ÎCCJ, decizie (scj.ro #118599)

Ucidere din culpă. Asigurător

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei

Indice alfabetic:

Drept penal

-

ucidere

din culpă

-

asigurător

C. pen.,

art. 192

Legea nr. 136/1995,

art. 54

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 352/A din 30 octombrie 2014

Prin sentința nr. 93/F din 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, achitarea inculpatului C.M., avocat, pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. anterior.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, pretențiile părților civile Z.A., P.A., R.A. și Spitalul Clinic de Urgență S.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, analizând coroborat materialul probator administrat în cauză, a reținut, în fapt, următoarele:

La data de 22 martie 2012, în jurul orelor 13, inculpatul C.M. a condus autoturismul marca F. pe strada B., în direcția de deplasare spre strada D. din municipiul Galați. După ce a ajuns pe strada D., a trecut de magazinul W., având direcția de deplasare spre Teatrul D., după care s-a încadrat pe banda a doua de circulație. La acea oră traficul era intens, iar pe prima bandă de circulație se afla un microbuz.

La un moment dat, victima P.S., care se deplasa greoi, cu ajutorul unui baston, s-a angajat în traversarea străzii prin loc nepermis, trecând prin spatele microbuzului (ce se deplasa pe prima bandă), după care a ajuns pe banda a doua. În acel moment, când victima a ajuns pe cea de-a doua bandă, în fața autoturismului condus de inculpat, acesta a încercat să o evite, a acționat sistemul de frânare și a încercat să vireze, însă nu a reușit să evite impactul. În aceste împrejurări, victima a fost lovită cu partea frontală a autoturismului, fiind proiectată pe carosabil la o distanță de 20-30 cm de mașină. În zona unde s-a produs accidentul, erau amplasate indicatoare rutiere „limitare de viteză 60 Km/h” și „oprirea interzisă”, neexistând un loc prin care s-ar permite pietonilor o angajare în traversarea străzii (trecere de pietoni, semafoare).

La locul accidentului au venit martorii O.V. și M.M., precum și alte persoane care au încercat să-i acorde primul ajutor victimei, una dintre acestea apelând numărul unic de urgență 112.

A mai reținut curtea de apel că victima P.S. a fost transportată cu salvarea la Spitalul Clinic de Urgență S., unde i s-au acordat îngrijiri medicale, însă, la data de 22 martie 2012, a decedat. Conform raportului medico-legal de necropsie din 23 martie 2012, moartea victimei a fost violentă și s-a datorat șocului traumatic și hemoragiei, consecința unui politraumatism cu traumatism vertebro-medular toracal, cu fractura T 10, cu ruptură pleură parietală dreaptă în dreptul focarului de fractură vertebral, hemotorax drept, posibil prin rupturi vasculare venoase paravertebrale drepte și discretă contuzie medulară subiacentă, fractură de bazin și fractură ambe oase gamba stângă, pe fondul unor tare organice preexistente - cardiopatie hipertensivă, ateroscleroză coronară și aortică. S-a mai arătat că politraumatismul a putut fi produs prin lovire, basculare și proiectare de către un autoturism în mișcare, iar între politraumatism și moartea victimei există legătură directă de cauzalitate condiționată de fondul patologic preexistent.

După producerea accidentului, s-a efectuat cercetarea la fața locului în prezența martorilor O.V. și M.M.; au fost, de asemenea, efectuate fotografii, întocmindu-se schița locului faptei și procesul-verbal de cercetare la fața locului.

Inculpatul a rămas la locul accidentului, iar din buletinul de analiză toxicologică - alcoolemie din 23 martie 2012 a rezultat că nu consumase băuturi alcoolice.

Făcând referire la probele administrate pe parcursul procesului penal, instanța de fond a menționat că inculpatul, audiat fiind, a avut o atitudine sinceră și a descris modalitatea în care s-a produs accidentul, menționând că a depus tot efortul pentru a evita impactul. A mai arătat, de asemenea, că a observat victima abia în momentul în care aceasta a ajuns pe banda a doua, întrucât pe prima bandă se afla un microbuz, era trafic intens și nu avea vizibilitate bună.

Cu privire la martora O.V., s-a arătat că, atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței, aceasta a declarat că, la momentul accidentului, traficul era intens, circulând mai multe mașini. A mai arătat martora că „a văzut o bătrânică care s-a angajat neregulamentar pentru a traversa” și care „nu a stat niciun pic pe gânduri și pur și simplu a trecut.” Referitor la modalitatea producerii accidentului, martora a susținut că atât pe banda întâi, cât și pe banda a doua circulau mai multe autoturisme, victima fiind lovită pe banda a doua, deși inculpatul a frânat, însă „totul fiind prea scurt” nu a avut posibilitatea să o evite. A apreciat, totodată, că inculpatul nu avea posibilitatea să observe victima, întrucât pe prima bandă se afla un microbuz, aceasta s-a angajat în traversare fără a se asigura și, mai mult, nu a urmat un drum drept, ci șerpuit, printre mașinile care circulau, iar urmare a impactului, autoturismul a lovit-o, a ridicat-o un pic, după care a căzut pe carosabil.

