ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 815/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 815/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Ședința publică de la 21 februarie 2012

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

I.

Hotărârea pronunțată în cauză de Tribunalul Ialomița, secția civilă, ca primă

instanță

:

Prin sentința

comercială nr. 88/F din 10 februarie 2011 Tribunalul Ialomița a admis acțiunea

formulată de reclamantul R.G., în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA precum și

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.A. SA în contradictoriu

cu chematul în garanție B.D., și în consecință, a obligat pârâta la plata către

reclamant a sumei de 150.000 lei despăgubiri și pe chematul în garanție la

plata aceleiași sume către pârâtă, după achitarea efectivă de către această

parte a sumei respective către reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin sentința penală

nr. 225 din 6 noiembrie 2008 a Judecătoriei Fetești, definitivă și irevocabilă

prin decizia penală nr. 405/R din 20 martie 2009 a Curții de Apel București

inculpatul B.D. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, la data de 26 noiembrie 2006,

când, în calitate de conducător auto, a produs un accident de circulație, din

culpa sa, având o îmbibație alcoolică de 1,10 gr. %o, accident soldat cu

decesul a trei persoane care se aflau în autoturism ca pasageri.

Prin aceeași sentință

penală, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., inculpatul

B.D. a fost obligat la plata de despăgubiri materiale și morale, către părinții

victimelor, care s-au constituit părți civile, respectiv M.P. (suma de 50.000

lei) și reclamantul din prezenta cauză R.G. (suma de 150.000 lei).

Reține instanța

totodată că, cele statuate prin hotărârea penală fac dovada întrunirii

condițiilor răspunderii civile delictuale a conducătorului auto vinovat de

producerea accidentului, cuantumul prejudiciului produs reclamantului R.G.

fiind cel stabilit cu autoritate de lucru judecat la suma de 150.000 lei.

În raport de temeiul

de drept indicat de reclamant în acțiunea introductivă, Legea nr. 136/1995

privind asigurările și reasigurările în România, prima instanță apreciază că în

cauză devin aplicabile dispozițiile art. 49 din lege potrivit cărora

asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund

față de terțele persoane păgubite prin accidente de automobile, astfel încât

cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor este pe

deplin întemeiată.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a persoanei vinovate de producerea pagubei,

respectiv a lui B.D., tribunalul constată că în raport de art. 58 lit. b) din

Legea nr. 136/1995 și art. 60 C. proc. civ., chematul în garanție urmează a fi

obligat să restituie asigurătorului sumele plătite de acesta persoanei

păgubite.

II. Apelul. Decizia

pronunțată de Curtea de Apel București la data de 4 mai 2011

.

Prin decizia

comercială nr. 230/2011 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC C.A. SA împotriva sentinței

nr. 88/2011 a Tribunalului Ialomița.

Răspunzând motivelor

de apel instanța de control judiciar constată sub un prim aspect că acțiunea

reclamantului în mod legal a fost scutită de plata taxei de timbru în raport de

dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, despăgubirile solicitate

izvorând dintr-o cauză penală.

Că, în cauză

procedura concilierii prealabile a fost realizată prin comunicarea pretențiilor

reclamantului în dosarul penal în care s-a constituit parte civilă.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune, instanța constată că în cauză a

operat cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la

existența unei duble reparații, teza susținută de pârâtă prin criticile

formulate instanța apreciază că deși reclamantul dispune de un titlu executoriu

împotriva autorului prejudiciului, cât timp acesta nu a fost efectiv acoperit,

reclamantul poate să își valorifice drepturile împotriva asigurătorului RCA în

baza art. 49, art. 54 și art. 55 din Legea nr. 136/1995.

III. Recursul.

Motivele de recurs

.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs la data de 26 iulie 2011, în termen legal pârâta SC C.A.

SA Sibiu solicitând casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre

rejudecare cu consecința respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată.

Recurenta și-a

întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., criticile formulate în dezvoltarea recursului vizând

modul de soluționare a excepțiilor invocate atât în fața primei instanțe cât și

prin motivele de apel.

Potrivit recurentei

acțiunea reclamantului are caracterul unei acțiuni evaluabile în bani supusă

dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 20 din Legea nr.   147/1997, potrivit

cărora acțiunile evaluabile în bani se taxează, astfel că în mod nelegal s-a

considerat în cauză de prima instanță și de instanța de apel, că reclamantul

este scutit de plata taxelor de timbru.

