ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2200/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 755 din 27 aprilie

2011 pronunțată în Dosarul nr. 31489/3/2010 de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților, s-a admis în parte acțiunea în daune formulată de

reclamanții P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A. în

contradictoriu cu pârâta SC E.A.R. SA și a fost obligată pârâta la plata către

reclamanți a următoarelor sume: către reclamanta P.C. a sumei de 10.000 RON

reprezentând daune materiale și a sumei de 25.000 RON reprezentând daune

morale, către reclamanții P.M.A., P.A.M., P.D. a câte 25.000 RON fiecare,

reprezentând daune morale pentru uciderea tatălui lor P.I.; către reclamanta

C.A. a sumei de 10.000 RON reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000

RON reprezentând daune morale, către reclamanții C.C., C.G.A., M.M. a câte

25.000 RON fiecare, reprezentând daune morale pentru decesul fiului/fratelui

G.P. și către reclamantul C.V.A. a sumei de 25.000 RON reprezentând daune

morale pentru decesul lui G.P. și 10.000 RON reprezentând daune morale pentru

suferințele proprii resimțite în urma accidentului de circulație; s-a respins,

ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere și a fost obligată pârâta la plata către reclamantele

C.A. și P.C. a câte 3.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluționând cauza,

prima instanță a reținut că la data de 26 iulie 2009 pe DN 3, la KM 35+900 a

avut loc un accident rutier soldat cu decesul pasagerilor P.I. și G.P. și vătămarea

corporală a reclamantului C.V.A., accident în urma căruia a decedat și șoferul

autoturismului, C.C.C., căruia îi aparține culpa în producerea accidentului,

potrivit Rezoluției din 23 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria

Lehliu Gară din Dosarul nr. 1160/P/2009 .

Autoturismul condus

de autorul accidentului, marca WG, cu număr de înmatriculare X1 era asigurat de

răspundere civilă la data producerii accidentului de către E.R.A.R SA.

Față de această

împrejurare, s-a apreciat că devin incidente prevederile art. 48 alin. (1) din

Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, care

reglementează asigurarea de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse

prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, reținându-se că, în

cauză, răspunderea civilă delictuală revine asiguratului, conducătorul

autovehiculului asigurat (C.C.C.), fiind vorba de o răspundere pentru fapta

proprie culpabilă (art. 998, 999 C. civ.), care prin accidentul produs a cauzat

decesul lui G.P. și P.I., dar și vătămarea corporală a reclamantului C.V.A.

Cum drepturile

persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule se pot

exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele

obligației acestuia (art. 57 alin. (1) din lege), în condițiile în care

persoana responsabilă delictual a decedat în urma acestui accident și cum

reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la repararea

prejudiciului produs prin accident, prima instanță a admis în parte acțiunea și

a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a

reclamanților.

În acest sens, a

reținut că reclamanții P.A.M., P.M.A., P.C., P.D. sunt copiii defunctului P.I.,

succesori în drepturi ai acestuia, potrivit certificatului de calitate de

moștenitor emis de BNP nr. 16432 din 6 aprilie 2011.

Reclamanta C.A. este

mama lui G.P., potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul

C.V.A., accidentat și el în evenimentul rutier din 26 iulie 2009, este fiul

reclamantei C.A. și frate de mamă cu G.P., reclamantele C.G.A. și M.M. sunt

surorile lui G.P. (după mamă), în timp ce reclamantul C.C. este actualul soț al

reclamantei C.A. și tatăl celorlalți reclamanți C., precum și tatăl autorului

accidentului. C.A. s-a căsătorit cu C.C. în anul 1986, dată la care G.P.,

copilul dintr-o altă căsătorie a numitei C.A., avea 4 ani. Pe baza probele

administrate - înscrisuri și declarații de martori- s-a stabilit că G.P. a fost

crescut de mama sa și de reclamantul C.C., acesta din urmă considerându-l copilul

său.

În concluzie,

tribunalul a apreciat că toți reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitori

ai persoanelor decedate în accidentul rutier din 26 iulie 2009 (G.P. și P.I.)

și, prin urmare, sunt îndreptățite să solicite repararea prejudiciului material

și moral produs în urma acestui eveniment.

În stabilirea

despăgubirilor cuvenite, tribunalul a apreciat că reclamanta P.C. a suportat

cheltuielile pentru înmormântarea tatălui său în valoare de 10.000 RON,

folosindu-se în acest sens declarațiile martorilor care au fost coroborate cu

înscrisurile reprezentând bonuri fiscale pentru cheltuieli cu produse

alimentare, precum și faptul că reclamanții au beneficiat de un ajutor de

înmormântare. La stabilirea acestui cuantum al prejudiciului material, tribunalul

a avut în vedere și posibilitățile materiale ale reclamantei, posibilități ce

nu-i permiteau să aloce 30.000 RON pentru înmormântarea tatălui său, așa cum

s-a pretins prin cererea formulată.

