droit à son action contre H.M. et condamna ce dernier à la mettre en possession d’un terrain de 636 m². B. Le droit interne pertinent Des extraits des lois n os 18/1991 sur le fond foncier, 169/1997 portant modification de la loi n o 18/1991 et 29/1990 sur le contentieux administratif, sont présentés dans l’affaire Sabin Popescu c. Roumanie (nº 48102/99, §§ 42-46, 2 mars 2004). Les articles pertinents du code de procédure pénale sont libellés comme suit : Article 10 « L’action publique ne peut pas être enclenchée et si elle l’a été, doit cesser : (...) f) en cas de défaut de plainte préalable de la victime, d’autorisation ou de saisine de l’organe compétent, ou de manquement à toute autre condition requise par la loi ; (...) j) s’il y a autorité de la chose jugée (...) » Article 346 § 4 « La juridiction pénale ne se prononce pas sur l’action civile lorsqu’elle (...) a mis fin à l’action publique pour l’une des situations prévues par l’article 10 lettres f) et j). » GRIEFS 1. Invoquant en substance l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’inexécution par les autorités administratives du jugement définitif du 21 novembre 1995. 2. Elle allègue également une atteinte à son droit de propriété contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, en raison de l’inexécution dudit jugement. 3. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, elle se plaint de ce que les tiers n’ont pas été renvoyés en jugement pour les infractions qu’elle leur reprochait dans ses plaintes pénales avec constitution de partie civile.

Toujours sur le même fondement, dans une lettre du 13 décembre 2003, elle se plaint de ce que son recours en annulation formé contre l’arrêt du 25 juin 2001 a été rejeté par le parquet près la Cour suprême de justice.

Elle estime que la non-exécution du jugement du 21 novembre 1995, de même que l’issue des plaintes pénales formées par elle, constituent un abus de droit contraire à l’article 17 de la Convention. EN DROIT 1. Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de l’inexécution du jugement définitif du 21 novembre 1995 par les autorités administratives qui auraient, selon elle, méconnu son droit d’accès à un tribunal et son droit au respect de ses biens. L’article 6 § 1 de la Convention, se lit ainsi dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » L’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient d’emblée que la requérante ne peut pas se prétendre victime d’une violation de la Convention, dans la mesure où le jugement du 21 novembre 1995 a été intégralement exécuté avant qu’elle saisisse la Cour le 10 mai 2002. Il note que, les 12 mars 1998 et 16 juillet 2001, la requérante a été mise en possession d’un terrain de 7 733 m² et qu’elle a déclaré la question résolue. En outre, les 26 juin et 10 juillet 2001, elle a vendu 5 111 m² de ce terrain. La requérante considère qu’elle est victime d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal et à son droit au respect de ses biens, dans la mesure où le jugement du 21 novembre 1995 a été exécuté tardivement et de manière incomplète, dans la mesure où des tiers occupaient abusivement une partie de son terrain. Selon elle, le parquet a conforté les autorités locales dans leur manque de diligence dans l’exécution du jugement, en rejetant toutes ses plaintes pénales avec constitution de partie civile. Elle souligne que l’objet de sa requête devant la Cour porte principalement sur le rejet par le parquet de ses plaintes pénales. Elle estime également qu’en vertu du jugement du 21 novembre 1995, elle avait droit à voir reconstituer son droit de propriété sur les terrains ayant appartenus à son père. Elle affirme qu’il appartenait à la commission locale, et non pas à elle, de mener des procédures pour annuler les titres de propriétés que des tiers avaient obtenus sur ce terrain. Par ailleurs, elle souligne qu’elle n’a pas accepté les deux autres offres faites par la commission locale le 16 juillet 2001 sur d’autres emplacements, car ils ne correspondaient pas à l’ancien emplacement qui avait appartenu à son père. La Cour estime que la situation de fait et de droit créée par les mises en possession de la requérante les 12 mars 1998 et 16 juillet 2001, ainsi que sa déclaration du 16 juillet 2001, exige de sa part une analyse de la question de savoir si, après ces dates, la requérante pouvait se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention. A cet égard, la Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, par « victime » l’article 34 désigne la personne directement concernée par l’acte ou l’omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice