ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 755 din 27 aprilie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 31489/3/2010 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, s-a admis în parte acțiunea în daune formulată de reclamanții P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A. în contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. SA și a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a următoarelor sume: către reclamanta P.C. a sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale și a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale, către reclamanții P.M.A., P.A.M., P.D. a câte 25.000 RON fiecare, reprezentând daune morale pentru uciderea tatălui lor P.I.; către reclamanta C.A.

a sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 RON reprezentând daune morale, către reclamanții C.C., C.G.A., M.M. a câte 25.000 RON fiecare, reprezentând daune morale pentru decesul fiului/fratelui G.P. și către reclamantul C.V.A. a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale pentru decesul lui G.P. și 10.000 RON reprezentând daune morale pentru suferințele proprii resimțite în urma accidentului de circulație; s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și a fost obligată pârâta la plata către reclamantele C.A. și P.C. a câte 3.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată. Soluționând cauza, prima instanță a reținut că la data de 26 iulie 2009 pe DN 3, la KM 35+900 a avut loc un accident rutier soldat cu decesul pasagerilor P.I.

și G.P. și vătămarea corporală a reclamantului C.V.A., accident în urma căruia a decedat și șoferul autoturismului, C.C.C., căruia îi aparține culpa în producerea accidentului, potrivit Rezoluției din 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară din Dosarul nr. 1160/P/2009 . Autoturismul condus de autorul accidentului, marca WG, cu număr de înmatriculare X1 era asigurat de răspundere civilă la data producerii accidentului de către E.R.A.R SA.

Față de această împrejurare, s-a apreciat că devin incidente prevederile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează asigurarea de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, reținându-se că, în cauză, răspunderea civilă delictuală revine asiguratului, conducătorul autovehiculului asigurat (C.C.C.), fiind vorba de o răspundere pentru fapta proprie culpabilă (art. 998, 999 C. civ.), care prin accidentul produs a cauzat decesul lui G.P. și P.I., dar și vătămarea corporală a reclamantului C.V.A.

Cum drepturile persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia (art. 57 alin. (1) din lege), în condițiile în care persoana responsabilă delictual a decedat în urma acestui accident și cum reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la repararea prejudiciului produs prin accident, prima instanță a admis în parte acțiunea și a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. În acest sens, a reținut că reclamanții P.A.M., P.M.A., P.C., P.D. sunt copiii defunctului P.I., succesori în drepturi ai acestuia, potrivit certificatului de calitate de moștenitor emis de BNP nr. 16432 din 6 aprilie 2011. Reclamanta C.A.

este mama lui G.P., potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul C.V.A., accidentat și el în evenimentul rutier din 26 iulie 2009, este fiul reclamantei C.A. și frate de mamă cu G.P., reclamantele C.G.A. și M.M. sunt surorile lui G.P. (după mamă), în timp ce reclamantul C.C. este actualul soț al reclamantei C.A. și tatăl celorlalți reclamanți C., precum și tatăl autorului accidentului. C.A. s-a căsătorit cu C.C. în anul 1986, dată la care G.P., copilul dintr-o altă căsătorie a numitei C.A., avea 4 ani. Pe baza probele administrate - înscrisuri și declarații de martori- s-a stabilit că G.P. a fost crescut de mama sa și de reclamantul C.C., acesta din urmă considerându-l copilul său.

În concluzie, tribunalul a apreciat că toți reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitori ai persoanelor decedate în accidentul rutier din 26 iulie 2009 (G.P. și P.I.) și, prin urmare, sunt îndreptățite să solicite repararea prejudiciului material și moral produs în urma acestui eveniment. În stabilirea despăgubirilor cuvenite, tribunalul a apreciat că reclamanta P.C. a suportat cheltuielile pentru înmormântarea tatălui său în valoare de 10.000 RON, folosindu-se în acest sens declarațiile martorilor care au fost coroborate cu înscrisurile reprezentând bonuri fiscale pentru cheltuieli cu produse alimentare, precum și faptul că reclamanții au beneficiat de un ajutor de înmormântare. La stabilirea acestui cuantum al prejudiciului material, tribunalul a avut în vedere și posibilitățile materiale ale reclamantei, posibilități ce nu-i permiteau să aloce 30.000 RON pentru înmormântarea tatălui său, așa cum s-a pretins prin cererea formulată.

În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de reclamanții P. prin decesul tatălui lor P.I., tribunalul a acordat pentru fiecare suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri și limita de despăgubire pentru vătămare corporală și deces pentru anul 2009, astfel cum a fost menționată în polița de asigurare, data încheierii acestei asigurări (7 iunie 2001) și data producerii cazului asigurat (26 iulie 2009), precum și faptul că în urma aceluiași eveniment rutier s-au produs pagube tuturor reclamanților, iar totalul despăgubirilor acordate tuturor persoanelor prejudiciate (inclusiv cheltuielile făcute în prezentul proces) nu trebuie să depășească limita de despăgubire menționată în polița de asigurare.

În ceea ce privește prejudiciul material suferit de reclamanta C.A., constând în cheltuieli făcute cu înmormântarea lui G.P., tribunalul a apreciat că acesta este în sumă de 10.000 RON. Referitor la prejudiciul moral suferit prin decesul fiului său, tribunalul a considerat că suma de 100.000 RON ar asigura o reparație echitabilă. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de reclamanții C.G.A., M.M., C.V.A., frați după mamă cu G.P., tribunalul a acordat fiecăruia suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale pentru suferința provocată de moartea fratelui lor.

