ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 163/2017

Decizia nr. 163/2017

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta SC D. SA și cu intervenientul forțat E. au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale de câte 100.000 euro pentru fiecare reclamant, precum și obligarea la plata, în favoarea reclamantei A. (soția), a daunelor materiale în cuantum de 8.699 lei; s-a solicitat totodată obligarea pârâtei la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data de 3 decembrie 2012 sau, cel mai târziu, de la 22 februarie 2013 - dată la care a expirat termenul de 3 luni de la avizarea daunei.

Prin sentința civilă nr. 5572 din 12 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat asigurătorul la plata sumei de 8.699 lei cu titlu de daune materiale; la plata, către soție, a daunelor morale de 50.000 euro; la plata, către fiecare dintre fii, a daunelor morale de 25.000 euro; s-a respins cererea privind penalitățile de întârziere, reținându-se că până la data rămânerii definitive a hotărârii asigurătorul nu poate fi pus în întârziere.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții și pârâta.

Prin Decizia civilă nr. 846/A din 22 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins apelurile formulate de apelanții - reclamanți A., B., C. și de către apelanta - pârâtă SC D. SA împotriva sentinței civile nr. 5572 din 12 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimatul - intervenient E., ca nefondate.

În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți sunt victime indirecte, prin ”ricoșeu”, ale accidentului din data de 16 iulie 2012 soldat cu decesul soțului și tatălui reclamanților, victima F. Într-o astfel de situație, proba prejudiciului suferit se rezumă la decesul membrului familiei, pentru că, chiar dacă dreptul la viață aparține exclusiv titularului său, de acest drept se bucură, datorită raporturilor strânse de rudenie, afecțiune și sprijin reciproc, și persoanele aflate în legătură directă cu victima.

Stingerea dreptului la viață a oricăruia dintre membrii familiei afectează negativ, iremediabil și incomensurabil dreptul la familie și la un mod de viață armonizat unui cadru de familie obișnuit, al persoanelor supraviețuitoare; atingerea dreptului la viață al victimei generează stingerea unor drepturi inseparabil legate de persoana supraviețuitoare, cum sunt dreptul de a avea și a păstra o familie; dreptul de a acorda și a primi sprijin material și/sau moral la/de la membrii familiei; dreptul de a desfășura împreună cu membrii familiei, părinți și copii, activități domestice, fie acestea organizatorice, de socializare sau de agrement familial.

Dimensiunea prejudiciului moral și a pretiumdoloris se raportează, totodată, la anterioritatea raporturilor dintre subiecții raportului de familie.

În lipsa unor probe contrarii, s-a reținut că între reclamanți și soțul, respectiv tatăl lor decedat au existat raporturi strânse de afecțiune, de respect al relațiilor de familie, precum și de participare activă, reciprocă la modul lor de viață, în familie și în particular; deoarece în aceste condiții pierderea soțului/tatălui înseamnă încetarea intempestivă, pentru totdeauna, a acestor raporturi, cu consecința resimțirii altor suferințe psihice, trebuie recunoscut, astfel cum în mod corect au arătat apelanții-reclamanți, un nivel superior al dezdăunării.

S-a constatat însă că judecătorul de primă instanță a făcut o corectă evaluare a dovezilor propuse și a apreciat în mod judicios asupra cuantumului despăgubirilor morale pe care le-a acordat reclamanților-apelanți.

Este adevărat că, spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se determină pe baza evaluării instanței de judecată. Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Chiar dacă stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În cazul decesului unui membru al familiei ca urmare a unui accident de circulație, la evaluarea despăgubirilor cuvenite rudelor acestuia cu titlu de daune morale, în scopul de a nu fi o estimare pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se țină seama de gradul de rudenie dintre persoana decedată și reclamant și de legăturile de afecțiune dintre respectivele persoane, precum și de împrejurarea că acordarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să depășească sfera unor compensații destinate a alina suferința psihică și nici să conducă la îmbogățirea fără just temei a persoanelor îndreptățite la reparație.

Se poate afirma că există o prezumție absolută a unei strânse legături afective între victima accidentului și soț, respectiv copii, așa cum rezultă și din Rezoluția nr. 75-7 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei, iar prejudiciul moral suferit de aceștia este inestimabil și nu poate fi evaluat în concret și reparat pecuniar, însă prin acordarea unor despăgubiri bănești rudele decedatului se pot distanța de grijile financiare cotidiene și pot obține un climat plăcut în cămin și satisfacții de ordin moral, susceptibile de a le alina suferințele incontestabile.