În ceea ce privește

prejudiciul moral suferit de reclamanții P. prin decesul tatălui lor P.I.,

tribunalul a acordat pentru fiecare suma de 25.000 RON cu titlu de daune

morale, având în vedere la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri și limita

de despăgubire pentru vătămare corporală și deces pentru anul 2009, astfel cum

a fost menționată în polița de asigurare, data încheierii acestei asigurări (7

iunie 2001) și data producerii cazului asigurat (26 iulie 2009), precum și

faptul că în urma aceluiași eveniment rutier s-au produs pagube tuturor

reclamanților, iar totalul despăgubirilor acordate tuturor persoanelor

prejudiciate (inclusiv cheltuielile făcute în prezentul proces) nu trebuie să

depășească limita de despăgubire menționată în polița de asigurare.

În ceea ce privește

prejudiciul material suferit de reclamanta C.A., constând în cheltuieli făcute

cu înmormântarea lui G.P., tribunalul a apreciat că acesta este în sumă de

10.000 RON. Referitor la prejudiciul moral suferit prin decesul fiului său,

tribunalul a considerat că suma de 100.000 RON ar asigura o reparație

echitabilă.

În ceea ce privește

prejudiciul moral suferit de reclamanții C.G.A., M.M., C.V.A., frați după mamă

cu G.P., tribunalul a acordat fiecăruia suma de 25.000 RON cu titlu de daune

morale pentru suferința provocată de moartea fratelui lor.

Daunele materiale

solicitate de reclamantul C.V.A., reprezentând cheltuieli aferente spitalizării

și tratamentului necesar ca urmare a vătămărilor suferite, nu au fost acordate

întrucât nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor pretinse, înscrisurile

medicale depuse la dosar dovedind că reclamantul a făcut analize medicale

ulterior accidentului (la data de 26 august 2009), fără însă să fie evidențiată

existența vreunei legături de cauzalitate cu evenimentul rutier produs. Nici

biletul de ieșire din spital al acestui reclamant, din data de 25 noiembrie

2009, nu stabilește un raport de cauzalitate precis între neliniștea care a

determinat spitalizarea acestuia timp de 15 zile și evenimentul rutier produs

la 26 iulie 2009. De asemenea, nu a rezultat că reclamantului i s-a stabilit

diagnosticul de schizofrenie, nu există un istoric al stărilor de neliniște, ci

din acel bilet de ieșire din spital rezultă că pacientul nu are antecedente

psihiatrice.

Reclamantul C.V.A. a

primit suma de 10.000 RON reprezentând daune morale solicitate pentru

vătămările fizice și psihice pe care le-a suferit în urma accidentului de

circulație din data de 26 iulie 2009, avându-se în vedere că reclamantul se

afla în autovehiculul implicat în accident, iar decesul șoferului și al

celorlalți pasageri l-au marcat puternic, astfel că este îndreptățit să i se

acorde această despăgubire pentru repararea prejudiciului moral suferit.

În ceea ce privește

prejudiciul moral suferit de reclamantul C.C., tribunalul i-a acordat suma de

25.000 RON cu titlu de daune morale pentru suferința provocată de moartea lui

G.P., având în vedere că acesta l-a crescut de la vârsta de 4 ani, fiind

considerat ca și copilul său, astfel cum rezultă din declarația martorului E.I.

Capătul de cerere

prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților de

întârziere de 0,1% începând cu data de 24 iunie 2010, a fost respins ca

neîntemeiat, având în vedere conținutul art. 37 din Ordinul nr. 20/2008

potrivit căruia „Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în

termenul prevăzut la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă

diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se

plătește de asigurător, se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru

fiecare zi de întârziere”.

Dar potrivit art. 36

alin. (1) din același Ordin: „Despăgubirea se efectuează de către asigurătorul

RCA în maximum 15 zile de la data la care asigurătorul a definitivat

investigația necesară evaluării sumei pe care este obligat să o plătească sau

de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă

cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel toate părțile, acestea fiind admise prin Decizia

civilă nr. 33A din 27 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, care a desființat hotărârea de primă instanță și a trimis cauza spre

rejudecare Tribunalului București, reținându-se că prima instanță a nesocotit

dispozițiile art. 57 din Legea nr. 136/1995, potrivit cu care, stabilirea

drepturilor persoanelor păgubite prin producerea accidentelor de autovehicule,

care se exercită direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, are loc

cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei.

