ÎCCJ, decizie (scj.ro #82902)

Contract de asigurare. Acțiune în despăgubire. Modalități de acoperire a prejudiciului Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte Index alfabetic: contract de asigurare - chemat în garanție - despăgubiri materiale și morale - răspundere civilă delictuală - parte civilă Legea nr. 136/1995, art. 43, art. 49, art. 50, art. 54, art. 55 Decretul nr. 167/1958, art. 3 În baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, societatea de asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente.

Modalitatea de stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, fie prin constituirea persoanei păgubite ca parte civilă în procesul penal declanșat ca urmare a accidentului, fie numai în fața instanței civile, nu semnifică existența unei opțiuni a acesteia între răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului sau a societății de asigurări. În consecință, prin exercitarea acțiunii civile împotriva asigurătorului de răspundere civilă persoana păgubită, care nu a recuperat de la asigurat despăgubirile stabilite în cadrul procesului penal, nu obține o dublă despăgubire, ci urmărește plata de către asigurător a despăgubirilor la valoarea stabilită în procesul penal.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 815 din 21 februarie 2012 Prin sentința comercială nr. 88/F/2011, Tribunalul Ialomița a admis acțiunea formulată de reclamantul R.G., în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.A. SA în contradictoriu cu chematul în garanție B.D. și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 150.000 lei despăgubiri și pe chematul în garanție la plata aceleiași sume către pârâtă, după achitarea efectivă de către această parte a sumei respective către reclamant. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Prin sentința penală nr. 225/2008 a Judecătoriei Fetești, definitivă și irevocabilă prin decizia penală nr. 405/R/2009 a Curții de Apel București, inculpatul B.D.

a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, la data de 26 noiembrie 2006, când, în calitate de conducător auto, a produs un accident de circulație, din culpa sa, având o îmbibație alcoolică de 1,10 gr. %o, accident soldat cu decesul a trei persoane care se aflau în autoturism ca pasageri. Prin aceeași sentință penală, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., inculpatul B.D. a fost obligat la plata de despăgubiri materiale și morale, către părinții victimelor, care s-au constituit părți civile, respectiv M.P. (suma de 50.000 lei) și reclamantul din prezenta cauză R.G. (suma de 150.000 lei). A reținut instanța, totodată, că cele statuate prin hotărârea penală fac dovada întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale a conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, cuantumul prejudiciului produs reclamantului R.G.

fiind cel stabilit cu autoritate de lucru judecat la suma de 150.000 lei. În raport de temeiul de drept indicat de reclamant în acțiunea introductivă, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, prima instanță a apreciat că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 49 din lege potrivit cărora asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente de automobile, astfel încât cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor este pe deplin întemeiată. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a persoanei vinovate de producerea pagubei, respectiv a lui B.D., tribunalul a constatat că în raport de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 și art. 60 C. proc.

civ., chematul în garanție urmează a fi obligat să restituie asigurătorului sumele plătite de acesta persoanei păgubite. Prin decizia comercială nr. 230/2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC C.A. SA împotriva sentinței nr. 88/2011 a Tribunalului Ialomița. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a constatat că în cauză a operat cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958. Cu privire la existența unei duble reparații, teza susținută de pârâtă prin criticile formulate, instanța a apreciat că, deși reclamantul dispune de un titlu executoriu împotriva autorului prejudiciului, cât timp acesta nu a fost efectiv acoperit, reclamantul poate să își valorifice drepturile împotriva asigurătorului RCA în baza art. 49, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.A. SA Sibiu solicitând casarea deciziei atacate și reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința respingerii acțiunii introductive ca neîntemeiată. Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. (…) 9 C. proc. civ., criticile formulate în dezvoltarea recursului vizând modul de soluționare a excepțiilor invocate atât în fața primei instanțe, cât și prin motivele de apel.

(…) În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, respinsă de prima instanță, soluție confirmată de instanța de apel, recurenta a arătat că de la data producerii evenimentului asigurat, respectiv data accidentului rutier, soldat cu decesul celor trei victime, 26 noiembrie 2006, au trecut mai mult de trei ani, în raport cu data introducerii prezentei acțiuni, dreptul material la acțiune al reclamantului fiind prescris, iar întreruperea cursului prescripției în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 este inoperantă în cauză, deoarece în dosarul penal a fost citată numai pentru opozabilitate.

Referitor la soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat, recurenta a arătat că prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal, reclamantul a optat să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, opțiune care nu îi mai permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă, persoană și prejudiciu. Sub un ultim aspect, recurenta a criticat și soluția respingerii excepției lipsei calității procesual active a reclamantului considerând că nu există nici un raport juridic între societatea de asigurări și reclamant care, exercitându-și dreptul de opțiune, a ales să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, ce a fost obligată la plata de despăgubiri.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:(…) Cu privire la motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Curtea a constatat că niciuna din ipotezele textului de lege nu-și găsește incidența în cauză, în raport de dezlegările date pe excepțiile invocate de recurenta pârâtă.