De aceea, sub aspectul cuantumului, daunele morale nu trebuie să aibă caracter pur simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze efectiv condițiile de viață ale reclamanților apelanți, prin procurarea unor satisfacții morale, avându-se în vedere și gravitatea faptei cauzatoare de prejudicii și valoarea protejată, respectiv dreptul la viață al persoanei.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, respectiv rudele persoanelor decedate, precum și la consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate; atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora, iar față de argumentele prezentate mai sus se apreciază că sumele acordate de prima instanță - 50.000 euro pentru soție, respectiv 25.000 euro pentru fiecare dintre fii - sunt suficiente, fiind în concordanță cu dispozițiile legale în materie și cu soluțiile jurisprudențiale la care părțile au făcut trimitere.

În aprecierea prejudiciului moral suferit de victimele ”prin ricoșeu” nu prezintă relevanță comportamentul victimei directe, decedate, pentru că victimele prin ricoșeu nu vin în reprezentarea victimei directe, ci în nume propriu, afirmând suferința proprie.

Directiva nr. 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi prevede că ”Este în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relațiile între asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident.” Este de necontestat calitatea de victimă a reclamanților, cât timp evenimentul rutier a determinat decesul susținătorului economic al familiei. În raport de aceste victime indirecte ale evenimentului asigurat, asigurătorul nu se poate prevala de o clauză de diminuare/excludere a răspunderii sale, astfel că o culpă concurentă a victimei directe, chiar reală fiind, nu poate fi opusă victimelor indirecte.

În privința penalităților de 0,2% pe zi/întârziere stabilite de art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, observându-se conținutul art. 36 din același act normativ, s-a reținut că aceste despăgubiri se datorează exclusiv în cazul daunelor materiale, nicidecum în cazul daunelor morale.

Potrivit art. 36 alin. 6, ”în situația în care dosarul de daună conține toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire și cuantificării daunei, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului”. Este adevărat că, potrivit art. 36 alin. 5, ”despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.”, însă referința la intervenția instanței se justifică prin neacceptarea, de către asigurătorul RCA, a pertinenței documentelor depuse în susținerea prejudiciului material - și pe cale de consecință, prin refuzul ori diminuarea despăgubirii, în sensul art. 37. Nu există niciun text de lege ce ar impune asigurătorului confruntarea propriilor concluzii în stabilirea unui prejudiciu nepatrimonial, cu pretențiilor persoanelor îndreptățite. Dacă, în ce privește prejudiciul patrimonial, legea impune asigurătorului efectuarea propriilor constatări, omisiunea fiindu-i imputabilă și ca atare sancționată conform art. 37 rap. art. 36 alin. (3) și (4) din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, în cazul prejudiciului nepatrimonial asigurătorul nu dispune de suficiente elemente pentru a stabili despăgubirea cuvenită.

Aceasta nu înseamnă că părțile nu pot conveni amiabil asupra despăgubirii, ceea ce exclude o intervenție ulterioară a instanței. Trebuie observat însă că imposibilitatea negocierii și soluționării amiabile nu este sancționată în condițiile art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, astfel cum au pretins reclamanții-apelanți, ci în condițiile dreptului comun, prin aplicarea dobânzii legale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâta.

Recurenții - reclamanți

A., B., C. și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, invocând, în esență următoarele critici:

- instanța de apel a dat hotărârea fără a se pronunța asupra criticii privind încălcarea prevederilor art. 36 alin. (2) coroborat cu art. 26 alin. (1) din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, conform cărora asigurătorul este obligat la plata despăgubirii potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire și, ulterior, solicitate prin cererea de chemare în judecată, dacă în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii.

- instanța de apel nu a aplicat legea specială nici cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, astfel cum dispune art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011. În loc să aplice legea (art. 36 (1)-(2), (6), art. 37, art. 26 alin. (1), art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011), care are preeminență în ierarhia izvoarelor de drept, instanța a judecat în echitate, încălcând prevederile art. 5 C. proc. civ. și art. 3 C. civ., ceea ce constituie motivul de recurs de neaplicare a legii. Invocă Directiva nr. 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972, Directiva nr. 84/5/CEE, Directiva nr. 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

- instanța de apel nu a reținut în motivarea sa prevederile Ordinului Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 invocate de către reclamanți și nu a analizat jurisprudența depusă, ceea ce echivalează cu o motivare insuficientă a hotărârii.