Daunele materiale solicitate de reclamantul C.V.A., reprezentând cheltuieli aferente spitalizării și tratamentului necesar ca urmare a vătămărilor suferite, nu au fost acordate întrucât nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor pretinse, înscrisurile medicale depuse la dosar dovedind că reclamantul a făcut analize medicale ulterior accidentului (la data de 26 august 2009), fără însă să fie evidențiată existența vreunei legături de cauzalitate cu evenimentul rutier produs. Nici biletul de ieșire din spital al acestui reclamant, din data de 25 noiembrie 2009, nu stabilește un raport de cauzalitate precis între neliniștea care a determinat spitalizarea acestuia timp de 15 zile și evenimentul rutier produs la 26 iulie 2009. De asemenea, nu a rezultat că reclamantului i s-a stabilit diagnosticul de schizofrenie, nu există un istoric al stărilor de neliniște, ci din acel bilet de ieșire din spital rezultă că pacientul nu are antecedente psihiatrice.

Reclamantul C.V.A. a primit suma de 10.000 RON reprezentând daune morale solicitate pentru vătămările fizice și psihice pe care le-a suferit în urma accidentului de circulație din data de 26 iulie 2009, avându-se în vedere că reclamantul se afla în autovehiculul implicat în accident, iar decesul șoferului și al celorlalți pasageri l-au marcat puternic, astfel că este îndreptățit să i se acorde această despăgubire pentru repararea prejudiciului moral suferit. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de reclamantul C.C., tribunalul i-a acordat suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale pentru suferința provocată de moartea lui G.P., având în vedere că acesta l-a crescut de la vârsta de 4 ani, fiind considerat ca și copilul său, astfel cum rezultă din declarația martorului E.I.

Capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 0,1% începând cu data de 24 iunie 2010, a fost respins ca neîntemeiat, având în vedere conținutul art. 37 din Ordinul nr. 20/2008 potrivit căruia „Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenul prevăzut la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere”. Dar potrivit art. 36 alin. (1) din același Ordin: „Despăgubirea se efectuează de către asigurătorul RCA în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile, acestea fiind admise prin Decizia civilă nr. 33A din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a desființat hotărârea de primă instanță și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, reținându-se că prima instanță a nesocotit dispozițiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, potrivit cu care, stabilirea drepturilor persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule, care se exercită direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, are loc cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei. Cum cel răspunzător de producerea pagubei a decedat în cazul dedus judecății, s-a arătat că trebuiau citați moștenitorii acestuia, care au figurat în proces doar ca reclamanți, iar instanța nu a analizat problema dublei calități a acestora în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995.

Prin Decizia nr. 188 din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva acestei decizii, care a fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel, observându-se că, în cauză, succesorii persoanei responsabile de producerea accidentului au figurat ca părți în proces încă de la momentul începerii acestuia, în calitate de reclamanți, fiind astfel îndeplinite condițiile impuse de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, modificată și republicată, situație în care nu se mai impunea citarea acestora și în calitate de intervenienți forțați, după cum eronat a dispus prin hotărârea sa instanța de apel.

În rejudecare la Curtea de Apel București s-a format Dosarul nr. 31489/3/2010*. Prin Decizia civilă nr. 299A/23.10/2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C. și M.M., au fost admise apelurile declarate de reclamanții P. și de pârâta SC E.A.R. SA, a fost schimbată în parte sentința de primă instanță, în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamanții P. a câte 50.000 RON fiecare, cu titlu de daune morale, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de despăgubiri formulată de C.C., menținându-se restul dispozițiilor sentinței atacate. Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M.

și C.V.A. au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale și materiale acordate, în timp ce apelanta-pârâtă SC E.A.R. SA a criticat aceeași hotărâre întrucât prima instanță nu a statuat asupra temeiului de drept al acțiunii promovate, că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 136/1995 cu privire la citarea în calitate de intervenienți a autorului faptei ilicite, că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru a se angaja răspunderea asigurătorului și, în subsidiar, întrucât cuantumul despăgubirilor acordate este prea mare în raport de circumstanțele concrete ale comiterii evenimentului rutier. Apelul reclamanților P. a fost găsit întemeiat, reținându-se că tatăl acestora, decedat în accidentul auto, era pasager și, prin urmare, nu poate fi considerat vinovat de producerea acestuia.

Decesul unui părinte determină producerea unor suferințe psihice pentru copii, suferințe care sunt amplificate de contextul în care a decedat și de împrejurarea că era singurul părinte al apelanților-reclamanți. Stabilind că, sub aspectul criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, trebuie să se țină cont de lipsa culpei decedatului în producerea accidentului, gradul de rudenie al părților, de vârsta apelanților și de efectele asupra dezvoltării profesionale, instanța de apel a reținut că P.C., P.M.A., P.A.M. și P.D. sunt fii lui P.I. și că efectele negative ale decesului tatălui lor au fost accentuate de faptul că cei patru copii erau la început de drum în viață. Aceștia și-au pierdut în mod tragic singurul sprijin moral și material, la o vârstă cuprinsă între 20 - 24 de ani, când copiii aveau nevoie de sprijinul moral și financiar al părintelui pentru a-și alege un drum în viața profesională.