Martorul M.M. a precizat că se afla într-o librărie și, întrucât a auzit o bufnitură, a ieșit și s-a deplasat la locul accidentului. Deși nu a perceput nemijlocit momentul accidentului, după ce a ajuns la locul de impact, a văzut victima căzută la pământ la o distanță de circa 40 cm de autoturism.

În continuare, curtea de apel a făcut referire la raportul de expertiză tehnică-auto, care a stabilit că viteza autoturismului condus de inculpat putea fi de circa 66 km/h și care a conturat două opinii diferite cu privire la posibilitatea de evitare a accidentului, respectiv cea a expertului desemnat, D.D., și cea a expertului recomandat, C.C.

S-a menționat că diferența dintre cele două opinii, concretizate în posibilitatea evitării accidentului de către ambii participanți la trafic, inculpat și victimă (expert D.D.), respectiv doar de către victimă (expert C.C.), a avut la bază modul diferit de calcul raportat la câmpul de vizibilitate a pericolului în funcție de locul în care se afla victima. Astfel, expertul tehnic D.D. a susținut că accidentul putea fi evitat atât de inculpat, cât și de victimă, dacă inculpatul ar fi circulat cu o viteză mai mică de 61 km/h, iar victima nu s-ar fi angajat în traversare prin loc nepermis. În susținerea acestei opinii s-a arătat că timpul necesar pentru oprirea autoturismului a fost de 4,114 secunde (din care o secundă este timpul de întârziere involuntară, iar 3,114 secunde durata de frânare), iar accidentul tot s-ar fi produs la o viteză de 62 km/h.

Expertul tehnic recomandat C.C. a susținut că accidentul putea fi evitat numai de victimă, dacă nu se angaja în traversarea drumului prin loc nepermis și se asigura temeinic înainte de a angaja traversarea. În acest sens, a arătat că timpul necesar pentru oprirea autoturismului a fost de 3,832 secunde, iar accidentul s-ar fi produs și la o viteză a autoturismului de 31 km/h, putând fi evitat doar la viteze mai mici de 31 km/h.

A reținut, astfel, judecătorul fondului că diferența de opinii a fost dată de indicativul „Sp” din formula de calcul necesară stabilirii posibilității de evitare a accidentului, în sensul că expertul D.D. a avut în vedere un spațiu de 4,4 metri parcurs de victimă de la bordura din dreapta, de unde a plecat (de pe trotuar), și până la impact, iar expertul C.C. a reținut un spațiu de 2,8 metri parcurs de victimă din banda întâi până la impact, așa încât cei doi experți au luat în calcul momente diferite de la care inculpatul putea sesiza pericolul. Așa cum rezultă din raportul de expertiză (situație necontrazisă de actele dosarului), locul în care a căzut victima pe carosabil nu a fost evidențiat în schița accidentului, deși acest aspect prezenta relevanță în cauză.

Făcând referire la prevederile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior, potrivit cărora probele nu au valoare mai dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului, și pornind de la faptul că, în cadrul procesului penal, nu se poate da o valoare probantă ridicată unei anumite probe în detrimentul altor probatorii, fiind necesar ca justa soluționare a cauzei să se bazeze pe întreg materialul probator, respectiv pe acele probe ce se coroborează între ele și sunt în măsură să asigure aflarea adevărului, curtea de apel a considerat că opinia expertului recomandat de parte, C.C., se coroborează cu restul materialului probator, și anume cu declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor O.V. și M.M. și cu procesul-verbal de cercetare la fața locului.

În concret, s-a arătat că posibilitatea inculpatului de a percepe nemijlocit pericolul iminent, respectiv apariția victimei pe carosabil, în scopul traversării străzii prin loc nepermis, a intervenit în momentul în care aceasta s-a aflat pe banda a doua, după ce a fost ocolită pe prima bandă de un alt autovehicul (microbuz). În opinia primei instanțe, nu se poate reține împrejurarea că inculpatul putea observa victima încă din momentul în care aceasta se afla pe bordură și s-a angajat în traversarea neregulamentară, parcurgând prima bandă și apoi ajungând pe cea de-a doua, întrucât vizibilitatea lui era obturată de celelalte autoturisme ce circulau pe banda întâi și, în special, de microbuzul care a ocolit victima.