Susține recurenta că,

excepția prematurității acțiunii a fost în mod nelegal respinsă în condițiile

în care convocarea la conciliere s-a făcut după introducerea acțiunii.

În ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă de prima

instanță, soluție confirmată de instanța de apel, recurenta arată că de la data

producerii evenimentului asigurat, respectiv data accidentului rutier, soldat

cu decesul celor trei victime, 26 noiembrie 2006, au trecut mai mult de trei

ani, în raport cu data introducerii prezentei acțiuni, dreptul material la

acțiune al reclamantului fiind prescris, iar întreruperea cursului prescripției

în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 este inoperantă în cauză,

deoarece în dosarul penal a fost citată numai pentru opozabilitate.

Referitor la soluția

de respingere a excepției autorității de lucru judecat, recurenta arată că prin

exercitarea acțiunii civile în procesul penal, reclamantul a optat să se

îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, opțiune care

nu îi mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă,

persoană și prejudiciu.

Sub un ultim aspect

recurenta critică și soluția respingerii excepției lipsei calității procesual

active a reclamantului considerând că nu există nici un raport juridic între

societatea de asigurări și reclamant care, exercitându-și dreptul de opțiune, a

ales să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, ce

a fost obligată la plata de despăgubiri.

Înalta Curte

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de

criticile formulate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce

urmează:

nelegalitate întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

vizând nemotivarea hotărârii atacate, nu a fost dezvoltat prin cererea de

recurs, invocarea lui având un caracter pur formală, distinct de faptul că

examenul considerentelor deciziei atacate nu impun o atare concluzie.

Instanța de control

judiciar, Curtea de Apel București a răspuns punctual motivelor de apel cu

argumente pertinente, fundamentate pe probele administrate și dispozițiile

legale incidente.

motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care poate fi invocat

atunci când hotărârea este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, Curtea constată că niciuna din ipotezele

textului de lege nu-și găsește incidența în cauză, în raport de dezlegările

date pe excepțiile invocate de recurenta pârâtă.

2.1. Referitor la

timbrajul acțiunii introductive dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 147/1997

aplicate prevăd expres că sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru,

acțiunile și cererile având ca obiect despăgubiri civile pentru daune materiale

și morale decurgând din cauze penale și prin urmare acțiunile evaluabile în

bani, cu acest obiect, decurgând dintr-o cauză penală sunt scutite de plata

taxelor de timbru.

2.2. În cauză

procedura concilierii directe a fost realizată efectiv, la 9 februarie 2011,

conform celor consemnate în procesul verbal întocmit la acea dată în care se

consemnează punctul de vedere al fiecărei părți.

Împrejurarea că

această procedură s-a realizat după introducerea acțiunii, dar anterior

primului termen de judecată, nu o lipsește de efectele pentru care a fost

reglementată în sensul valorificării posibilității de rezolvare pe cale

amiabilă a litigiului.

2.3. Chestiunea

prescripției dreptului la acțiune în sens material respectiv dreptul

reclamantului de a obține prin constrângere plata despăgubirilor de la

societatea de asigurare impune câteva precizări prealabile cu privire la

răspunderea asigurătorului în baza contractului de asigurare obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și

raporturile juridice dintre asigurător și terțe persoane păgubite, raporturi

juridice care izvorăsc ex delictu.

Dispozițiile art. 49

din Legea nr. 136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza

contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față

de terțele persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Despăgubirile se

acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu

de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare

corporală sau deces.

În sfârșit, după art.

50 din aceiași lege, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre

judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se

exercită împotriva asigurătorului în limitele obligației acestuia, cu citarea

persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.

Aplicând aceste dispoziții

legale, de drept material la circumstanțele cauzei, Curtea constată că

reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva

persoanei vinovate de producerea accidentului, iar printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă la 20 martie 2009 inculpatul, B.D.,

(asiguratul în contractul de asigurare obligatorie încheiat cu pârâta SC C.A. SA)

a fost obligat la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de daune morale și

materiale (decizia penală nr. 405/R din 20 martie 2009).

Acțiunea exercitată

de reclamant împotriva societății de asigurare în temeiul art. 49 din Legea nr.

136/1995 pentru plata despăgubirilor stabilite prin hotărâre penală a fost

înregistrată pe rolul tribunalului la 7 ianuarie 2011, prin declinare de competență

de la Judecătoria Slobozia, înăuntrul termenului general de prescripție de 3

ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția

extinctivă.