Cum cel răspunzător

de producerea pagubei a decedat în cazul dedus judecății, s-a arătat că

trebuiau citați moștenitorii acestuia, care au figurat în proces doar ca

reclamanți, iar instanța nu a analizat problema dublei calități a acestora în raport

de dispozițiile Legii nr. 136/1995.

Prin Decizia nr. 188

din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis

recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva acestei decizii, care a

fost casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel,

observându-se că, în cauză, succesorii persoanei responsabile de producerea

accidentului au figurat ca părți în proces încă de la momentul începerii

acestuia, în calitate de reclamanți, fiind astfel îndeplinite condițiile impuse

de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, modificată și republicată,

situație în care nu se mai impunea citarea acestora și în calitate de

intervenienți forțați, după cum eronat a dispus prin hotărârea sa instanța de

apel.

În rejudecare la

Curtea de Apel București s-a format Dosarul nr. 31489/3/2010*.

Prin Decizia civilă

nr. 299A/23.10/2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C. și M.M.,

au fost admise apelurile declarate de reclamanții P. și de pârâta SC E.A.R. SA,

a fost schimbată în parte sentința de primă instanță, în sensul că a fost

obligată pârâta la plata către reclamanții P. a câte 50.000 RON fiecare, cu

titlu de daune morale, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de

despăgubiri formulată de C.C., menținându-se restul dispozițiilor sentinței

atacate.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți P.C., P.M.A.,

P.A.M., P.D., C.A., C.C., C.G.A., M.M. și C.V.A. au criticat hotărârea primei

instanțe sub aspectul cuantumului daunelor morale și materiale acordate, în

timp ce apelanta-pârâtă SC E.A.R. SA a criticat aceeași hotărâre întrucât prima

instanță nu a statuat asupra temeiului de drept al acțiunii promovate, că nu au

fost respectate dispozițiile Legii nr. 136/1995 cu privire la citarea în

calitate de intervenienți a autorului faptei ilicite, că nu sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale pentru a se angaja răspunderea

asigurătorului și, în subsidiar, întrucât cuantumul despăgubirilor acordate

este prea mare în raport de circumstanțele concrete ale comiterii evenimentului

rutier.

Apelul reclamanților

P. a fost găsit întemeiat, reținându-se că tatăl acestora, decedat în

accidentul auto, era pasager și, prin urmare, nu poate fi considerat vinovat de

producerea acestuia.

Decesul unui părinte

determină producerea unor suferințe psihice pentru copii, suferințe care sunt

amplificate de contextul în care a decedat și de împrejurarea că era singurul

părinte al apelanților-reclamanți.

Stabilind că, sub

aspectul criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral, trebuie să se țină

cont de lipsa culpei decedatului în producerea accidentului, gradul de rudenie

al părților, de vârsta apelanților și de efectele asupra dezvoltării

profesionale, instanța de apel a reținut că P.C., P.M.A., P.A.M. și P.D. sunt

fii lui P.I. și că efectele negative ale decesului tatălui lor au fost

accentuate de faptul că cei patru copii erau la început de drum în viață.

Aceștia și-au pierdut în mod tragic singurul sprijin moral și material, la o

vârstă cuprinsă între 20 - 24 de ani, când copiii aveau nevoie de sprijinul

moral și financiar al părintelui pentru a-și alege un drum în viața

profesională. În urma tragicului eveniment rutier, aceștia au fost nevoiți sa

își revizuiască în mod determinant modul de viață, s-au confruntat cu însemnate

nevoi materiale și, unii dintre ei, au renunțat la forma de învățământ pe care

o urmau.

Dispariția tatălui a

schimbat viața reclamanților într-un mod irevocabil, acesta fiind singurul

părinte care îi avea în grijă, astfel că cei patru copii au rămas fără niciun

părinte care să ii sprijine, sa ii sfătuiască, cu greutăți și responsabilități

pe care nu ar fi trebuit să le întâmpine în mod normal la această vârstă.

Cum prima instanță nu

a ținut cont de faptul că defunctul reprezenta singurul sprijin material și

moral al celor patru copii ai săi (mama acestora fiind decedată de mai mulți

ani), și că, deci, afectarea acestor reclamanți a fost mai mare, instanța de apel

a apreciat că o dezdăunare rezonabilă presupune acordarea fiecăruia dintre ei a

unei sume de 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

Critica referitoare

la obligarea apelantei-pârâte SC E.A.R. SA la plata penalităților, a fost

găsită nefondată, având în vedere dispozițiile art. 36 alin. (1) din Ordinul

CSA nr. 20/2008, care prevede că asigurătorul RCA are un termen de 15 zile

pentru efectuarea plații, de la data la care asigurătorul a definitivat

investigația necesară, respectiv de la data primirii unei hotărâri

judecătorești definitive.