Totodată, judecătorul fondului a avut în vedere și încălcările dispozițiilor legale reținute în sarcina fiecărui participant (așa cum rezultă din situația de fapt) și care au corespondent direct în rezultatul produs, respectiv legătura de cauzalitate dintre culpa participanților și decesul victimei. În acest sens, s-a menționat că, de regulă, nerespectarea vitezei legale atrage răspunderea conducătorului auto pentru accidentul produs atunci când acesta nu a putut evita obstacolul prin oprirea mașinii, deși l-a observat, a luat fără întârziere hotărârea de a opri și a acționat imediat sistemul de frânare. Ca urmare, în ceea ce-l privește pe inculpat, s-a considerat că trebuie stabilit dacă, respectând limita de viteză de 60 km/h, în condițiile concrete ale cauzei, ar fi avut posibilitatea să oprească autovehiculul în condiții de siguranță înainte de a lovi victima. Or, din probele dosarului, s-a reținut că inculpatul nu putea observa victima la momentul inițial al pătrunderii pe carosabil, întrucât acesta circula pe banda a doua, iar pe banda întâi se afla un microbuz, ce a ocolit victima și care i-a obturat vizibilitatea. Astfel, s-a apreciat că timpul de reacție pentru inculpat (timpul în care victima s-a deplasat din locul unde inculpatul putea sesiza pericolul și până la locul impactului) a fost mai mic și permitea oprirea autoturismului înainte de impact doar dacă ar fi circulat cu 31 km/h. În consecință, având în vedere că situația de pericol nu era previzibilă pentru inculpat (în zonă neexistând indicatoare care să-I oblige la reducerea preventivă a vitezei, la sporirea atenției în raport cu anumite pericole, neexistând nicio zonă ce permitea pietonilor să se angajeze în traversare), s-a considerat de către instanță că nu se poate stabili vreo legătură de cauzalitate între depășirea limitei de viteză și producerea accidentului, căci, chiar în condițiile în care acesta ar fi circulat cu 60 km/h, accidentul tot s-ar fi produs. În același sens, s-a mai arătat că, față de zona de drum pe care se deplasa inculpatul, era imposibil ca acesta să presupună, să prevadă că alți participanți la trafic se vor comporta imprudent, respectiv traversarea străzii de către victimă prin loc nepermis și fără a se asigura. Totodată, s-a ținut seama de împrejurarea că inculpatul a efectuat două din manevrele necesare evitării evenimentului rutier, respectiv încercarea de ocolire a victimei și frânarea.

Concluzionând, curtea de apel a apreciat că prezumtiva încălcare de către inculpat a dispozițiilor art. 35 alin. (1) și art. 48 din O. U. G. nr. 195/2002 și a dispozițiilor art. 1 și art. 121 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a O. U. G. nr. 195/2002 nu a influențat în mod direct rezultatul produs prin presupusa activitate infracțională, respectiv decesul victimei.

În ceea ce o privește pe victima P.S., prima instanță a constatat că aceasta s-a angajat în traversarea drumului public prin loc nepermis, nemarcat, semnalizat, fără a se asigura, încălcând dispozițiile art. 72 alin. (2) și art. 72 alin. (3) din O. U. G. nr. 195/2002, potrivit cărora pietonii au prioritate de trecere față de conducătorii de vehicule numai atunci când sunt angajați în traversarea drumurilor publice prin locuri special amenajate și semnalizate corespunzător ori la culoarea verde a semaforului destinat pietonilor; traversarea drumului public de către pietoni se face perpendicular pe axa acestuia, numai prin locuri special amenajate și semnalizate corespunzător, iar, în lipsa acestora, în localități, pe la colțul străzii, numai după ce s-au asigurat că o pot face fără pericol pentru ei și pentru ceilalți participanți la trafic.

Evaluând toate aceste aspecte anterior menționate, instanța de fond a considerat că producerea accidentului rutier din data de 22 martie 2012 s-a produs din culpa exclusivă a victimei P.S., probatoriile administrate excluzând orice culpă a inculpatului. Ca urmare, curtea de apel a apreciat că pentru infracțiunea dedusă judecății (ucidere din culpă) lipsește unul din elementele constitutive, respectiv latura subiectivă, fiind incidente dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, având în vedere soluția adoptată pe latură penală, s-a considerat că pretențiile formulate de părțile civile Z.A. (fiica victimei), R.A. și P.A. (nepoții victimei) sunt neîntemeiate. În concret, s-a arătat că, în condițiile în care nu poate fi reținută culpa inculpatului în producerea accidentului de circulație și, implicit, în urmarea produsă, respectiv decesul victimei, este imposibilă obligarea acestuia la plata despăgubirilor materiale și morale pretinse de părțile civile, în scopul acoperirii prejudiciului generat de respectivul deces al victimei.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, procurorul, precum și părțile civile Z.A., P.A. și R.A., pentru nelegalitate și netemeinicie.

În ședința publică din data de 13 februarie 2014, având în vedere modificările intervenite prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a acestuia, a recalificat căile de atac promovate în cauză de procuror și de părțile civile Z.A., P.A. și R.A. ca fiind apeluri, cadrul procesual în care s-a realizat, în continuare, judecarea acestora fiind dat de prevederile art. 411- art. 425 C. proc. pen.

La același termen de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 420 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a adus la cunoștința intimatului inculpat dreptul prevăzut în art. 83 lit. a) C. proc. pen., ocazie cu care acesta a refuzat să dea o nouă declarație în fața instanței de control judiciar, prevalându-se de dreptul la tăcere. Totodată, a încuviințat procurorului, potrivit art. 420 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 100 alin. (2) C. proc. pen., proba testimonială constând în reaudierea martorei O.V., probă ce a fost administrată la data de 4 septembrie 2014.

