ÎCCJ, decizie (scj.ro #82902)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82902) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de asigurare. Acțiune

în despăgubire. Modalități de acoperire a prejudiciului

Cuprins pe materii: Dreptul

afacerilor. Contracte

Index alfabetic: contract de

asigurare

-

chemat în garanție

-

despăgubiri materiale și morale

-

răspundere civilă delictuală

- parte

civilă

Legea nr. 136/1995, art.

43, art. 49, art. 50, art. 54, art. 55

Decretul nr. 167/1958,

art. 3

În baza

contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile

cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, societatea de

asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care

asigurații răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente.

Modalitatea

de stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, fie

prin constituirea persoanei păgubite ca parte civilă în procesul penal

declanșat ca urmare a accidentului, fie numai în fața instanței civile, nu

semnifică existența unei opțiuni a acesteia între răspunderea civilă delictuală

a persoanei vinovate de producerea accidentului sau a societății de asigurări.

În

consecință, prin exercitarea acțiunii civile împotriva asigurătorului de

răspundere civilă persoana păgubită, care nu a recuperat de la asigurat

despăgubirile stabilite în cadrul procesului penal, nu obține o dublă

despăgubire, ci urmărește plata de către asigurător a despăgubirilor la

valoarea stabilită în procesul penal.

Secția  a II-a civilă,

Decizia nr. 815 din 21 februarie 2012

Prin

sentința comercială nr. 88/F/2011, Tribunalul Ialomița a admis acțiunea

formulată de reclamantul R.G., în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA precum și

cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.A. SA în contradictoriu

cu chematul în garanție B.D. și, în consecință, a obligat pârâta la plata către

reclamant a sumei de 150.000 lei despăgubiri și pe chematul în garanție la

plata aceleiași sume către pârâtă, după achitarea efectivă de către această

parte a sumei respective către reclamant.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin

sentința penală nr. 225/2008 a Judecătoriei Fetești, definitivă și irevocabilă

prin decizia penală nr. 405/R/2009 a Curții de Apel București, inculpatul B.D.

a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de ucidere din culpă, la data de 26 noiembrie 2006, când, în calitate de

conducător auto, a produs un accident de circulație, din culpa sa, având o

îmbibație alcoolică de 1,10 gr. %o, accident soldat cu decesul a trei persoane

care se aflau în autoturism ca pasageri.

Prin

aceeași sentință penală, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C.

civ., inculpatul B.D. a fost obligat la plata de despăgubiri materiale și

morale, către părinții victimelor, care s-au constituit părți civile, respectiv

M.P. (suma de 50.000 lei) și reclamantul din prezenta cauză R.G. (suma de

150.000 lei).

A

reținut instanța, totodată, că cele statuate prin hotărârea penală fac dovada

întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale a conducătorului auto

vinovat de producerea accidentului, cuantumul prejudiciului produs

reclamantului R.G. fiind cel stabilit cu autoritate de lucru judecat la suma de

150.000 lei.

În

raport de temeiul de drept indicat de reclamant în acțiunea introductivă, Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, prima instanță a

apreciat că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 49 din lege potrivit

cărora asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații

răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente de automobile, astfel

încât cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata  despăgubirilor

este pe deplin întemeiată.

În ceea

ce privește cererea de chemare în garanție a persoanei vinovate de producerea

pagubei, respectiv a lui B.D., tribunalul a constatat că în raport de art. 58

lit. b) din Legea nr. 136/1995 și art. 60 C. proc. civ., chematul în garanție

urmează a fi obligat să restituie asigurătorului sumele plătite de acesta

persoanei păgubite.

Prin

decizia comercială nr. 230/2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a

comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC C.A. SA

împotriva sentinței nr. 88/2011 a Tribunalului Ialomița.

Referitor

la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a constatat că

în cauză a operat cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul

nr. 167/1958.

Cu

privire la existența unei duble reparații, teza susținută de pârâtă prin

criticile formulate, instanța a apreciat că, deși reclamantul dispune de un

titlu executoriu împotriva autorului prejudiciului, cât timp acesta nu a fost

efectiv acoperit, reclamantul poate să își valorifice drepturile împotriva

asigurătorului RCA în baza art. 49, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.A. SA Sibiu solicitând casarea

deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința respingerii

acțiunii introductive ca neîntemeiată.

Recurenta

și-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de

art. 304 pct. (…) 9 C. proc. civ., criticile formulate în dezvoltarea

recursului vizând modul de soluționare a excepțiilor invocate atât în fața

primei instanțe, cât și prin motivele de apel. (…)

În ce

privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă de prima

instanță, soluție confirmată de instanța de apel, recurenta a arătat că de la

data producerii evenimentului asigurat, respectiv data accidentului rutier,

soldat cu decesul celor trei victime, 26 noiembrie 2006, au trecut mai mult de

trei ani, în raport cu data introducerii prezentei acțiuni, dreptul material la

acțiune al reclamantului fiind prescris, iar întreruperea cursului prescripției

în temeiul art. 16  lit. b) din Decretul nr. 167/1958 este inoperantă în

cauză, deoarece în dosarul penal a fost citată numai pentru opozabilitate.

Referitor

la soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat, recurenta a

arătat că prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal, reclamantul a

optat să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului,

opțiune care nu îi mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la

aceeași faptă, persoană și prejudiciu.

Sub un

ultim aspect, recurenta a criticat și soluția respingerii excepției lipsei

calității procesual active a reclamantului considerând că nu există nici un

raport juridic între societatea de asigurări și reclamant care, exercitându-și

dreptul de opțiune, a ales să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de

producerea accidentului, ce a fost obligată la plata de despăgubiri.