În urma tragicului eveniment rutier, aceștia au fost nevoiți sa își revizuiască în mod determinant modul de viață, s-au confruntat cu însemnate nevoi materiale și, unii dintre ei, au renunțat la forma de învățământ pe care o urmau. Dispariția tatălui a schimbat viața reclamanților într-un mod irevocabil, acesta fiind singurul părinte care îi avea în grijă, astfel că cei patru copii au rămas fără niciun părinte care să ii sprijine, sa ii sfătuiască, cu greutăți și responsabilități pe care nu ar fi trebuit să le întâmpine în mod normal la această vârstă. Cum prima instanță nu a ținut cont de faptul că defunctul reprezenta singurul sprijin material și moral al celor patru copii ai săi (mama acestora fiind decedată de mai mulți ani), și că, deci, afectarea acestor reclamanți a fost mai mare, instanța de apel a apreciat că o dezdăunare rezonabilă presupune acordarea fiecăruia dintre ei a unei sume de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

Critica referitoare la obligarea apelantei-pârâte SC E.A.R. SA la plata penalităților, a fost găsită nefondată, având în vedere dispozițiile art. 36 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 20/2008, care prevede că asigurătorul RCA are un termen de 15 zile pentru efectuarea plații, de la data la care asigurătorul a definitivat investigația necesară, respectiv de la data primirii unei hotărâri judecătorești definitive. Or, obligația de plată a despăgubirilor de către asigurător nu este încă nici certă și nici exigibilă deoarece cuantumul acestora nu a fost stabilit, în mod definitiv, prin nicio hotărâre judecătorească, numai după finalizarea prezentei cauze, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prin care asigurătorul este obligat la plata despăgubirilor, se va naște în mod efectiv și obligația de plată în sarcina acestuia.

Numai din acel moment asigurătorul are obligația de a achita sumele stabilite cu titlu de despăgubiri, iar în lipsa îndeplinirii acestei obligații, datorează penalități de întârziere pentru neexecutare. Până în momentul în care nu se stabilește obligația asigurătorului nu se poate pretinde plata penalităților de întârziere, așa cum pretind apelanții-reclamanți. În ceea ce privește cuantumul daunelor materiale, s-a arătat că prima instanță a avut în vedere toate probele administrate și a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora, iar în calea de atac a apelului nu au fost administrate alte mijloace de probă sub acest aspect, motiv pentru care critica a fost apreciată drept nefondată.

În ceea ce privește apelul reclamanților C.A., C.C., C.G.A., M.M. și C.V.A., acesta a fost considerat nefondat, arătându-se că situația apelanților din familia C. este diferită de situația apelanților din familia P., deoarece C.C.C., un membru al familiei lor, a fost vinovat atât de producerea accidentului rutier, dar și de decesul fratelui G.P. Acțiunea promovată de aceștia are ca obiect acordarea de despăgubiri morale pentru suferința produsă de pierderea lui G.P., iar nu repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a decesului lui C.C.C., conducătorul auto vinovat de producerea accidentului. Este irelevant că apelanții erau rude cu conducătorul auto, deoarece prin cererea formulată aceștia nu au solicitat obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor morale pentru suferința resimțită de pierderea conducătorului auto, ci acordarea de daune morale pentru durerea determinată de pierderea lui G.P., care era fiul lui C.A.

și fratele celorlalți apelanți. Or, a rezultat din datele speței că G.P. era pasager în autovehiculul condus de către C.C.C. și nu are nicio vină în producerea accidentului. Astfel fiind, în mod corect prima instanță a statuat că reclamanții C.A., C.G.A., M.M. și C.V.A. au dreptul la despăgubiri morale pentru a remedia suferința pierderii lui G.P., având în vedere relațiile de familie dintre aceștia și gradul de afecțiune. Însă, la aprecierea pretențiilor morale trebuie avute în vedere circumstanțele personale ale rudelor victimelor, precum și contextul producerii accidentului rutier, elemente de care prima instanță a ținut cont la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale și a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora.

În ceea ce privește cuantumul daunelor materiale acordate, prima instanță a avut în vedere toate probele administrate și a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora, iar în calea de atac a apelului nu au fost administrate alte mijloace de probă sub acest aspect, motiv pentru care critica a fost considerată nefondată. Cu referire la apelul declarat de apelanta-pârâtă SC E.A.R. SA, s-a apreciat că acesta este fondat numai parțial, în ceea ce privește lipsa dreptului reclamantului C.C. la acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul produs prin decesul lui G.P., celelalte critici fiind nefondate.

Astfel, criticile referitoare la temeiul de drept al acțiunii promovate și la obligativitatea citării în calitate de intervenienți forțați a moștenitorilor autorului accidentului au fost soluționate prin Decizia civilă nr. 188 din 23 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în calea de atac a recursului, în care s-a statuat asupra temeiul de drept al acțiunii deduse judecății și asupra împrejurării că au fost respectate dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, motiv pentru care instanța de apel nu le-a mai analizat din nou.

Critica referitoare la neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile a asigurătorului, este nefondată întrucât răspunderea asigurătorului nu este una obiectivă, ci depinde în primul rând de existența răspunderii asiguratului, ceea ce presupune verificarea și dovedirea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, iar în cauză s-a făcut dovada existenței faptei ilicite, a culpei conducătorului auto, a prejudiciului produs și a legăturii de cauzalitate pe baza celor reținute prin rezoluția parchetului de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui C.C.C. Nici critica referitoare la reținerea confuziunii nu a fost găsită întemeiată, arătându-se că, pentru a opera confuziunea, este necesar să existe o creanță certă a unei persoane față de altă persoană, iar cel obligat să devină moștenitorul sau creditorul creditorului său, înainte de stingerea creanței prin alte modalități de plată.