De asemenea, în ședința de judecată din 4 septembrie 2014, la cererea procurorului, încuviințată de instanța de apel, s-a procedat, conform art. 179 C. proc. pen., la audierea celor doi semnatari ai raportului de expertiză tehnică auto întocmit în cursul urmăririi penale, respectiv a expertului desemnat D.D. și a expertului parte C.C.

Examinând cauza atât în privința motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că apelurile declarate de procuror și de părțile civile Z.A., P.A. și R.A. sunt fondate, în limitele ce se vor arăta și pentru următoarele considerente:

Astfel, realizând propriul examen al materialului probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, cât și, nemijlocit, cu ocazia soluționării apelurilor, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de fond a stabilit o situație de fapt eronată, acordând o valoare probantă superioară opiniei exprimate de expertul parte C.C. și anumitor declarații date de inculpat și de martora O.V. pe parcursul procedurii judiciare și înlăturând, astfel, în mod nejustificat și fără a oferi o explicație pertinentă, depozițiile inițiale ale acestora, precum și concluziile formulate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică auto de expertul desemnat D.D., probe din care rezulta culpa concurentă a inculpatului C.M. și a victimei P.S. în producerea evenimentului rutier din data de 22 martie 2012, soldat cu decesul celei din urmă.

Deși s-a reținut de către curtea de apel că inculpatul a avut o atitudine sinceră pe parcursul procesului penal, instanța de control judiciar, dimpotrivă, constată că intimatul a manifestat un comportament oscilant, adoptând poziții diferite cu privire la momentul în care a perceput prezența victimei pe carosabil, aspect esențial pentru determinarea posibilității acestuia de a evita impactul și, implicit, pentru stabilirea vinovăției lui în producerea accidentului de circulație.

În acest sens, se observă că, în prima sa declarație dată în fața organelor de anchetă penală chiar la 22 martie 2012, inculpatul a arătat că a observat victima angajată în traversare în timp ce aceasta se afla pe banda întâi a sensului de mers, menționând că, după ce a fost depășit pe prima bandă de un autoturism, a „sesizat că de pe trotuarul din apropierea Societății S. era deja în traversare pe banda nr. 1 spre imobilul nr. X o femeie în vârstă, cu un baston în mână, care mergea normal.” Ulterior, însă, inculpatul a revenit asupra acestei declarații, susținând, atât cu ocazia audierii sale de către procuror în data de 4 aprilie 2012, cât și în fața primei instanțe, că vizibilitatea pe prima bandă de circulație i-a fost obturată de un alt autoturism (maxi-taxi), astfel încât nu a putut observa prezența victimei pe carosabil decât în momentul în care aceasta se afla deja pe banda a doua a sensului de mers.

Aceeași atitudine oscilantă a manifestat și martora O.V., care, deși inițial (declarații din 23 martie 2012 și 4 iulie 2012) a menționat că victima s-a angajat în traversare după ce a trecut microbuzul de pe banda întâi („.... am văzut că după ce a trecut pe banda nr. 1, spre Universitate, un microbuz, din spatele acestuia am sesizat că, de pe trotuarul din partea dreaptă, s-a angajat în traversare o bătrână care mergea mai greoi sprijinindu-se într-un baston”), ulterior, în cursul cercetării judecătorești, a susținut că, în momentul în care s-a produs impactul, pe prima bandă circula un maxi-taxi, iar inculpatul, aflat pe banda a doua de circulație, nu a avut posibilitatea să observe victima angajată în traversare (declarație din 14 martie 2013), poziție menținută, cu unele nuanțări, și în fața instanței de apel.

Într-adevăr, dispozițiile procesual penale nu conferă o valoare probatorie superioară depozițiilor date în faza de urmărire penală, însă, pentru ca acestea să poată fi înlăturate din examinarea materialului probator, este necesar ca declarațiile de retractare să fie susținute de o justificare valabilă.

În cauză, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că martora O.V. nu a oferit nicio explicație pentru schimbarea declarațiilor inițiale, mențiunile făcute în fața instanței de fond și a celei de control judiciar cu privire la momentul în care inculpatul a observat prezența victimei pe carosabil punând la îndoială sinceritatea ei sub acest aspect, întrucât este greu de crezut că după un an, respectiv 2 ani și jumătate de la producerea accidentului, martora și-a adus aminte și a fost în măsură să redea elemente de fapt pe care nu Ie-a menționat și la care nu a făcut trimitere în depozițiile inițiale, cu atât mai mult cu cât acestea aveau un caracter esențial în stabilirea vinovăției persoanei cercetate.

