ÎCCJ, decizie (scj.ro #82843)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82843) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Accident

auto. Scoaterea de sub urmărire penală a șoferului care a condus

autoturismul persoanei păgubite. Acțiune în răspundere

civilă delictuală formulată împotriva asigurătorului

persoanei vinovate de producerea accidentului. Momentul de la care începe

să curgă termenul de prescripție al dreptului material la

acțiune

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index alfabetic:

acțiune în răspundere civilă delictuală

-

accident auto

-

asigurător

-

persoană vinovată

-

hotărâre penală

-

excepția prescripției dreptului material la

acțiune

C.

civ., art. 998

Decretul

nr. 167/1958, art. 8, art. 16

C.

proc. pen., art. 22 alin. (1)

În cazul în care prin

acțiunea formulată se solicită despăgubiri civile pentru avariile

produse la autoturismul proprietate personală, angajat într-un accident

auto prin coliziune cu un alt autoturism, de la asigurătorul

șoferului vinovat de producerea accidentului, dreptul la acțiune se

naște la data la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia

să cunoască pe cel vinovat de producerea pagubei, conform art. 8 din

Decretul nr. 167/1958.

Când față de șoferul reclamantei, care a condus

autoturismul avariat, s-a început urmărirea penală pentru

săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală

prevăzută de art. 184 C. pen., dreptul la acțiunea în

despăgubiri al acesteia se naște la data la care a rămas

definitivă măsura scoaterii de sub urmărire penală prin

respingerea căilor de atac promovate de celălalt conducător

auto, asiguratul pârâtei a cărui vinovăție s-a constatat, iar nu

de la data întocmirii documentelor de către polițistul rutier la

momentul producerii accidentului.

Secția  a II-a civilă, Decizia nr. 2956 din 1

octombrie 2013

Notă

: * În decizie au fost avute în

vedere dispozițiile din vechiul Cod civil

** Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr.

71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin

sentința nr. 2299 din 13 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea, Secția

a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată

promovată de reclamanta SC V. SRL în contradictoriu cu pârâta SC BCR

A.V.I.G. SA Sucursala Râmnicu Vâlcea pe care a obligat-o la plata sumei de

114.135,84 lei despăgubiri cu dobândă legală aferentă

începând din luna noiembrie 2006 până la achitarea integrală a

debitului, respingând acțiunea față de SC BCR A.V.I.G. SA

București.

În

motivarea sentinței, prima instanță a reținut că

reclamanta este proprietara unuia din cele două autoturisme implicate în

accidentul de circulație care a avut loc la 14 mai 2006, pretențiile

solicitate reprezentând daune materiale ca urmare a avarierii autoturismului

său, acțiunea fiind în răspundere civilă delictuală,

întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ.

Angajarea răspunderii pârâtei a fost atrasă ca o

consecință a calității sale de asigurător al

conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, reținându-se

incidența art. 49-50 și art. 55 din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România.

Prin încheierea din 21 septembrie 2011, prima instanța a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune cu motivarea

că reclamanta a cunoscut persoana vinovată de producerea accidentului

la data de 09.10.2009, data rămânerii definitive a măsurii

Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, incidente fiind

dispozițiile art. 22 C. proc. pen.

Pe baza probelor administrate, judecătorul fondului a

stabilit că autoturismul X proprietatea reclamantei a fost condus la

momentul producerii accidentului de numitul N.B. acesta intrând în coliziune cu

un autoturism Y condus de S.E.D., accident care a avut loc în data de 14 mai

2006.

În urma accidentului s-a întocmit dosar penal

conducătorului auto N.B. învinuit pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (1) și (3) C. pen.

Acesta a fost scos de sub urmărire penală prin Rezoluția din 4

septembrie 2008, plângerea părții vătămate S.E.,

conducătorul auto cu care învinuitul a intrat în coliziune, fiind

respinsă prin sentința penală nr. 88 din 11 februarie 2009 a

Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, precum și recursul declarat de

aceeași parte împotriva sentinței prin decizia penală nr. 384/R

din 5 octombrie 2009 de Tribunalul Vâlcea.

Instanța fondului a reținut că prin aceste

hotărâri judecătorești s-a stabilit neechivoc

vinovăția conducătoarei auto S.E. în producerea accidentului,

caz în care devin incidente prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen.

Pentru stabilirea întinderii despăgubirilor s-a admis

și administrat proba cu expertiză tehnică care a stabilit

că avariile provocate la autoturismul reclamantei sunt consecința

accidentului auto.

Instanța de fond a făcut aplicarea art. 49 lit. a) din

Legea nr. 136/1996 și a prevederilor art. 50 alin. (1) din aceeași

lege, iar cu privire la despăgubirile acordate a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 3 din O.G. 9/2000 și ale art. 3 alin. (1), (2),

(4) din O.G. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta obligată la

despăgubiri invocând greșita soluționare a excepției

prescripției și greșita interpretare și aplicare a

prevederilor Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului C.S.A. nr. 3108/2004

incidente în cauză cu privire la întinderea despăgubirilor.