Situația premisă pentru existența confuziunii este reprezentată de existența unei creanțe care să aibă caracter cert, or, în cauza de față, nu există nicio creanță a apelanților față de persoana vinovată de producerea accidentului, respectiv C.C.C. și nici invers pentru a se putea invoca existența unei confuziuni. Dispoziția art. 1048 C. civ., care prevede că „atunci când unul din debitori devine erede unic al creditorului, sau când creditorul devine unic erede al unuia din debitori, confuziunea nu stinge creanța decât pentru partea debitorului sau a creditorului”, nu este aplicabilă în cauză deoarece, pe de o parte, apelanții-reclamanți C.A., C.C., C.G.A., M.M. și C.V.A. nu au nici o creanță față de C.C.C., iar autorul accidentului nu are avea nicio creanță față de apelanții din familia C. Inexistența unei creanțe certe anterioare cererii de chemare în judecată determină inaplicabilitatea dispozițiilor cu privire la confuziune.

Împrejurarea că apelanții din familia C. se află în relații de rudenie cu autorul accidentului, respectiv C.C.C., este nerelevantă sub aspectul incidenței confuziunii atâta timp cât răspunderea autorului accidentului izvorăște dintr-o faptă ilicită care ar fi atras răspunderea penală personală a acestuia, dacă nu ar fi decedat. Răspunderea penală are un caracter strict personal, motiv pentru care și răspunderea civilă delictuale care izvorăște dintr-o faptă ilicită prevăzută de legea penală (infracțiune) are un caracter strict personal. Dreptul subiectiv al apelanților-reclamanți C.A., C.G.A., M.M. și C.V.A. are un caracter strict personal și are ca izvor suferința personală și individuală a fiecăruia dintre apelanți față de decesul unei rude apropiate respectiv G.P.

Având în vedere caracterul strict personal al răspunderii autorului accidentului, respectiv al lui C.C.C., dar și caracterul strict personal al drepturilor subiective exercitate de către C.A., C.G.A., M.M. și C.V.A., ca o consecință a decesului lui G.P., s-a apreciat că nu poate interveni confuziunea între acestea, nefiind incidente dispozițiile art. 1048 C. civ. din 1864. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, Curtea a constatat că este vorba despre o critică comună cu aceea formulată de reclamanți, fiind incidente considerentele reținute în examinarea apelului acestora. Singura critică fondată formulată de către SC E.A.R. SA a fost aceea prin care s-a invocat inexistența dreptului subiectiv personal al lui C.C.

de a obține despăgubiri, având în vedere că acesta nu era tatăl lui G.P., ci doar tatăl lui C.C.C., autorul producerii accidentului, reținându-se că nu s-au administrat probe din care să reiasă că C.C. se afla în întreținerea lui G.P. sau cu privire la relațiile apropiate dintre acesta și G.P., care să ilustreze suferința provocată de pierderea acestuia. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul C.C. și pârâta SC E.A.R. SA. 1. Prin recursul declarat de recurentul-reclamant C.C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate hotărârea instanței de apel, în privința soluției de nerecunoaștere a dreptului său de a fi dezdăunat pentru prejudiciile morale suferite în urma decesului fiului soției sale, G.P.

În motivarea recursului declarat, acesta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere tot materialul probator al cauzei, pronunțând o hotărâre nelegală în ceea ce-l privește . Recurentul C.C. a reamintit că s-a căsătorit cu mama victimei (G.P.), reclamanta C.A., în anul 1986 (conform certificatului de căsătorie), când victima avea 4 ani. Deși nu este tatăl biologic al lui G.P., C.C. este singurul tată pe care victima l-a avut, acesta fiind tatăl adoptiv (deși nu au fost întocmite niciodată formele legale). Reclamantul l-a crescut și educat ca pe propriul copil, l-a primit în domiciliul său de la o vârsta fragedă, după căsătoria cu mama sa, și nu a făcut nici un fel de diferență între acesta și ceilalți copii ai săi.

Pierderea unui fiu adoptiv, crescut și educat vreme de mai bine de 20 de ani, este la fel de tragică precum cea a unui fiu natural, devenind de neînțeles respingerea cererii reclamantului în apel. Este de neînțeles rațiunea instanței de apel, câtă vreme există probe certe din care reiese legătura de afectivitate dintre reclamant și victimă, respectiv declarația martorului E.I., care declara că victima a fost crescută de către reclamant, fiind considerat de către acesta ca fiind propriul său fiu. Raportându-se la dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., recurentul a susținut că obligația răspunderii civile delictuale nu este condiționată de alte împrejurări, în afara producerii unui prejudiciu, care, în speță, a fost dovedit.

Prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumției simple a judecătorului, dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situației sale injuste, componentele personalității sale, legătura de rudenie sau orice altă relație privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite. Recurentul a mai susținut că are dreptul să primească despăgubirii, suferința sa fiind una certă și acesta având calitatea de terță persoană păgubită, situație care corespunde dispoziției legale a art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 care prevede că, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurați răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule . 2. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E.R.A.R.

SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia instanței de apel a fost, parțial, pronunțată cu încălcarea legii și cu ignorarea materialului probator, sub aspectul incidenței confuziunii și sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, care sunt nejustificat de mari . În motivarea recursului declarat, recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici de recurs: - Instanța de apel a considerat eronat ca asigurătorul răspunde în temeiul art. 998 - 999 C. civ., în pofida faptului că instanța de recurs a lămurit irevocabil problema cadrului procesual al cauzei.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule", iar potrivit art. 50 din aceeași lege "Despăgubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri". Ambele texte normative citate instituie principiul răspunderii subsidiare a asigurătorului, răspunderea acestuia nefiind nici delictuală (întrucât nu a săvârșit nicio faptă ilicită) și nici contractuală (întrucât între păgubiți și asigurător nu există nicio convenție juridică).

Pentru a se solicita angajarea răspunderii asigurătorului, reclamanții trebuia să probeze îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a autorului faptei, iar apoi existența contractului de asigurare între acesta și asigurător. Eroarea instanței de apel, dar și a instanței de fond, constă în neanalizarea îndeplinirii ambelor condiții de angajare a răspunderii asigurătorului, asigurătorul răspunzând direct în baza Legii nr. 136/1995 numai față de asiguratul său, în timp ce față de persoanele păgubite el poate răspunde numai în baza răspunderii conjuncte a autorului faptei ilicite întemeiate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ. Vinovăția conducătorului autoturismului nu se sprijină pe probe administrate de organele de urmărire penală, rezoluția în cauză nefăcând referire la vreo probă administrată în vederea aflării adevărului și stabilirii vinovăției.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Or, instanța civilă avea obligația de a stabili, pe baza de probe, toate aceste aspecte, de vreme ce o hotărâre penală nu putea fi pronunțată ca urmare a survenirii decesului făptuitorului. Neprocedând astfel, prin decizia recurată au fost încălcate prevederile art. 1169 C. civ., ale art. 129 din C. proc. civ. și art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., considerându-se greșit că rezoluția în discuție dovedește vinovăția conducătorului autoturismului.

Chiar admițând că sunt probate toate condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale, potrivit legii, prejudiciul trebuie acoperit de autorul faptei ilicite, iar în cazul decesului acestuia prejudiciul va fi acoperit de moștenitorii săi legali, în limita masei succesorale. Chiar dacă dispozițiile Legii nr. 136/1995 dau dreptul persoanelor păgubite de a se îndrepta direct împotriva asigurătorilor, fondul cauzei nu poate fi soluționat decât verificând ce persoană răspunde patrimonial pentru faptele săvârșite, iar abia ulterior dacă există un caz de angajare a răspunderii asigurătorului. Or, în speța de față, verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., și având în vedere decesul lui C.C.C., acoperirea prejudiciului trebuie făcută de moștenitorii acestuia, care sunt tocmai apelanții reclamanți C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A.

- În mod greșit instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile legale privitoare la confuziune. Făcând trimitere la motivele sale de apel, recurenta a indicat că a susținut că, în ceea ce-i privește pe reclamanții C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A., sunt aplicabile prevederile art. 1154 C. civ., intervenind confuziunea, fără să facă vreo trimitere la dispozițiile art. 1048 ori la cele ale art. 1091 C. civ., analizate prin decizia de apel. Potrivit recurentei, faptul că apelanții C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A. sunt moștenitorii legali ai lui C.C.C. (și nu doar în relații de rudenie) este un aspect determinant în soluționarea cauzei. Din acest motiv reclamanții menționați prezintă calități necompatibile, producându-se astfel confuziunea, în conformitate cu dispozițiile art. 1154 C. civ.

Raționamentul instanței de apel, care nu a împărtășit teza confuziunii, conduce la situația absurdă în care chiar și șoferul vinovat, dacă nu ar fi decedat, ar fi avut dreptul să solicite despăgubiri morale pentru decesul fratelui său, fiindcă și în acest caz erau întrunite condițiile de angajare a răspunderii civile delictuale și exista o poliță RCA. În mod eronat a considerat instanța de apel că nu s-a produs confuziunea. - În mod greșit instanța de apel a dispus majorarea daunelor morale cuvenite reclamanților P. Fără a nega tragedia suferită în urma pierderii singurului părinte, este de urmărit dacă această împrejurare nu este folosită de apelanții-reclamanți în cauză ca o sursa de îmbogățire, deturnându-se astfel chiar scopul măsurilor reparatorii.

Recurenta a subliniat inconsecvența instanței de apel care a respins criticile sale cu privire la cuantumul daunelor morale, apreciind că prima instanță a analizat corect împrejurările cauzei, dar a admis majorarea cuantumului acestora pentru apelanții P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., deși acestea au fost stabilite de aceeași instanța de fond.

În plus, astfel cum reiese din actele medico-legale comunicate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară, conducătorul autoturismului se afla la momentul producerii accidentului - ora 15:10 - sub influența băuturilor alcoolice, având o alcoolemie de 0.20 gr ‰ . În aceste condiții exista deja o prezumție că persoanele decedate și persoana vătămată au urcat în autoturism cunoscând faptul că șoferul se afla sub influenta băuturilor alcoolice, împrejurare care le face răspunzătoare în parte față de evenimentele produse și care este, în același timp, de natură să restrângă aria răspunderii persoanei vinovate și, pe cale de consecință, a asigurătorului.

Faptul că șoferul s-a urcat la volan sub influența băuturilor alcoolice la ora 15:10 indică cel puțin un obicei al acestuia de a consuma băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan, obicei care nu putea să nu fie observat de ceilalți membri ai familiei sale, inclusiv de cei care au decis, cunoscând situația, să se urce în autoturismul condus de acesta. Având în vedere circumstanțele personale ale reclamanților, dar și împrejurările în care s-a produs accidentul rutier, recurenta-pârâtă a susținut că o reparație corectă a prejudiciului suferit de aceștia ar fi presupus acordarea unor despăgubiri de câte 10.000 RON cu titlu de daune materiale și daune morale pentru membrii familiei C. și de câte 15.000 RON cu titlu de daune morale pentru fiecare membru al familiei P., plus 10.000 RON cu titlu de daune materiale.