Pe de altă parte, se observă că declarația dată de inculpat în 22 martie 2012, deci chiar în ziua producerii evenimentului rutier, conține o expunere completă și credibilă a modului în care s-au derulat evenimentele, din interpretarea coroborată a acesteia, a depozițiilor inițiale ale martorei O.V. și a mențiunilor procesului-verbal de cercetare la fața locului, care evidențiază prezența pe carosabil (pe banda a doua) a două urme de frânare în lungime de 26,6 metri fiecare, rezultând cu certitudine că inculpatul a observat victima în timp ce aceasta s-a angajat în traversare pe banda întâi de circulație și, deși a încercat să evite producerea impactului prin frânare și ocolire prin viraj stânga, din cauza vitezei situată peste limita legală, nu a reușit acest lucru, lovind-o cu partea din față a autoturismului. Deși, ulterior, așa cum s-a arătat, inculpatul a încercat să acrediteze ideea că a perceput prezența pe carosabil a numitei P.S. abia când aceasta se afla pe banda a doua de circulație, nu poate fi omis faptul că, în declarația din data de 4 aprilie 2012, intimatul a menționat că victima „s-a angajat în traversare ... în diagonală”, aspect pe care nu putea să îl observe decât în situația în care ar fi văzut-o pe aceasta în momentele anterioare impactului, și anume în timp ce se deplasa pe banda întâi a sensului de mers, așa cum a relatat în declarația din 22 martie 2012.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază, contrar celor reținute de prima instanță, că declarațiile date inițial de inculpatul C.M. (din 22 martie 2012) și martora O.V. (din 23 martie 2012 și 4 iulie 2012), chiar în ziua sau la un interval scurt de timp de la momentul producerii accidentului, sunt cele care reflectă întru-totul adevărul, depozițiile ulterioare ale acestora fiind parțial nesincere și făcute în scopul evident de a obține exonerarea acuzatului de răspundere penală.

În ce privește opinia de specialitate exprimată de expertul recomandat C.C., se observă că aceasta s-a fundamentat în mod esențial pe susținerile făcute în apărare de inculpat, pornindu-se de la premisa greșită că vizibilitatea conducătorului auto a fost obturată de un microbuz care se deplasa pe prima bandă, sens în care s-a concluzionat că intimatul nu a putut să perceapă pericolul reprezentat de prezența numitei P.S. pe carosabil decât în momentul în care aceasta s-a aflat la o distanță de 1,3 metri de marcajul ce despărțea cele două benzi de circulație. Or, așa cum însuși expertul parte a menționat în cuprinsul raportului și a confirmat cu ocazia audierii sale de către instanța de apel, aspect subliniat și de către expertul desemnat D.D. în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, microbuzul de pe banda întâi a ocolit-o pe victimă prin partea dreaptă (înspre bordură), ceea ce înseamnă că vizibilitatea inculpatului în momentul în care aceasta s-a angajat în traversare nu a fost obturată de respectivul autovehicul, conducătorul auto având posibilitatea reală de a percepe pericolul încă din momentul pătrunderii victimei pe carosabil. În același sens sunt și precizările făcute de expertul desemnat în cuprinsul depoziției date în apel, acesta arătând că, deși autoturismul condus de inculpat și microbuzul au plecat în același timp de la semafor, primul pe banda a doua, iar cel din urmă pe prima bandă, cele două vehicule nu au circulat în paralel și cu aceeași viteză, astfel încât inculpatul să nu aibă vizibilitate spre trotuarul din dreapta.

Ca urmare, contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, întrucât se bazează pe o împrejurare de fapt eronată, concluziile formulate de expertul recomandat nu pot fi valorificate în plan probator, cu atât mai mult cu cât acesta nu a determinat, cu ocazia întocmirii lucrării de specialitate, anumiți parametri esențiali, considerați importanți pentru stabilirea posibilității inculpatului de a evita producerea accidentului (distanța la care se afla acesta de locul în care era situată victima în momentul în care a observat-o pe carosabil).

În acest context, instanța de control judiciar consideră că prezintă relevanță pentru justa soluționare a cauzei concluziile formulate în cuprinsul raportului de expertiză tehnică auto efectuat în cursul urmăririi penale de către expertul desemnat D.D., acestea fundamentându-se pe realitatea faptică descrisă în declarațiile inițiale ale inculpatului și martorei O.V. - singurele care, așa cum s-a arătat, reflectă adevărul - și coroborându-se pe deplin cu acestea, precum și cu împrejurările ce rezultă din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului întocmit Ia data de 22 martie 2012.

Astfel, luând în calcul o viteză de deplasare a victimei de 4,1 km/oră (valoarea medie indicată în lucrările de specialitate pentru o persoană în etate de peste 70 de ani), respectiv 1,13 m/secundă, și raportându-se la spațiul parcurs de aceasta de la bordura din dreapta de unde a plecat până la locul impactului (4,4 metri), expertul a arătat că timpul de deplasare a victimei pe distanța respectivă a fost de 3,89 secunde, situație în care, față de distanța de 61,6 metri pe care inculpatul o mai avea de parcurs din momentul angajării pietonului în traversare și până la locul impactului, acesta trebuia să circule cu o viteză situată sub 61,3 km/oră pentru a putea evita impactul. Ca urmare, pornind de la faptul că inculpatul a avut posibilitatea de a observa prezența victimei pe carosabil încă din momentul angajării ei în traversare pe banda întâi (așa cum a precizat și cu ocazia audierii sale de către instanța de apel) și ținând seama de împrejurarea că acesta a circulat cu o viteză de 66 km/oră (necontestată nici de expertul parte), precum și de existența pe cea de-a doua bandă, ulterior impactului, a două urme de frânare în lungime de 26,6 metri fiecare, evidențiate ca atare în procesul-verbal de cercetare la fața locului, expertul a concluzionat că accidentul putea fi evitat de către conducătorul auto dacă acesta s-ar fi deplasat cu o viteză inferioară limitei legal admisă pe acel sector de drum, respectiv 60 km/oră, și dacă ar fi circulat cu atenție, precum și de către victimă dacă nu s-ar fi angajat în traversare fără a fi trecere de pietoni și fără a se asigura temeinic înaintea pătrunderii pe carosabil.