Cu alte cuvinte

dreptul material la acțiune al reclamantului pentru obținerea despăgubirii de

la societatea de asigurări în temeiul art. 49 și art. 54 din Legea nr. 136/1995

s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești

susmenționate, dată la care a început să curgă termenul de prescripție

extinctivă, termen care nu era împlinit la data introducerii acțiunii de față.

În sfârșit se impune

a sublinia că argumentul recurentei în sensul că data nașterii dreptului

material la acțiune al reclamantului este data producerii accidentului rutier,

devenea aplicabil numai în ipoteza în care evenimentul rutier nu era urmat de

tragerea la răspundere penală a conducătorului auto și de constituirea ca parte

civilă a reclamantului în procesul penal, situație în care despăgubirile

solicitate urmau să se stabilească conform art. 43 și art. 49 din Legea nr. 136/1995.

Altfel spus, acțiunea

civilă pornită în cadrul procesului penal, acțiune ce a fost admisă, are ca

efect întreruperea cursului prescripției extinctive cu consecința începerii

curgerii unui nou termen de prescripție de 3 ani de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii penale.

2.4. Condițiile

cerute de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat

vizează o triplă identitate de obiect, cauză juridică și părți, ceea ce

înseamnă că raportul juridic dedus din nou judecății să fie identic cu cel

anterior, având același obiect, fundamentat pe aceiași cauză juridică și purtat

între aceleași părți în aceeași calitate.

Or, în cauză,

condiția identității de părți, în aceiași calitate și de temei juridic nu este

îndeplinită, societatea de asigurări fiind citată numai pentru opozabilitate în

litigiul penal, iar în prezenta cauză în calitate de pârâtă, fundamentul

juridic al obligației sale de acordare de despăgubiri terțelor persoane

păgubite prin fapta asiguratului său, este cel examinat la punctul 2.3. din

aceste considerente.

Susținerea recurentei

potrivit căreia reclamantul intimat în calitate de persoană păgubită prin

accidentul rutier, are un drept de opțiune de a se îndrepta fie împotriva

asigurătorului RCA, fie împotriva persoanei păgubite de producerea

accidentului, nu este sprijinită pe nici un argument de drept, iar dispozițiile

art. 49 și art. 54 din Legea nr. 136/1995 incidente nu impun o atare concluzie.

În baza contractului

de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin

accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, care atestă existența

asigurării de răspundere civilă, societatea de asigurări, prin subrogare,

acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurătorii răspund față de

terțele persoane păgubite prin accidente.

Modalitatea de

stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, fie

prin constituirea ca parte civilă în procesul penal declanșat urmare

accidentului, fie numai în fața instanței civile, nu semnifică existența unei

opțiuni a persoanei păgubite între răspundere civilă delictuală a persoanei

vinovate de producerea accidentului sau societatea de asigurări, ci,

dimpotrivă, atestă indubitabil existența răspunderii asigurătorului în baza contractului

de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații săi răspund față de terțele

persoane păgubite prin accident.

2.5. Calitatea

procesual activă a reclamantului intimat este conferită de calitatea sa de

titular al dreptului subiectiv ce formează conținutul raportului juridic dedus

judecății respectiv dreptul de a obține ca persoană păgubită prin accidentul

rutier o reparare a prejudiciului astfel produs.

Prin exercitarea

acțiunii civile de față împotriva asigurătorului de răspundere civilă reclamantul

intimat nu obține o dublă despăgubire, așa cum susține fără temei recurenta, ci

urmărește plata de către asigurător a despăgubirilor stabilite în procesul

penal în contradictoriu cu asiguratul.

Dispozițiile art. 55

din Legea nr. 136/1995 prevăd expres că odată cu încasarea despăgubirii de la

asigurător, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite

pentru pagubele suferite și că nu mai au nici o pretenție de la asigurătorul de

răspundere civilă și de la asigurat în legătură cu paguba respectivă.

Pentru rațiunile mai

sus înfățișate, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge prezentul recurs ca nefondat și va obliga pe recurentă ca parte căzută

în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu această fază

procesuală conform art. 274 C. proc. civ.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC C.A. SA împotriva deciziei comerciale nr.

230/2011 din 4 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta

pârâtă la plata sumei de 1240 lei cheltuieli de judecată către intimatul

reclamant R.G.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 februarie 2012.