Recurenta-pârâtă a mai solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 C. proc. civ. La data de 8 septembrie 2014, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat. Intimații au arătat, în esență, că pârâtă răspunde față de terțele persoane păgubite prin accidentele auto în baza legii și a contractului de asigurare. Confuziunea invocată de pârâtă este exclusă atâta timp cât aceasta nu are o acțiune în regres împotriva celui vinovat de producerea accidentului decât în patru cazuri limitativ menționate de art. 58 din Legea nr. 136/1995, care nu se regăsesc în speță. De altfel, pârâta nici nu a probat introducerea unei astfel de acțiuni împotriva moștenitorilor conducătorului auto.

Cuantumul daunelor ce s-au acordat este situat sub media daunelor acordate în spețe similare. În recurs nu au fost administrate probe suplimentare. Înalta Curte apreciază că ambele recursuri declarate sunt nefondate, în considerarea următoarelor argumente. 1. Cu referire la recursul declarat de reclamantul C.C., se reține că acesta a criticat soluția instanței de apel de neacordare a despăgubirilor solicitate cu titlu de daune morale pentru prejudiciile de ordin afectiv suferite în urma decesului fiului soției sale, numitul G.P. În dezvoltarea criticii sale, recurentul a susținut că deși nu a fost tatăl natural al victimei G.P., l-a crescut și educat pe acesta de la vârsta de 4 ani, comportându-se ca un tată natural, că nicio diferență reală nu poate exista între pierderea unui fiu natural și cea a unuia adoptat, crescut timp de 20 de ani, și că dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

nu impun nicio condiție suplimentară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, sub rezerva producerii unui prejudiciu, care a fost dovedit în cazul său. Admițând, întocmai ca și recurentul, că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară și suficientă dovedirea elementelor acesteia - faptă ilicită, vinovăția, prejudiciul produs, chiar de ordin moral, afectiv, și legătura de cauzalitate - Înalta Curte constată că motivul reținut de instanța de apel pentru neacordarea despăgubirilor solicitate de acest reclamant nu a vizat neîndeplinirea vreunei condiții legale, cum ar fi aceea a legăturii de rudenie cu victima accidentului, bazată pe distincțiile utilizate de către recurent, respectiv fiu natural/fiu adoptiv, ci aprecierea instanței de apel asupra nedovedirii prejudiciului de ordin afectiv reclamat a fi reparat în cazul concret al acestui titular al acțiunii.

Practic, semnalând că reclamantul C.C. nu este tatăl biologic al lui G.P., instanța de apel nu a mai aplicat prezumția producerii unui prejudiciu prin decesul acestuia din urmă, așa cum a procedat spre exemplu, în cazul mamei naturale a lui G.P., numita C.A., ci a considerat necesară existența unui probatoriu care să dovedească natura raporturilor dintre cei doi, fie sub forma unei relații de întreținere, fie sub forma unei relații afective apropiate pentru ca, pornind de la acestea, să poată deduce producerea unui prejudiciu de ordin afectiv în persoana reclamantului C.C.

Apreciind ca fiind legal regimul probator impus de instanța de apel în cazul acestui reclamant, în considerarea raporturilor diferite existente între acesta și victima accidentului (spre deosebire de ceilalți reclamanți C. și victima G.P., rude prin filiația după mamă), Înalta Curte constată că a răspunde criticii recurentului-reclamant ar presupune o reevaluare a probatoriului administrat în fața instanțelor de fond, activitate ce a fost sustrasă de legiuitor din competențele instanței de recurs prin modalitatea de reglementare a cazurilor de modificare și/sau casare regăsite în cuprinsul art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, prin soluția sa, instanța de apel l-a exclus pe acest reclamant din sfera persoanelor ce urmează a fi despăgubite de asigurător nu pentru motivul neîndeplinirii unei cerințe legale (cea a calității de rudă), nereținută, de altfel, ca fiind impusă prin vreo dispoziție normativă de către instanța de apel, ci pentru motivul neprobării adecvate și suficiente a prejudiciului reclamat. Cum recursul declarat împotriva hotărârilor instanței de apel în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. deschide calea exercitării exclusiv a unui control în legalitate care, nici pe tărâmul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(temeiul de drept indicat de reclamant pentru recursul exercitat), nici pe tărâmul altui punct de la art. 304, nu ar permite o reevaluare a elementelor indicate de recurent ca probe în dovedirea prejudiciului suferit de el (prezumții deduse din istoricul vieții și circumstanțelor în care cei doi s-au aflat de-a lungul timpului, datele lor personale, componentele personalității acestora, depoziția unui martor) și nici formularea unei critici de nelegalitate care să reclame faptul că „instanța de apel nu a avut în vedere tot materialul probator al cauzei”, Înalta Curte va respinge acest recurs ca nefondat. 2. Cu referire la recursul declarat de pârâta SC E.A.R.