Având în vedere toate aceste probe anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în mod greșit, judecătorul fondului a reținut culpa exclusivă a numitei P.S. în producerea evenimentului rutier din data de 22 martie 2012, condițiile în care a avut loc impactul relevând faptul că ambii participanți la trafic s-au expus riscului în mod voluntar, din moment ce conducătorul auto a circulat cu o viteză mai mare de limita legală de 60 km/oră, iar pietonul s-a angajat în traversare prin loc nepermis și fără a se asigura, accidentul având, deci, loc din culpa comună a inculpatului și a victimei.

Acționând astfel, cele două părți au încălcat prevederile art. 35 alin. (1) din O. U. G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, care îi obligau să aibă în trafic un comportament de natură să asigure siguranța circulației și să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor, iar, în plus, inculpatul a nesocotit și dispozițiile art. 48 din același act normativ, precum și cele ale art. 121 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestuia, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006, care instituie obligația conducătorilor de vehicule de a respecta regimul legal de viteză, respectiv viteza maximă admisă pe sectorul de drum pe care circulă și pentru categoria din care face parte vehiculul condus.

Totodată, victima a ignorat și obligația legală de a traversa drumul public numai prin locuri special amenajate și semnalizate corespunzător, instituită de art. 72 alin. (2) și (3) din aceeași ordonanță și de art. 167 alin. (1) lit. d) din Regulamentul de punere în aplicare a acesteia.

În drept, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că fapta inculpatului C.M. care, în data de 22 martie 2012, în jurul orelor 13

15

, în timp ce conducea autoturismul marca F. pe strada D. din municipiul Galați, cu direcția de deplasare dinspre magazinul W. spre Teatrul D., nu a respectat regimul legal de viteză admis pentru sectorul de drum respectiv, încălcând, astfel, dispozițiile art. 35 alin. (1) și art. 48 din O. U. G. nr. 195/2002, precum și cele ale art. 121 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acesteia, și a accidentat­ pe victima P.S., care traversa neregulamentar strada, provocându-i leziuni ce au avut ca urmare decesul acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. anterior.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma culpei cu prevedere, realizând că, prin nerespectarea regimului legal de viteză, poate pune în pericol viața altor persoane și cauza decesul acestora, fără, însă, a accepta producerea rezultatului, socotind fără temei că el nu se va produce.

Având, însă, în vedere împrejurările concrete în care s-a produs evenimentul rutier soldat cu decesul numitei P.S., cauzat în mare măsură de comportamentul acesteia, care s-a angajat în traversarea drumului public prin loc nepermis, în condiții de maximă aglomerație și fără a se asigura, precum și faptul că inculpatul C.M., deși a încălcat regimul circulației pe tronsonul respectiv, s-a deplasat, totuși, cu o viteză situată cu puțin peste limita legală admisă, instanța de apel va reține un grad de contribuție mai mare al victimei la producerea accidentului, stabilind culpa acesteia în proporție de 75%, iar a inculpatului în proporție de 25%.

Din perspectiva dispozițiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că există identitate de conținut și de regim sancționator în ceea ce privește forma agravată a infracțiunii de ucidere din culpă în cele două reglementări succesive (art. 178 alin.1 și 2 C. pen. anterior și art. 192 alin. 1 și 2 C. pen.), însă vechea codificare, în ansamblul dispozițiilor sale incidente în speță, apare ca fiind mai favorabilă, prin prisma împrejurărilor ce pot constitui circumstanțe atenuante judiciare și a efectelor lor asupra pedepsei principale, dar și a dispozițiilor ce consacră modalitatea de executare a suspendării condiționate (ce s-a solicitat a fi aplicată de către procuror), ce nu se mai regăsește în noul Cod penal, care conține, în această materie, prevederi mult mai severe, ca și conținut și efecte.

Ca urmare, realizând o evaluare a criteriilor generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 alin. (1) C. pen. anterior, prin luarea în considerare atât a gradului de pericol social concret al faptei, generat, în principal, de urmarea produsă constând în moartea victimei P.S., cât și a datelor ce circumstanțiază persoana inculpatului (avocat, care și-a conformat până în prezent atitudinea exigențelor legii penale, cu o conduită ireproșabilă în familie și în relațiile de serviciu), Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acestea din urmă se învederează ca fiind suficient de relevante pentru a justifica reținerea în favoarea intimatului, ca și circumstanțe atenuante judiciare, a împrejurărilor prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu consecința reducerii sancțiunii penale sub minimul special prevăzut de lege, conform art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior, considerându-se că o pedeapsă de 3 luni închisoare este aptă să asigure reeducarea acestuia și prevenirea săvârșirii de noi fapte penale în viitor.