Prin decizia nr. 52 din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel

Pitești a respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat

menținând sentința ca legală și temeinică.

Critica soluției asupra excepției prescripției a

fost înlăturată de instanța de apel cu motivarea că dreptul

la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 5 octombrie 2009 când

reclamanta a cunoscut persoana vinovată de producerea accidentului,

respectiv la data rămânerii definitive a soluției dată de

Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea prin decizia

penală nr. 384/R din 5 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, incidente

fiind dispozițiile art. 22 C. proc. pen.

Nu poate fi reținută ca dată a nașterii

dreptului la acțiune data producerii accidentului deoarece, susține

decizia, la acel moment reclamanta nu cunoștea care dintre șoferii

implicați se făcea vinovat de producerea evenimentului rutier.

Obligația asigurătorului de a despăgubi

reclamanta, terță persoană, este prevăzută de lege

pentru situația asigurării obligatorii de răspundere

civilă, cazul în speță, și ea se naște dacă sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. În cauza de

față data rămânerii definitive a sentinței penale este data

la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să

cunoască pe cel vinovat de producerea pagubei.

Instanța de apel a înlăturat și criticile privind

cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri cu motivarea că

instanța de fond a acordat o sumă mai mică decât suma

solicitată și cu respectarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea

nr. 136/1995.

Și critica cu privire la acordarea dobânzii legale începând

cu luna noiembrie 2006 a fost înlăturată, instanța de apel

reținând că nu există nicio neconcordanță între data

la care s-a stabilit cu putere de lucru judecat că vinovăția

aparține exclusiv numitei S.E., 5 octombrie 2009, și data de la care

dobânzile au fost acordate noiembrie 2006, întrucât s-a făcut aplicarea

prevederilor art. 3 din O.G. 9/2000, a dispozițiilor art. 1 alin. (3), (9)

raportate la art. 3 alin. (1), (2) și (4) din O.G. 13/2011 față

de data achitării contravalorii reparațiilor autoturismului.

În contra deciziei instanței de apel a declarat recurs

pârâta SC O.V.I.G. SA.

Recurenta și-a încadrat criticile de nelegalitate în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea

deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul

respingerii acțiunii ca fiind prescrisă.

În dezvoltarea recursului se face o evocare a situației de

fapt și se reiterează criticile de nelegalitate formulate și în

apel.

Astfel, recurenta a criticat modul de soluționare a

excepției prescripției susținând că data la care a început

cursul prescripției este data producerii accidentului când documentele

întocmite de polițiști au reținut vinovăția asiguratei

sale S.E., iar nu data rămânerii definitive a sentinței penale prin

care s-a confirmat definitiv măsura scoaterii de sub urmărire

penală.

Incident este art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar

acțiunea înregistrată la data de 13 ianuarie 2011 a fost

promovată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de

Decretul nr. 167/1958 pentru răspunderea civilă delictuală.

În ce privește cuantumul prejudiciului, în stabilirea

acestuia s-au încălcat normele legale incidente.

De asemenea, a susținut recurenta, greșit a fost

calculată dobânda legală începând cu noiembrie 2006, câtă vreme

s-a reținut data de 5 octombrie 2009 ca fiind data la care reclamanta a

cunoscut persoana care răspunde de producerea prejudiciului.

Recursul nu este fondat.

Cu privire la critica modului de soluționare a

excepției prescripției.

Obiectul litigiului de față îl formează

despăgubirile civile pe care le solicită reclamanta pentru avariile

produse la autoturismul proprietate personală angajat într-un accident

auto prin coliziune cu un alt autoturism al cărui conducător auto se

face vinovat de producerea accidentului și care este asigurat de

răspundere civilă obligatorie al pârâtei asigurător.

Pârâta asigurător nu contestă nici fapta și nici

vinovăția propriului asigurat, conducătorul auto S.E., și

nici raportul juridic de asigurare încheiat cu aceasta.

Ceea ce pârâta-recurentă contestă este data la care

reclamanta, proprietara autoturismului condus de N.B. implicat în accident, a

aflat cine este vinovat de producerea pagubei, dată de la care începe

să curgă și termenul de prescripție în baza art. 8 din

Decretul nr. 167/1958, paguba fiindu-i cunoscută.

La avizarea de daună a reclamantei, anterioară

declanșării procesului, intimata-pârâtă i-a comunicat acesteia

în data de 26.11.2010 că nu poate onora solicitarea la plată a

dosarului de daună constituit în urma evenimentului din 14.05.2006 întrucât

acesta este prescris conform art. 3 și 8 din Decretul 167/1958 în raport

de constatarea IPJ Vâlcea încă din 25.05.2006.

Drept urmare, față de pârâta asigurător

chemată în judecată nu era necesar a se invoca incidența art. 22

alin. (1) C. proc. pen., respectiv autoritatea de lucru judecat a

hotărârii penale cu privire la faptă și persoana vinovată,

deoarece aceasta nu a contestat nici fapta, nici persoana care se face

vinovată de producerea ei.