Cuantumul sumelor acordate cu titlu de daune morale de către instanța de apel constituie o reducere nejustificată a protecției oferite victimelor și creează un tratament discriminatoriu în comparație cu alte situații asemănătoare. Instanța a judecat în echitate, dar nu a aplicat principiul echității, de vreme ce văduvei A. i-a acordat doar jumătate din suma solicitată de aceasta cu titlu de daune morale, iar fiilor defunctului, B. și C., le-a acordat doar un sfert din despăgubire. Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze practica judiciară depusă la dosar și cuantumul stabilit să fie cel puțin echivalent cu jurisprudența anexată.

Recurenții reclamanți prezintă obligațiile asigurătorului privind procedura internă de avizare, constatare și soluționare a daunelor, arătând faptul că Uniqa nu a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri interne și nu a dat dovadă de bună - credință în îndeplinirea obligațiilor sale legale; asigurătorul nu a adus nicio dovadă privitoare la constituirea rezervei de daună sau la îndeplinirea vreunei alte obligații legale, ceea ce denotă reaua sa credință.

- instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 37 raportat la art. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011. Dispozițiile Ordinului Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 stabilesc în sarcina asigurătorului obligația de a soluționa cererea de despăgubire în termen de 3 luni de la avizare, fie prin formularea unei oferte de despăgubire justificată, fie prin respingerea motivată a pretențiilor de despăgubire (art. 36 și urm.).

Recurenții - reclamanți arată că au procedat la avizarea asigurătorului, prin înregistrarea cererii de despăgubire, împreună cu convocarea la conciliere directă pentru data de 11 decembrie 2012, însă intimata - pârâtă nu a răspuns în termenul legal de 3 luni, ceea ce are drept consecință sancționarea sa cu plata penalităților de întârziere, astfel cum prevede expres art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011. Art. 37 nu realizează nicio distincție între daune materiale și morale, în sensul că penalitățile de întârziere s-ar acorda doar pentru o categorie de daune, ceea ce înseamnă că este eronat considerentul instanței de apel, potrivit căruia penalitățile „se datorează exclusiv în cazul daunelor materiale, nicidecum în cazul daunelor morale”. Invocă jurisprudența instanței supreme care s-a pronunțat în sensul că nu există nicio distincție între daunele materiale și morale sub aspectul momentului de la care curg termenele pentru acordarea penalităților.

- în decizia recurată există motive contradictorii, întrucât într-o primă fază instanța reține că „În privința penalităților de 0,2% pe zi/întârziere stabilite de art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, observându-se conținutul art. 36 din același act normativ, se reține că aceste despăgubiri se datorează exclusiv în cazul daunelor materiale, nicidecum în cazul daunelor morale”, dar cu toate acestea dispozitivul hotărârii nu reia această soluție și, ca atare, nu acordă penalități legale de întârziere pentru daunele materiale.

În concluzie, recurenții - reclamanți solicită instanței să constate neîndeplinirea obligațiilor legale de către asigurător și să îl oblige la plata despăgubirilor conform pretențiilor de despăgubire formulate prin cererea de despăgubire și prin cererea de chemare în judecată, precum și la plata penalităților de întârziere, cu titlu de sancțiune legală pentru pasivitatea de care a dat dovadă.

Recurenta - pârâtă SC D. SA a invocat dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei hotărâri care să răspundă tuturor criticilor. În motivare, recurenta a susținut, în esență, următoarele critici:

- instanța de apel nu s-a pronunțat pe unul din motivele de apel formulat de apelanta pârâtă, respectiv nu s-a pronunțat pe critica adusă motivului referitor la gradul de culpă al persoanei decedate, încălcând dispozițiile art. 7 pct. 2 C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile art. 22 pct. 6 din același cod.

Nicăieri, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsește vreo mențiune cu privire la gradul de culpă reținut de instanța penală prin sentința penală nr. 1/2014 pronunțată la data de 14 ianuarie 2014 în Dosarul penal nr. x/292/2013 soluționat de Judecătoria Roșiorii de Vede, definitivă prin nerecurare. Instanța de apel a avut în vedere prezumția absolută a unei strânse legături afective între victima și familia acestuia, faptul că intimații reclamanți sunt victime prin ricoșeu, însă nu a avut în vedere și faptul că cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Mai mult, deși la fila 6 - în parag. 3 ultima teză din decizie, instanța de apel a apreciat că “. în raport de aceste victime indirecte ale evenimentului asigurat, asigurătorul nu se poate prevala de o clauză de diminuare/excludere a răspunderii sale, astfel că o culpă concurentă a victimei directe, chiar reală fiind, nu poate fi opusă victimelor indirect”, consideră că în mod nelegal instanța de apel a apreciat ca "fiind o clauza" o dispoziție a instanței penale care are autoritate de lucru judecat în instanța civilă.