Or, obligația de

plată a despăgubirilor de către asigurător nu este încă nici certă și nici

exigibilă deoarece cuantumul acestora nu a fost stabilit, în mod definitiv,

prin nicio hotărâre judecătorească, numai după finalizarea prezentei cauze,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prin care asigurătorul

este obligat la plata despăgubirilor, se va naște în mod efectiv și obligația

de plată în sarcina acestuia. Numai din acel moment asigurătorul are obligația

de a achita sumele stabilite cu titlu de despăgubiri, iar în lipsa îndeplinirii

acestei obligații, datorează penalități de întârziere pentru neexecutare.

Până în momentul în

care nu se stabilește obligația asigurătorului nu se poate pretinde plata penalităților

de întârziere, așa cum pretind apelanții-reclamanți.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor materiale, s-a arătat că prima instanță a avut în vedere

toate probele administrate și a apreciat în mod corect asupra cuantumului

acestora, iar în calea de atac a apelului nu au fost administrate alte mijloace

de probă sub acest aspect, motiv pentru care critica a fost apreciată drept

nefondată.

În ceea ce privește

apelul reclamanților C.A., C.C., C.G.A., M.M. și C.V.A., acesta a fost

considerat nefondat, arătându-se că situația apelanților din familia C. este

diferită de situația apelanților din familia P., deoarece C.C.C., un membru al

familiei lor, a fost vinovat atât de producerea accidentului rutier, dar și de

decesul fratelui G.P.

Acțiunea promovată de

aceștia are ca obiect acordarea de despăgubiri morale pentru suferința produsă

de pierderea lui G.P., iar nu repararea prejudiciului moral cauzat ca urmare a

decesului lui C.C.C., conducătorul auto vinovat de producerea accidentului.

Este irelevant că apelanții

erau rude cu conducătorul auto, deoarece prin cererea formulată aceștia nu au

solicitat obligarea asigurătorului la plata despăgubirilor morale pentru

suferința resimțită de pierderea conducătorului auto, ci acordarea de daune

morale pentru durerea determinată de pierderea lui G.P., care era fiul lui C.A.

și fratele celorlalți apelanți. Or, a rezultat din datele speței că G.P. era

pasager în autovehiculul condus de către C.C.C. și nu are nicio vină în

producerea accidentului.

Astfel fiind, în mod

corect prima instanță a statuat că reclamanții C.A., C.G.A., M.M. și C.V.A. au

dreptul la despăgubiri morale pentru a remedia suferința pierderii lui G.P.,

având în vedere relațiile de familie dintre aceștia și gradul de afecțiune.

Însă, la aprecierea

pretențiilor morale trebuie avute în vedere circumstanțele personale ale

rudelor victimelor, precum și contextul producerii accidentului rutier,

elemente de care prima instanță a ținut cont la stabilirea cuantumului

despăgubirilor morale și a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor materiale acordate, prima instanță a avut în vedere toate

probele administrate și a apreciat în mod corect asupra cuantumului acestora,

iar în calea de atac a apelului nu au fost administrate alte mijloace de probă

sub acest aspect, motiv pentru care critica a fost considerată nefondată.

Cu referire la apelul

declarat de apelanta-pârâtă SC E.A.R. SA, s-a apreciat că acesta este fondat

numai parțial, în ceea ce privește lipsa dreptului reclamantului C.C. la

acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul produs prin decesul lui

G.P., celelalte critici fiind nefondate.

Astfel, criticile

referitoare la temeiul de drept al acțiunii promovate și la obligativitatea

citării în calitate de intervenienți forțați a moștenitorilor autorului

accidentului au fost soluționate prin Decizia civilă nr. 188 din 23 ianuarie

2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în

calea de atac a recursului, în care s-a statuat asupra temeiul de drept al

acțiunii deduse judecății și asupra împrejurării că au fost respectate

dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995, motiv pentru care instanța de apel

nu le-a mai analizat din nou.

Critica referitoare

la neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile a

asigurătorului, este nefondată întrucât răspunderea asigurătorului nu este una

obiectivă, ci depinde în primul rând de existența răspunderii asiguratului,

ceea ce presupune verificarea și dovedirea îndeplinirii condițiilor prevăzute

de lege, iar în cauză s-a făcut dovada existenței faptei ilicite, a culpei

conducătorului auto, a prejudiciului produs și a legăturii de cauzalitate pe

baza celor reținute prin rezoluția parchetului de neîncepere a urmăririi penale

împotriva lui C.C.C.