Înalta

Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport

de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:(…)

Cu

privire la motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care poate fi

invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal, a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Curtea a constatat că niciuna din

ipotezele textului de lege nu-și găsește incidența în cauză, în raport de

dezlegările date pe excepțiile invocate de recurenta pârâtă. (…)

Chestiunea

prescripției dreptului la acțiune în sens material, respectiv dreptul

reclamantului de a obține prin constrângere plata despăgubirilor de la

societatea de asigurare, impune câteva precizări prealabile cu privire la

răspunderea asigurătorului în baza contractului de asigurare obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și

raporturile juridice dintre asigurător și terțe persoane păgubite, raporturi

juridice care izvorăsc

ex delictu

.

Dispozițiile

art. 49 din Legea nr. 136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în

baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund

față de terțele persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Despăgubirile

se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu

titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin

vătămare corporală sau deces.

În

sfârșit, după art. 50 din aceeași lege, în cazul stabilirii despăgubirii prin

hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de

vehicule se exercită împotriva asigurătorului în limitele obligației acestuia,

cu citarea persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.

Aplicând

aceste dispoziții legale, de drept material, la circumstanțele cauzei, Curtea a

constatat că reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit

împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, iar printr-o hotărâre

judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă la 20 martie 2009 inculpatul

B.D. (asiguratul în contractul de asigurare obligatorie încheiat cu pârâta SC

C.A. SA) a fost obligat la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de daune morale

și materiale (decizia penală nr. 405/R/2009).

Acțiunea

exercitată de reclamant împotriva societății de asigurare în temeiul art. 49

din Legea nr. 136/1995 pentru plata despăgubirilor stabilite prin hotărâre

penală a fost înregistrată pe rolul tribunalului la 7 ianuarie 2011, prin

declinare de competență de la Judecătoria Slobozia, înăuntrul termenului

general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

privitor la prescripția extinctivă.

Cu alte

cuvinte, dreptul material la acțiune al reclamantului pentru obținerea

despăgubirii de la societatea de asigurări în temeiul art. 49 și 54 din Legea

nr. 136/1995 s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești

susmenționate, dată la care a început să curgă termenul de prescripție

extinctivă, termen care nu era împlinit la data introducerii acțiunii de față.

În

sfârșit, se impune a sublinia că argumentul recurentei, în sensul că data

nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului este data producerii

accidentului rutier, devenea aplicabil numai în ipoteza în care evenimentul

rutier nu era urmat de tragerea la răspundere penală a conducătorului auto și

de constituirea ca parte civilă a reclamantului în procesul penal, situație în

care despăgubirile solicitate urmau să se stabilească conform art. 43 și 49 din

Legea nr. 136/1995.

Altfel

spus, acțiunea civilă pornită în cadrul procesului penal, acțiune ce a fost

admisă, are ca efect întreruperea cursului prescripției extinctive cu

consecința începerii curgerii unui nou termen de prescripție de 3 ani de la

data rămânerii irevocabile a hotărârii penale.

Condițiile

cerute de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat

vizează o triplă identitate de obiect, cauză juridică și părți, ceea ce

înseamnă că raportul juridic dedus din nou judecății să fie identic cu cel

anterior, având același obiect, fundamentat pe aceeași cauză juridică și purtat

între aceleași părți în aceeași calitate.

Or, în

cauză, condiția identității de părți, în aceeași calitate și de temei juridic

nu este îndeplinită, societatea de asigurări fiind citată numai pentru

opozabilitate în litigiul penal, iar în prezenta cauză în calitate de pârâtă,

fundamentul juridic al obligației sale de acordare de despăgubiri terțelor

persoane păgubite prin fapta asiguratului său, este cel examinat mai sus in

cadrul acestor considerente.

Susținerea

recurentei potrivit căreia reclamantul intimat, în calitate de persoană

păgubită prin accidentul rutier, are un drept de opțiune de a se îndrepta fie

împotriva asigurătorului RCA, fie împotriva persoanei păgubite de producerea

accidentului, nu este sprijinită pe nici un argument de drept, iar dispozițiile

art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995 incidente nu impun o atare concluzie.

În baza

contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile

cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, care atestă

existența asigurării de răspundere civilă, societatea de asigurări, prin

subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurătorii răspund

față de terțele persoane păgubite prin accidente.

Modalitatea

de stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, fie

prin constituirea ca parte civilă în procesul penal declanșat urmare

accidentului, fie numai în fața instanței civile, nu semnifică existența unei

opțiuni a persoanei păgubite între răspundere civilă delictuală a persoanei

vinovate de producerea accidentului sau societatea de asigurări, ci,

dimpotrivă, atestă indubitabil existența răspunderii asigurătorului în baza

contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații săi răspund

față de terțele persoane păgubite prin accident.

Calitatea

procesual activă a reclamantului intimat este conferită de calitatea sa de

titular al dreptului subiectiv ce formează conținutul raportului juridic dedus

judecății, respectiv dreptul de a obține ca persoană păgubită prin accidentul

rutier o reparare a prejudiciului astfel produs.

Prin

exercitarea acțiunii civile de față împotriva asigurătorului de răspundere

civilă reclamantul intimat nu obține o dublă despăgubire, așa cum susține fără

temei recurenta, ci urmărește plata de către asigurător a despăgubirilor

stabilite în procesul penal în contradictoriu cu asiguratul.

Dispozițiile

art. 55 din Legea nr. 136/1995 prevăd expres că, odată cu încasarea

despăgubirii de la asigurător, persoanele păgubite vor declara în scris că au

fost despăgubite pentru pagubele suferite și că

nu mai au nici o pretenție

de la asigurătorul de răspundere civilă și de la asigurat în legătură cu paguba

respectivă.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., a respins recursul ca nefondat (…).