De asemenea, contribuția redusă a inculpatului la producerea evenimentului rutier și, implicit, a rezultatului socialmente periculos, în comparație cu cea a victimei, va fi valorificată sub aspectul tratamentului sancționator aplicat acestuia prin reținerea dispozițiilor art. 74 alin. (2) C. pen. anterior și suspendarea condiționată a executării pedepsei, în condițiile art. 81 C. pen. anterior, apreciindu-se, prin raportare la împrejurările în care a avut loc accidentul și la datele favorabile intimatului, astfel cum au fost anterior expuse, că scopul preventiv-educativ al sancțiunii penale, prevăzut în art. 52 C. pen. anterior, poate fi atins și fără executarea acesteia.

Sub aspectul laturii civile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în termenul prevăzut de lege, s-au constituit părți civile în cauză fiica victimei, Z.A., precum și nepoții acesteia, P.A. și R.A., solicitând obligarea inculpatului și a asigurătorului de răspundere civilă societatea A. la plata sumei de 7.943 lei reprezentând daune materiale (102,92 lei taxă de cimitir, 146 lei taxa de îmbălsămare și cosmetizare, 500 lei contravaloarea materialelor funerare, 5.000 lei cheltuieli efectuate cu pomenirea și 2.195 lei cheltuieli ocazionate de efectuarea parastasului de 40 de zile), precum și a sumei 500.000 lei, cu titlu de daune morale, din care 250.000 lei pentru Z.A. și câte 125.000 lei pentru P.A. și R.A. Aceleași pretenții au fost reiterate și în cuprinsul motivelor de apel, solicitându-se, însă, obligarea exclusivă a asigurătorului de răspundere civilă la suportarea acestora.

În dovedirea prejudiciului material și moral reclamat, părțile civile au depus la dosar înscrisuri și au solicitat audierea martorelor T.A. și Ș.A., probă încuviințată de instanță la termenul din 18 februarie 2013. În ședința publică din 14 martie 2013 a fost administrată proba testimonială cu T.A., iar la data de 4 aprilie 2013, părțile civile au renunțat la martora Ș.A., propusă anterior spre audiere.

Analizând toate aceste probe la care s-a făcut anterior referire, instanța de apel constată că pretențiile materiale formulate de partea civilă P.A. sunt doar parțial dovedite, iar cele reclamate de părțile civile Z.A. și R.A. nu au fost probate, din actele atașate la dosar și depoziția martorei T.A. nerezultând că acestea din urmă au suferit vreun prejudiciu material ca urmare a faptei ilicite comisă de inculpat.

Astfel, potrivit chitanțelor din 24 martie 2012 eliberată de Spitalul Clinic de Urgență S. și din 26 martie 2012 eliberată de societatea G., precum și a facturii din 24 martie 2012, taxa de îmbălsămare și cosmetizare în sumă de 146 lei, taxa de cimitir în valoare de 102,92 lei și suma de 500 lei reprezentând contravaloarea materialelor funerare au fost suportate exclusiv de partea civilă P.A., rezultând un prejudiciu material suferit de aceasta în valoare totală de 748,92 lei.

În ce privește despăgubirile materiale în sumă de 5.000 lei reprezentând pretinse cheltuieli efectuate cu pomenirea și 2.195 lei contravaloarea cheltuielilor ocazionate de efectuarea parastasului de 40 de zile, instanța de control judiciar constată că acestea nu au fost dovedite, neexistând documente (chitanțe, bonuri fiscale, facturi) care să ateste achiziționarea de către părțile civile a bunurilor la care au făcut referire în memoriul depus și listele atașate la acesta. Este adevărat că apelanții au invocat existența unui înscris sub semnătură privată ce atestă faptul că au împrumutat la data de 24 martie 2012 de la martora T.A. suma de 5.000 lei, însă, prin el însuși, acesta nu poate face dovada că respectiva sumă a fost cheltuită în scopul precizat de părțile civile, în lipsa unor înscrisuri care să demonstreze cumpărarea produselor alimentare și a obiectelor de îmbrăcăminte menționate, înscrisuri care ar fi trebuit să existe dacă bunurile în discuție ar fi fost efectiv achiziționate.

Referitor la prejudiciul nepatrimonial suferit de apelanți, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că existența lui este, în mod firesc, prezumată, având în vedere legăturile de rudenie existente între aceștia și victimă, dar este și dovedit cu depoziția martorei T.A., din care rezultă că părțile civile locuiau împreună cu mama, respectiv bunica lor, care reprezenta un real sprijin material și moral pentru întreaga familie, fiind o persoană dragă și foarte apropiată de acestea.

Toate împrejurările menționate formează convingerea instanței cu privire la suferința deosebită cauzată apelanților prin decesul victimei P.S., însă se apreciază că despăgubirile solicitate de aceștia pentru acoperirea prejudiciului moral sunt exagerate, situație în care, pentru a evita îmbogățirea lor fără justă cauză, va limita cuantumul daunelor la suma de câte 30.000 lei pentru fiecare parte civilă, considerată ca reprezentând un echivalent rezonabil al suferinței pricinuite.