Pe cale de consecință, consideră că în mod nelegal instanța de apel nu a analizat aceste susțineri pe care apelanta pârâta le-a desființat prin dovezi și a respins apelul declarat ca nefondat.

-

instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor legale care, prin dispozițiile Ordinului Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule și autorizarea asiguratorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terților prin accidente de autovehicule, dat în aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România prevăd la art. 49 ca, în caz de deces - daunele morale să fie în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Criteriul jurisprudenței invocat atât în fata instanței de fond cât și în fața instanței de apel nu a fost reținut decât în parte, din punct de vedere al susținerilor intimaților reclamanți, motiv pentru care consideră recurenta că recursul se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C., respectiv, aplicarea greșită a normelor de drept material.

Atât instanța fondului cât și instanța de apel au respins susținerile pârâtei cu privire la argumentele care au stat la baza studiului intitulat Ghidul privind soluționarea daunelor morale, efectuat de G. și care a avut în vedere soluționarea amiabilă a acestui gen de pretenții.

Jurisprudența are un caracter de izvor de drept în ceea ce privește acordarea daunelor morale victimelor din accidente rutiere iar actul de justiție devine predictibil și nu este supus liberului arbitru.

Daunele morale nu trebuie să constituie o amendă excesivă pentru persoana care a cauzat prejudiciul și pentru care societatea pârâtă răspunde contractual și nici un prilej de îmbogățire fără just temei a părților prejudiciate astfel.

Raportat la cele menționate, arată că despăgubirile materiale solicitate în speță, au fost în cuantum de 8.699 lei. În condițiile în care daunele morale dispuse pentru urmările accidentului privind uciderea din culpă au fost în sumă de 100.000 euro, în echivalent lei la data plății, consideră că despăgubirile dispuse au îmbrăcat și forma despăgubirilor materiale nu doar morale.

Totodată, mai susține și faptul că intimații reclamanți nu și-au dovedit în niciun fel pretențiile civile. Nu contestă suferințele generate de accident, însă la dosarul cauzei nu au administrat nicio probă din care să rezulte cuantumul daunelor morale solicitate. Toate susținerile au avut la bază doar rapoartele de expertiză psihologică efectuate de reclamanți înainte de depunerea cererii de chemare în judecată acestea nefiind însoțite de dovezi privind tratamentele efectuate sau alte investigații, fapt ce concluzionează că aceste rapoarte prezintă starea reclamanților la o anume dată - februarie 2014 nu și faptul că de la momentul accidentului - iulie 2012, până la depunerea pretențiilor în instanță au fost în evidența unui medic specialist psiholog sau măcar a medicului de familie.

Recurenții - reclamanți A., B., C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei și practică judiciară.

Recurenta - pârâtă SC D. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 30 martie 2016 s-a dispus comunicarea raportului către părți potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenții - reclamanți au depus un punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, solicitând instanței să aibă în vedere jurisprudența pe care au depus-o la dosar.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reține că recursurile sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:

Se reține cauza juridică a cererii supusă judecății, respectiv accidentul rutier produs la 16 iulie 2012, care a avut drept urmare decesul lui F., persoană care se afla în autoturism.

Circumstanțele producerii accidentului rezultă din procesul - verbal de cercetare la fața locului din data de 19 iulie 2012, întocmit de organele de poliție și vizat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roșiorii de Vede.

Conducătorul auto E. avea încheiat la data producerii evenimentului rutier un contract de asigurare de răspundere civilă auto obligatorie cu pârâta

SC D. SA.

Prin sentința penală nr. 1 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede în Dosarul nr. x/292/2013, rămasă definitivă prin nerecurare, pentru conducătorul auto E., vinovat de producerea accidentului, a fost stabilită o pedeapsă cu închisoarea de 1 an și 4 luni cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, iar referitor la victima accidentului F., s-a stabilit că acesta a avut un grad de vinovăție de 20% în producerea accidentului, întrucât nu a purtat centura de siguranță.

Pricina de față are ca obiect prejudiciile solicitate de soția supraviețuitoare și cei doi fii ai defunctului

F.

, care constau în prejudicii materiale în sumă de 8.699 lei și despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro fiecare, cu obligarea asigurătorului la plata unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere.

În ceea ce privește prejudiciul material în sumă de 8.699 lei, instanțele de fond au constatat că acesta a fost dovedit. În ceea ce privește evaluarea prejudiciului afectiv, instanța a reținut că sumele acordate cu titlu de despăgubiri, reprezintă o satisfacție echitabilă potrivit art. 49 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 21/2009.