SA, se reține că acesta a criticat soluția instanței de apel sub aspectul reținerii ca fiind dovedite elementele angajării răspunderii asigurătorului, sub aspectul înlăturării apărării sale bazate pe instituția confuziunii, ale cărei elemente a pretins că sunt regăsite în situația moștenitorilor conducătorului auto C.C.C., dar și sub aspectul cuantificării daunelor morale acordate. Cea dintâi critică a acestei recurente a invocat deopotrivă eronata reținere de către instanța de apel a temeiului răspunderii asigurătorului ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999 C.civil, neanalizarea condițiilor de angajare a răspunderii asigurătorului și greșita reținere a autorității de lucru judecat în prezenta cauză, sub aspectul dovedirii elementelor răspunderii civile delictuale, a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 23 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.

Înalta Curte constată că nicăieri în cuprinsul hotărârii sale instanța de apel nu a menționat că temeiul răspunderii asigurătorului SC E.A.R. SA pentru fapta ilicită a conducătorului auto C.C.C. ar fi reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999 C.civil, pentru a îndreptăți formularea unei atare critici din partea recurentei-pârâte. Dimpotrivă, examinarea analizei făcută de aceasta la secțiunea „În drept”, ca și analiza criticilor de apel ale acestei părți dovedesc că instanța de apel a avut în vedere că temeiul angajării răspunderii asigurătorului este unul legal, reprezentat fiind de dispozițiile art. 49 și următoarele din Legea nr. 136/1995, texte de lege ce au fost, de altfel, reținute ca temei juridic al cererii de chemare în judecată și prin Decizia de recurs intermediară nr. 188 din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Și critica de neanalizare a condițiilor de angajare a răspunderii asigurătorului este nefondată, atât instanța de apel, dar și cea de primă instanță făcând trimitere directă atât la elementele răspunderii civile delictuale, a căror întrunire au verificat-o și constatat-o ca fiind îndeplinită în raport cu conducătorul auto C.C.C. (autorul accidentului auto, așadar a faptei ilicite prejudiciabile) cât și la existența unui contract de asigurare valabil încheiat și în vigoare la data evenimentului rutier, pentru autoturismul înmatriculat sub nr. X1, împrejurare dedusă din existența poliței de asigurare de răspundere civilă auto RCA, având ca emitent societatea pârâtă.

Așadar, soluționând acțiunea de față, instanțele de fond au verificat și reținut ca dovedite atât elementele răspunderii civile delictuale (în condițiile art. 998 - 999 C. civ.) în raport cu autorul accidentului auto, cât și incidența prevederilor art. 49, 50, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995, potrivit cu care asigurătorul acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată, iar plata acestora se efectuează de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Cât privește modalitatea în care instanțele de fond au stabilit elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta conducătorului auto C.C.C., Înalta Curte nu reține niciun motiv de nelegalitate care să justifice critica recurentei-pârâte. Este adevărat că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, și, în același timp, este real că, din pricina circumstanțelor cazului, soldat cu decesul inclusiv al conducătorului auto, pronunțarea unei hotărâri penale de sancționare a făptuitorului nu a mai fost posibilă.

Este adevărat și că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui C.C.C. pentru săvârșirea infracțiunilor de „ucidere din culpă” și „vătămare corporală din culpă” ca urmare a decesului făptuitorului nu este echivalentă hotărârii definitive a instanței penale la care se referă art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, Înalta Curte constată că instanțele de fond s-au raportat la acest înscris, pe baza căruia au reținut dovedirea în speță, a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale în persoana conducătorului auto, nu în considerarea autorității de lucru judecat de care s-ar bucura aceasta (sub aspectul existenței faptei ilicite, persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției sale), ci în considerarea forței sale probante necontestate în proces, ca înscris emanat de la o autoritate a statului învestită prin lege cu atribuții în investigarea faptelor penale (Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară), și care se sprijină în privința elementelor pe care le constată - fapta produsă, autorul acesteia, vinovăția, consecințele produse, circumstanțele în care s-a săvârșit fapta - atât pe probe imposibil de administrat instanței civile în raport cu data sesizării sale - proces-verbal de cercetare la fața locului, dar și pe probe științifice (de asemenea imposibil de administrat în instanța civilă din cauza factorului timp) - rapoarte medico-legale de necropsie ale tuturor victimelor rezultate din accident ori proces-verbal de constatare tehnică a autoturismului implicat în evenimentul rutier.

Este relevant de menționat în analiza acestei critici că în fața primei instanțe societatea pârâtă nu a fost prezentă la niciun termen de judecată (nici cel de propunere a probelor, nici cel de susținere a concluziilor pe fond), iar prin întâmpinarea trimisă la dosar a invocat lapidar câteva apărări, niciuna privitoare la probațiunea faptei generatoare a riscului asigurat. Deși prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță reclama încălcarea acelorași dispoziții legale arătate și prin prezentul recurs - art. 22 (1) C. proc. pen., art. 1169 C. civ., art. 129 C. proc. civ.

- solicitând atașarea la dosarul cauzei a probatoriilor administrate de organul de anchetă penală, la termenul de discutare a probelor în fața instanței de apel, pârâta s-a opus atașării dosarului de investigare penală a cazului, declarând că rezoluția parchetului (aflată deja la dosar) este suficientă pentru soluționarea cauzei, și, în același timp, că nu dorește să administreze alte probe în dosar. Așadar, nu numai că recurenta-pârâtă nu a administrat probe contrare celor aflate la dispoziția instanțelor de fond, dar nici nu a fost interesată în încuviințarea unor atare probe.