Având în vedere aceste considerente, faptul că despăgubirile solicitate și dovedite în speță se încadrează în categoria celor ce pot forma obiectul reparației, conform art.  1381  raportat la art.  1391 alin. (2) și art. 1392 C. civ., precum și materialul probator administrat în cauză, astfel cum a fost expus pe larg în dezvoltările anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sunt întrunite în persoana inculpatului C.M. toate condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute în art. 1357 C. civ., însă, față de împrejurarea că faptul prejudiciabil a fost comis din culpa comună a acestuia și a victimei, intimatul nu poate răspunde decât în măsura în care a contribuit la producerea pagubei, proporțional cu culpa sa (stabilită la 25%), fiind incidente sub acest aspect dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. Astfel, referitor la despăgubirile materiale, inculpatul este ținut să răspundă față de apelanta P.A. doar pentru suma de 187,25 lei (25% din 748,92 lei), iar în ce privește daunele morale trebuie să răspundă pentru suma de 7.500 lei în raport cu fiecare parte civilă (25% din 30.000 lei).

Așa cum rezultă, însă, din actele dosarului, la data de 22 martie 2012, când s-a produs evenimentul rutier, autoturismul condus de inculpat era asigurat de răspundere civilă obligatorie la societatea A. (polița de asigurare de răspundere civilă auto RCA din 28 iunie 2011 valabilă până la 30 iunie 2012), astfel încât asigurătorul, în baza contractului de asigurare, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, trebuie să răspundă direct față de terțele persoane păgubite prin accidentul de circulație produs de asigurat, despăgubirile acordându-se, astfel cum se prevede în art. 49 și art. 50 din același act normativ, pentru sumele pe care inculpatul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin decesul victimei, respectiv părților civile Z.A., P.A. și R.A.

Ca urmare, având în vedere că despăgubirile pentru care inculpatul este ținut să răspundă față de părțile civile, în limitele prevăzute în art. 1371 alin. (1) C. civ. și art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, sunt incluse în categoria celor acoperite de contractul de asigurare, iar daunele materiale au fost dovedite cu documente justificative, conform prevederilor art. 49 pct. 2 lit. a), b) și d) din același Ordin, Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și solicitarea expresă făcută în acest sens în cuprinsul motivelor de apel, apreciază că își găsesc aplicabilitatea în cauză dispozițiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, asigurătorul societatea A. urmând a fi obligat în mod direct la repararea prejudiciului cauzat părților civile prin fapta culpabilă a inculpatului.

Totodată, în raport cu prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, care stabilesc că despăgubirile se acordă inclusiv pentru cheltuielile de judecată efectuate de persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces și având în vedere că, în fața primei instanțe, părțile civile au solicitat în total 1.500 lei, cheltuieli de judecată conform chitanței depusă la dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție, făcând aplicarea art. 276 C. proc. pen., va obliga asigurătorul și la plata sumei de câte 125 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în fond, către fiecare din părțile civile, la stabilirea acestui cuantum ținând, de asemenea, seama de proporția culpelor în producerea faptului prejudiciabil (câte 25% din 500 lei).

Având în vedere că, potrivit art. 27 pct. 6 din Ordinul nr. 14/2011, asigurătorul nu poate acorda despăgubiri pentru cheltuielile penale la care este obligat proprietarul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, instanța, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat aferente judecății în fond a prezentei cauze.

Față de toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de procuror și de părțile civile Z.A., P.A. și R.A. împotriva sentinței nr. 93/F din 31 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, a desființat sentința penală apelată și rejudecând în fond:

În baza art. 178 alin. (1) și (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen. anterior, art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul C.M. la 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă. A făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

În baza art. 81 C. pen. anterior, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni stabilit în condițiile art. 82 alin. (1) C. pen. anterior.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii se suspendă executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 1381, art. 1391 alin. (2) și art. 1392 C. civ., art. 54 din Legea nr. 136/1995, a admis în parte acțiunea civilă formulată de părțile civile Z.A., P.A. și R.A. și, în consecință, a obligat asigurătorul de răspundere civilă societatea A. la plata către acestea a următoarelor sume: către partea civilă Z.A. la 7.500 lei reprezentând daune morale; către partea civilă P.A. la 187,25 lei reprezentând despăgubiri civile materiale și la 7.500 lei reprezentând daune morale; către partea civilă R.A. la 7.500 lei reprezentând daune morale, respingând restul pretențiilor civile formulate de părțile civile.

A luat act că Spitalul Clinic de Urgență S. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 276 C. proc. pen., a obligat asigurătorul de răspundere civilă societatea A. la plata sumei de câte 125 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în fond, către fiecare din părțile civile Z.A., P.A. și R.A.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul C.M. la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli judiciare către stat în fond, onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 50 lei urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiției, cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelului rămânând în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu în apel pentru intimatul inculpat C.M., în sumă de 50 lei, avansându-se din fondul Ministerului Justiției.