Din perspectiva dispozițiilor procedurale care constituie temeiul cererii de recurs și valorificând precizările de mai sus, Înalta Curte constată următoarele:

La originea producerii accidentului se află fapta ilicită a conducătorului auto, vinovat de producerea accidentului. Prin intermediul acțiunii de față, se solicită repararea prejudiciului denumit prin ricoșeu, produs membrilor familiei ,,terței persoane păgubite” la care se referă art. 49 din Legea nr. 136/1995. Este vizat deci prejudiciul creat membrilor de familie prejudiciați (soția și copiii victimei) ca urmare a decesului persoanei aflate în acel vehicul.

În ceea ce privește victima prejudiciului solicitat prin prezenta acțiune, recurenta - pârâtă a susținut teoria culpei comune la producerea accidentului, prin trimiterea la dispozițiile legii speciale, respectiv art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011, care reglementează drepturile persoanelor păgubite, aspecte care au fost invocate și în cadrul judecății în apel. Este de observat că fapta victimei înseși atât sub reglementarea V.C.C., cât și cea a N.C.C. este una din cauzele care înlătură răspunderea civilă delictuală, apărări care nu au fost analizate de către instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al acestei căi de atac, și care nu pot fi suspuse controlului de legalitate al instanței de recurs.

Instanța de apel, în raport de probele administrate în cauză a reținut că în aprecierea prejudiciului moral suferit de victimele „prin ricoșeu” nu prezintă relevanță comportamentul victimei directe, decedate, pentru că victimele prin ricoșeu nu vin în reprezentarea victimei directe, ci în nume propriu, afirmând suferința proprie.

Pentru a fi atrasă răspunderea asigurătorului este necesar să se stabilească răspunderea asiguratului, întrucât asigurătorul răspunde doar pentru prejudiciile cauzate terților de asiguratul său, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție.

În acest context, se reține că instanța de apel nu a argumentat soluția pronunțată printr-o analiză atât a faptei ilicite a conducătorului auto, cât și a culpei victimei directe, decedate, din perspectiva considerentelor sentinței penale nr. 1 din 14 ianuarie 2014 pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, ce are autoritate de lucru judecat în ce privește situația de fapt și gradul de vinovăție al părților implicate în accident.

Astfel, instanța de apel a reținut culpa exclusivă a conducătorului auto E., fără a avea în vedere gradul de culpă de 20% care aparținea victimei accidentului F. și fără a prezenta motivele care au stat la baza acestor considerente.

Este de observat că este reparabil un prejudiciu prin ricoșeu, doar dacă sunt întrunite condițiile răspunderii civile și în cazul prejudiciului inițial.

Cu alte cuvinte, deși

F.

este victima nemijlocită a accidentului rutier, prejudiciul prin ricoșeu poate fi rezultat ca urmare a propriei sale fapte, aspect care nu a fost analizat de către instanță.

Această critică a fost invocată de către recurenta-pârâtă prin motivele de apel, nefiind analizată de către instanța de apel, aspect care nu permite instanței de recurs evaluarea modului de aplicare a legii.

În apel, instanța care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (1), C. proc. civ., motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin alte acte de procedură îndeplinite în cauză. În acest context, analiza criticii privind vinovăția comună în producerea accidentului era esențială pentru evaluarea temeiniciei pretențiilor afirmate prin cerere.

Absența acestei examinări a lipsit partea de principalul său mijloc de apărare și a dus la pronunțarea unei decizii care a ignorat normele de drept material evocate.

În consecință, Înalta Curte constată că aceste critici din recursul declarat de pârâtă atrag casarea, instanța de apel urmând a reevalua temeinicia cererii de chemare în judecată, iar chestiunile legate de stabilirea existenței și întinderii pretențiilor vor fi reevaluate în cadrul unei noi cercetări.

Pentru aceste considerente, având în vedere considerentele dezvoltate în această decizie și văzând dispozițiile art. 497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată, va fi admis recursul declarat de pârâta

SC D. SA

, va fi casată decizia și va trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se asigura o judecată unitară va fi admis și recursul reclamanților B., C. și A., instanța de apel urmând a verifica toate criticile și apărările formulate,

precum și

practica judiciară invocată de recurenții - reclamanți prin motivele de recurs, urmând a aprecia dacă aceasta vizează situații similare cu cea din speță, spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanții B., C. și A. și de pârâta SC D. SA împotriva Deciziei civile nr. 846/A din 22 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 februarie 2017

.