În aceste circumstanțe, date de lipsa oricărei probe care să infirme ori să contrazică în vreun fel elementele stabilite prin rezoluția organului de investigare penală, în mod corect instanțele de fond au reținut ca dovedite elementele răspunderii civile delictuale, în raport cu conducătorul auto C.C.C., pe baza rezoluției parchetului de neîncepere a urmăririi penale, document la care acestea s-au raportat ca la orice înscris ale cărui concluzii nu au fost contrazise în proces printr-un alt element probator contrar.

Sunt, de asemenea, nefondate și criticile recurentei privitoare la nereținerea instituției juridice a confuziunii în raporturile sale litigioase cu succesorii celui vinovat de producerea accidentului, respectiv reclamanții C. Înalta Curte apreciază că instanța de apel a procedat corect atunci când a înlăturat această apărare a pârâtei (invocată și prin motivele sale de apel), deși argumentele care justifică soluția sunt altele decât cele reținute în considerentele deciziei recurate.

Astfel, este vădit greșit întreg fundamentul construcției juridice pe care recurenta-pârâtă își sprijină această apărare întrucât pornește de la ipoteza greșită că, potrivit legii (nr. 136/1995), în toate cazurile asigurate pentru răspunderea civilă delictuală prin accidente de vehicule (așadar, în toate cazurile de producere de prejudicii față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule) prejudiciul trebuie acoperit, în cele din urmă, de autorul faptei ilicite, iar în cazul decesului acestuia, de moștenitorii săi legali, în limita masei succesorale.

Or, această ipoteză contravine în mod fundamental rațiunii instituirii mecanismului legal al asigurării de răspundere civilă auto și soluției legislative create prin Legea nr. 136/1995, potrivit cu care asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei doar în patru cazuri limitativ menționate la literele a) - d) ale art. 58 din lege (așadar nu întotdeauna, după cum lasă de înțeles recurenta în recursul său), pentru celelalte cazuri asigurătorul preluând riscul integral. A afirma, la momentul actual, că prejudiciile provocate prin fapta conducătorului C.C.C. trebuie acoperite de moștenitorii legali ai acestuia, care sunt chiar reclamanții C.A., C.G.A., M.M.

și C.V.A., ar însemna să se prejudece o eventuală (doar) acțiune în regres a asigurătorului îndreptată împotriva acestora, al cărei deznodământ este condiționat de dovedirea întrunirii cerințelor limitative ale vreuneia din cele patru ipoteze de acțiuni în regres reglementate de art. 58 din Lege.

Or, pe de o parte, Înalta Curte reține că o astfel de acțiune în regres, având ca temei legea și contractul de asigurare încheiat pentru autoturismul condus de C.C.C., este una distinctă și subsecventă celei de față, care are ca temei legea și dispozițiile din materia răspunderii civile delictuale (art. 998 - 999 C. civ.), iar pe de altă parte, că la momentul invocării confuziunii de către asigurător, acesta nici nu a dovedit promovarea acțiunii în regres împotriva persoanei vinovate/succesorilor acesteia și, cu atât mai puțin, soluționarea sa favorabilă prin recunoașterea unei creanțe împotriva autorului accidentului/succesorilor săi în drepturi, ipoteză necesară pentru întrunirea condițiilor legale ale confuziunii.

Criticile privitoare la cuantificarea daunelor morale acordate de instanțele de fond sunt nefondate. Instanța de apel a explicat suficient argumentele care au determinat-o să facă o diferență între cele două familii ale victimelor accidentului auto, sub aspectul daunelor morale acordate, respectiv între membrii familiei P. și cei ai familiei C. Astfel, instanța de apel a reținut că cei patru copii ai victimei P.I. au rămas lipsiți de orice sprijin, material și moral, prin moartea unicului lor părinte în viață, la vârsta la care unii dintre ei se aflau încă în continuarea studiilor, iar alții la începutul vieții de adult, împrejurare ce a justificat nevoia acordării unor despăgubiri mai mari acestora, o atare împrejurare excluzând ipoteza speculării incidentului rutier ca pe o sursă de îmbogățire, după cum a pretins recurenta.

Nu este nimic contradictoriu și nici inconsecvent în raționamentul instanței de apel care, cenzurând hotărârea de primă instanță, a stabilit că judecătorul fondului a apreciat corect împrejurările cauzei și consecințele faptei ilicite, însă doar în raport cu reclamanții C., deducându-se implicit că același lucru nu a fost realizat de aceeași manieră în privința reclamanților P., unde a fost nevoie de intervenția și corecția instanței de apel, pentru motive justificate și rezonabile. Cât privește prezumția cunoașterii de către ceilalți pasageri ai autoturismului implicat în accident a pretinsului obicei al conducătorului auto de a consuma băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi dedusă doar din rezultatul examenului medico-legal (ce indica o alcoolemie relativ scăzută a șoferului la ora accidentului) și din ora la care a avut loc evenimentul rutier.

Un eventual obicei al șoferului de a consuma băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan ar fi trebuit probat în proces, ceea ce recurenta nu a făcut, iar prezumția cunoașterii stării șoferului, de la data producerii accidentului, de către ceilalți pasageri ar fi trebuit să se sprijine pe elemente de fapt colaterale faptului de dovedit, mult mai concrete, cum ar fi consumul de alcool anterior, de către toți cei implicați, ori starea evidentă de ebrietate a șoferului, tradusă într-o alcoolemie mărită, etc., elemente ce lipsesc din economia litigiului pendinte. Prin urmare, nu se poate reține că instanțele de fond nu ar fi analizat cauza în raport de ansamblul elementelor și circumstanțelor relevante în cuantificarea despăgubirilor