De altfel, prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. devin

incidente numai pentru situația în care se invocă o hotărâre

definitivă a instanței penale care judecă un proces penal

declanșat în primă instanță cu parcurgerea căilor de

atac de drept comun, instanță

care

să fie sesizată printr-un act de trimitere în judecată, iar nu

hotărârea pe care o pronunță o instanță penală în

procedura căilor de atac reglementate de art. 278

1

C. proc.

pen. și care se circumscriu numai fazei de urmărire penală,

precum în cauza de față.

Hotărârea definitivă penală care potrivit art. 22

alin. (1) C. proc. civ. are autoritate de lucru judecat și prin care se

soluționează de o anumită manieră și latura

civilă are și efect întreruptiv de prescripție în sensul art. 16

din Decretul nr. 167/1958.

Un asemenea efect întreruptiv, sau, după caz, suspensiv, nu

poate avea însă hotărârea definitivă penală din cauza de

față pronunțată în procedura art. 278

1

C. proc.

pen., cum corect a stabilit și instanța de apel, dar pentru

rațiunile mai sus expuse.

Prezentele considerații nu sunt însă de natură

să modifice soluția pe care instanțele au dat-o

prescripției extinctive.

Aceasta deoarece, în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958,

a cărui incidență o invocă și recurenta, reclamanta nu

putea să cunoască persoana vinovată de producerea avariilor la

autoturismul său decât cu data când măsura scoaterii de sub

urmărire penală a șoferului care i-a condus autoturismul,

învinuit pentru infracțiunea de vătămare corporală

prevăzută de art. 184 C. proc. pen., a rămas definitivă în

urma exercitării căilor de atac promovate de celălalt

șofer, asiguratul recurentei.

Raționamentul pârâtei în sensul că reclamanta ar fi

putut acționa în instanța civilă independent de demararea sau nu

a urmăririi penale nu poate fi valabil deoarece învinuit penal a fost

propriul său șofer, nu asiguratul pârâtei de a cărei

vinovăție a aflat neechivoc după rămânerea definitivă

a măsurii scoaterii de sub urmărire penală, soluții

judiciare valorificate de instanțe în cauza de față.

Drept urmare, critica recurentei nu poate fi primită,

excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind

soluționată printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 8 din

Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la critica cuantumului prejudiciului.

Critica cu privire la cuantumul prejudiciului antamează o

stare de fapt. Cât privește incidența dispozițiilor din Legea

nr. 136/1995 și a Ordinului CSA nr. 3108/2004 în determinarea acestuia

care stabilesc că despăgubirea nu poate depăși valoarea

autoturismului de la momentul producerii accidentului, se constată

respectarea lor prin întocmirea raportului de expertiză în cauză cu

acest obiectiv.

Cu privire la critica acordării dobânzilor legale

.

Nici critica cu privire la necorelarea acordării dobânzilor

legale cu data reținută pentru cunoașterea persoanei vinovate de

accident nu poate fi primită.

Susținerea recurentei în sensul că dobânda legală

se acordă cu data pe care instanța a reținut-o pentru cursul

prescripției extinctive, respectiv data rămânerii definitive a

hotărârii penale, 5 octombrie 2009, este eronată, în mod corect

instanțele reținând că dobânda legală aferentă

despăgubirilor acordate se calculează cu data scadenței de

plată a facturilor care fac dovada reparațiilor la autoturismul

avariat, respectiv cu noiembrie 2006, fiind de principiu că dobânda

legală curge de la data scadenței obligației de plată.

Astfel cum irevocabil s-a constatat în cursul acestui proces în

cadrul stabilirii competenței materiale, natura litigiului de

față este una comercială. Pârâta, societate de asigurare, are

calitate de comerciant și pentru ea obligația de plată a

despăgubirilor constând în reparațiile la autoturism este o

obligație comercială.

Or, conform art. 43 C. com., datoriile comerciale și

plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin

exigibile, în cazul de față, cu noiembrie 2006, creditorul fiind

dispensat de orice dovadă a condițiilor răspunderii. Data la

care reclamantul a cunoscut persoana vinovată de producerea accidentului

nu are semnificație juridică sub aspectul acordării dobânzilor

legale al căror regim juridic este accesoriu realizării debitului

principal, stabilit distinct, întrucât nu este necesară nici punerea ei în

întârziere prin notificare sau cerere de chemare în judecată, iar

întrunirea condițiilor răspunderii este fără

relevanță pentru perceperea lor.

Cum dreptul la acțiune pentru realizarea debitului principal

nu este prescris, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu este

stins nici dreptul la acțiune privind dreptul accesoriu la dobândă

legală, care pentru obligația comercială curge, astfel cum s-a

arătat, de drept, cu data exigibilității ei conform art. 43 C.

com.

Așa fiind, față de cele ce preced, Înalta Curte,

în raport de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se

încadrează criticile dezvoltate, a respins recursul ca nefondat.