et que, pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation, il faut, non seulement, qu’il ait la qualité de victime au moment de l’introduction de la requête, mais que celle-ci subsiste au cours de la procédure devant la Cour ( Stoicescu c. Roumanie (révision), n o 31551/96, § 55, 21 septembre 2004). En l’espèce, l’objet de la requête, telle qu’introduite le 10 mai 2002 par la requérante, portait sur l’inexécution par les autorités nationales du jugement du 21 novembre 1995. Le jugement précité ordonnait la mise en possession de la requérante d’un terrain de 7 733 m² sans identifier un emplacement précis. En vertu de ce jugement, la commission locale était tenue à lui faire des offres sur des terrains situés dans le périmètre de la ville de Ștefănești, et pas nécessairement sur l’ancien emplacement qui avait appartenu à son père. La Cour observe que, le 12 mars 1998, la commission locale a mis la requérante en possession d’un terrain de 4 874 m² en application du jugement du 21 novembre 1995. A aucun moment la requérante n’a contesté cette mise en possession. Au demeurant, elle a vendu ce terrain avant même d’introduire la présente requête devant la Cour. La Cour constate que, après des démarches soutenues de la requérante, la commission locale l’a mise en possession le 16 juillet 2001, du terrain manquant, exécutant ainsi intégralement les jugements des 21 février 1992 et 21 novembre 1995. La Cour note également qu’à cette occasion la commission locale lui a présenté trois offres de terrains correspondant aux dispositifs des décisions précitées et qu’elle l’a informé de la situation juridique de ces terrains. Or, la requérante a choisi le terrain qui correspondait à l’ancien emplacement de son père et a déclaré devant la commission locale qu’elle estimait l’exécution close. A cet égard, la Cour note qu’il ne ressort pas du dossier que la requérante aurait été contrainte de signer cette déclaration ni même que cette déclaration aurait été la conséquence d’une erreur quelconque de sa part ou d’actes de violence ou de dol à son encontre. Par ailleurs, la requérante n’a pas fait valoir une éventuelle illégalité de sa déclaration devant les juridictions nationales. Enfin, il n’y a pas de raisons de penser que le Gouvernement ou les autorités locales auraient exercé des pressions sur la requérante afin de la contraindre à considérer l’exécution close ou d’accepter le terrain en cause. S’il est vrai que les autorités nationales doivent veiller à ce que l’exécution des décisions de justice soit effective afin d’éviter les situations d’incertitude juridique, il n’en reste pas moins, qu’en l’espèce, la requérante a choisi en connaissance de cause le terrain dont elle voulait être mise en possession et a assumé les conséquences juridiques de son choix. Ce faisant, les autorités nationales ont rempli les obligations découlant des jugements en cause. A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que la requérante ne peut pas se prétendre victime, au sens de l’article 34 de la Convention, de l’inexécution du jugement du 21 novembre 1995. De surcroît, elle note que la requérante a omis d’informer la Cour de sa déclaration du 16 juillet 2001 ainsi que de la vente d’une partie du terrain, ce qui met en doute sa bonne foi au regard de l’exigence d’informer la Cour de tout développement important dans l’affaire, exigence qui lui avait été rappelée le 28 août 2002, lors de l’enregistrement de sa requête ( voir, mutatis mutandis , Amzuta c. Roumanie (déc.), n o 20214/02, 28 septembre 2006). Il s’ensuit que la requérante ne peut pas se prétendre victime d’une violation des dispositions de la Convention, au sens de l’article 34 de la Convention. Ces griefs doivent par conséquent être rejetés en application des articles 34 et 35 §§3 et 4 de la Convention. Par ailleurs, dans la mesure où la requérante se plaint que le jugement du 21 novembre 1995 a été exécuté tardivement, la Cour estime qu’elle n’était pas tenue d’épuiser des voies de recours internes ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 19, 27 mai 2004). Elle aurait donc dû saisir la Cour de ce grief dans un délai de six mois à compter de la date à laquelle la prétendue violation de la Convention a pris fin. Or, la requérante a saisi la Cour de ce grief le 10 mai 2002, soit plus de six mois après l’exécution intégrale dudit jugement le 16 juillet 2001 et la délivrance du titre de propriété le 3 octobre 2001. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. La requérante se plaint du refus du procureur de donner suite à ses plaintes pénales avec constitution de partie civile contres les tiers, en invoquant à cette fin l’article 6 § 1 de la Convention précité. Pour ce qui est du volet pénal des plaintes pénales formées par la requérante contre des tiers, la Cour rappelle que l’article 6 § 1 n’implique pas le droit de faire poursuivre ou condamner un tiers au pénal, ni une obligation de résultat supposant que toute poursuite doit se solder par une condamnation, voire par le prononcé d’une peine déterminée ( cf. mutatis mutandis , Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 70, CEDH 2004-I). Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. S’agissant tout d’abord de la première action civile de la requérante, la Cour note qu’elle a été tranchée au fond par l’arrêt du 25 juin 2001 (voir la partie 2 b) ci-dessus), soit plus de six mois avant l’introduction de la requête devant la Cour, le 10 mai 2002. En effet, l’arrêt du 14 février 2002 n’ayant pas ordonné la réouverture de l’affaire et son examen au fond, il ne saurait interrompre le délai de six mois. Dès lors, il s’ensuit que cette partie du grief est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Quant au volet civil de la plainte pénale du 23 mai 2003, la Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal, reconnu par l’article 6 § 1 de la Convention, n’est pas absolu : il se prête à des limitations implicitement admises. Pareilles limitations ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles tendent à un but légitime, s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé, et si elles ne restreignent pas l’accès offert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même ( Kreuz c. Pologne , n o 28249/95, § 53, CEDH 2001 ‑ VI). A cet égard, la Cour constate que dans cette action civile, la requérante visait l’obtention d’une réparation de la part des tiers T.G., B.I. et B.M. pour les mêmes faits que dans la procédure qui a abouti à l’arrêt du 25 juin 2001. Or, la Cour estime que le droit d’accès à un tribunal de la requérante n’est pas atteint dans sa substance même, dans la mesure où elle avait formé préalablement une action civile afin d’obtenir une réparation pour les mêmes faits reprochés auxdits tiers et qui a été rejetée après un examen au fond ( mutatis mutandis Moldovan c. Roumanie (n o 2) , n os 41138/98 et 64320/01, § 121, CEDH 2005 ‑ VII (extraits)). Il s’ensuit que cette partie du grief est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Quant à sa demande de dommages-intérêts contre les tiers H.M. et C.D., force est de constater qu’elle a été rejetée par les juridictions nationales pour non-respect des exigences procédurales requises par la loi pour saisir les juridictions pénales. Il s’ensuit que cette partie du grief doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. La requérante estime que le refus du procureur général de former un recours en annulation contre l’arrêt du 21 juin 2001 constitue une atteinte à son droit à un procès équitable, contraire à l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour note qu’en demandant au procureur général de former un recours en annulation, la requérante visait à obtenir la réouverture de la procédure tranchée par un arrêt définitif et le réexamen de sa cause par la Cour suprême de justice. Or, elle rappelle que, selon une jurisprudence constante, la Convention ne garantit pas, comme tel, le droit à la révision d’un procès ( mutatis mutandis Constandache c. Roumanie (déc.), n o 46312/99, 11 juin 2002). Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. 4. La requérante estime que la non-exécution du jugement du 21 novembre 1995, de même que l’issue des plaintes pénales entamée par elle, constituent un abus de droit contraire à l’article 17 de la Convention qui se lit ainsi : « Aucune des dispositions de la (...) Convention ne peut être interprétée comme impliquant pour un Etat, un groupement ou un individu, un droit quelconque de se livrer à une activité ou d’accomplir un acte visant à la destruction des droits ou libertés reconnus dans la (...) Convention ou à des limitations plus amples de ces droits et libertés que celles prévues à [la] Convention. » La Cour note qu’en l’espèce, la requérante n’a pas étayé ses allégations selon lesquelles les autorités auraient essayé de détourner de leur vocation les droits et libertés prévus par la Convention, en les utilisant à des fins contraires au texte et à l’esprit de la Convention (voir, parmi d’autres, Jian c. Roumanie (déc.), n o 46640/99, 22 mai 2001). Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à de l’article 35 § 3 de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président