(…) Chestiunea prescripției dreptului la acțiune în sens material, respectiv dreptul reclamantului de a obține prin constrângere plata despăgubirilor de la societatea de asigurare, impune câteva precizări prealabile cu privire la răspunderea asigurătorului în baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și raporturile juridice dintre asigurător și terțe persoane păgubite, raporturi juridice care izvorăsc ex delictu . Dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces. În sfârșit, după art. 50 din aceeași lege, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului în limitele obligației acestuia, cu citarea persoanei răspunzătoare de producerea accidentului. Aplicând aceste dispoziții legale, de drept material, la circumstanțele cauzei, Curtea a constatat că reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, iar printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă la 20 martie 2009 inculpatul B.D.

(asiguratul în contractul de asigurare obligatorie încheiat cu pârâta SC C.A. SA) a fost obligat la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de daune morale și materiale (decizia penală nr. 405/R/2009). Acțiunea exercitată de reclamant împotriva societății de asigurare în temeiul art. 49 din Legea nr. 136/1995 pentru plata despăgubirilor stabilite prin hotărâre penală a fost înregistrată pe rolul tribunalului la 7 ianuarie 2011, prin declinare de competență de la Judecătoria Slobozia, înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Cu alte cuvinte, dreptul material la acțiune al reclamantului pentru obținerea despăgubirii de la societatea de asigurări în temeiul art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995 s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești susmenționate, dată la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, termen care nu era împlinit la data introducerii acțiunii de față. În sfârșit, se impune a sublinia că argumentul recurentei, în sensul că data nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului este data producerii accidentului rutier, devenea aplicabil numai în ipoteza în care evenimentul rutier nu era urmat de tragerea la răspundere penală a conducătorului auto și de constituirea ca parte civilă a reclamantului în procesul penal, situație în care despăgubirile solicitate urmau să se stabilească conform art. 43 și 49 din Legea nr. 136/1995.

Altfel spus, acțiunea civilă pornită în cadrul procesului penal, acțiune ce a fost admisă, are ca efect întreruperea cursului prescripției extinctive cu consecința începerii curgerii unui nou termen de prescripție de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii penale. Condițiile cerute de art. 1201 C. civ. pentru existența autorității de lucru judecat vizează o triplă identitate de obiect, cauză juridică și părți, ceea ce înseamnă că raportul juridic dedus din nou judecății să fie identic cu cel anterior, având același obiect, fundamentat pe aceeași cauză juridică și purtat între aceleași părți în aceeași calitate.

Or, în cauză, condiția identității de părți, în aceeași calitate și de temei juridic nu este îndeplinită, societatea de asigurări fiind citată numai pentru opozabilitate în litigiul penal, iar în prezenta cauză în calitate de pârâtă, fundamentul juridic al obligației sale de acordare de despăgubiri terțelor persoane păgubite prin fapta asiguratului său, este cel examinat mai sus in cadrul acestor considerente. Susținerea recurentei potrivit căreia reclamantul intimat, în calitate de persoană păgubită prin accidentul rutier, are un drept de opțiune de a se îndrepta fie împotriva asigurătorului RCA, fie împotriva persoanei păgubite de producerea accidentului, nu este sprijinită pe nici un argument de drept, iar dispozițiile art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995 incidente nu impun o atare concluzie.

În baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, care atestă existența asigurării de răspundere civilă, societatea de asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurătorii răspund față de terțele persoane păgubite prin accidente. Modalitatea de stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, fie prin constituirea ca parte civilă în procesul penal declanșat urmare accidentului, fie numai în fața instanței civile, nu semnifică existența unei opțiuni a persoanei păgubite între răspundere civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului sau societatea de asigurări, ci, dimpotrivă, atestă indubitabil existența răspunderii asigurătorului în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații săi răspund față de terțele persoane păgubite prin accident.

Calitatea procesual activă a reclamantului intimat este conferită de calitatea sa de titular al dreptului subiectiv ce formează conținutul raportului juridic dedus judecății, respectiv dreptul de a obține ca persoană păgubită prin accidentul rutier o reparare a prejudiciului astfel produs. Prin exercitarea acțiunii civile de față împotriva asigurătorului de răspundere civilă reclamantul intimat nu obține o dublă despăgubire, așa cum susține fără temei recurenta, ci urmărește plata de către asigurător a despăgubirilor stabilite în procesul penal în contradictoriu cu asiguratul. Dispozițiile art. 55 din Legea nr. 136/1995 prevăd expres că, odată cu încasarea despăgubirii de la asigurător, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite și că nu mai au nici o pretenție de la asigurătorul de răspundere civilă și de la asigurat în legătură cu paguba respectivă.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat (…).