Nici critica

referitoare la reținerea confuziunii nu a fost găsită întemeiată, arătându-se

că, pentru a opera confuziunea, este necesar să existe o creanță certă a unei

persoane față de altă persoană, iar cel obligat să devină moștenitorul sau

creditorul creditorului său, înainte de stingerea creanței prin alte modalități

de plată.

Situația premisă

pentru existența confuziunii este reprezentată de existența unei creanțe care

să aibă caracter cert, or, în cauza de față, nu există nicio creanță a apelanților

față de persoana vinovată de producerea accidentului, respectiv C.C.C. și nici

invers pentru a se putea invoca existența unei confuziuni.

Dispoziția art. 1048

C. civ., care prevede că „atunci când unul din debitori devine erede unic al

creditorului, sau când creditorul devine unic erede al unuia din debitori,

confuziunea nu stinge creanța decât pentru partea debitorului sau a

creditorului”, nu este aplicabilă în cauză deoarece, pe de o parte,

apelanții-reclamanți C.A., C.C., C.G.A., M.M. și C.V.A. nu au nici o creanță

față de C.C.C., iar autorul accidentului nu are avea nicio creanță față de

apelanții din familia C.

Inexistența unei

creanțe certe anterioare cererii de chemare în judecată determină

inaplicabilitatea dispozițiilor cu privire la confuziune.

Împrejurarea că

apelanții din familia C. se află în relații de rudenie cu autorul accidentului,

respectiv C.C.C., este nerelevantă sub aspectul incidenței confuziunii atâta

timp cât răspunderea autorului accidentului izvorăște dintr-o faptă ilicită

care ar fi atras răspunderea penală personală a acestuia, dacă nu ar fi

decedat. Răspunderea penală are un caracter strict personal, motiv pentru care

și răspunderea civilă delictuale care izvorăște dintr-o faptă ilicită prevăzută

de legea penală (infracțiune) are un caracter strict personal.

Dreptul subiectiv al

apelanților-reclamanți C.A., C.G.A., M.M. și C.V.A. are un caracter strict

personal și are ca izvor suferința personală și individuală a fiecăruia dintre

apelanți față de decesul unei rude apropiate respectiv G.P.

Având în vedere

caracterul strict personal al răspunderii autorului accidentului, respectiv al

lui C.C.C., dar și caracterul strict personal al drepturilor subiective

exercitate de către C.A., C.G.A., M.M. și C.V.A., ca o consecință a decesului

lui G.P., s-a apreciat că nu poate interveni confuziunea între acestea, nefiind

incidente dispozițiile art. 1048 C. civ. din 1864.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, Curtea a constatat că este vorba despre o critică

comună cu aceea formulată de reclamanți, fiind incidente considerentele

reținute în examinarea apelului acestora.

Singura critică

fondată formulată de către SC E.A.R. SA a fost aceea prin care s-a invocat

inexistența dreptului subiectiv personal al lui C.C. de a obține despăgubiri,

având în vedere că acesta nu era tatăl lui G.P., ci doar tatăl lui C.C.C.,

autorul producerii accidentului, reținându-se că nu s-au administrat probe din

care să reiasă că C.C. se afla în întreținerea lui G.P. sau cu privire la

relațiile apropiate dintre acesta și G.P., care să ilustreze suferința

provocată de pierderea acestuia.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul C.C. și pârâta SC

E.A.R. SA.

declarat de recurentul-reclamant C.C., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., a fost criticată pentru nelegalitate hotărârea instanței de

apel, în privința soluției de nerecunoaștere a dreptului său de a fi dezdăunat

pentru prejudiciile morale suferite în urma decesului fiului soției sale, G.P.

În motivarea

recursului declarat, acesta a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere

tot materialul probator al cauzei, pronunțând o hotărâre nelegală în ceea ce-l

privește .

Recurentul C.C. a

reamintit că s-a căsătorit cu mama victimei (G.P.), reclamanta C.A., în anul

1986 (conform certificatului de căsătorie), când victima avea 4 ani. Deși nu

este tatăl biologic al lui G.P., C.C. este singurul tată pe care victima l-a

avut, acesta fiind tatăl adoptiv (deși nu au fost întocmite niciodată formele legale).

Reclamantul l-a crescut și educat ca pe propriul copil, l-a primit în

domiciliul său de la o vârsta fragedă, după căsătoria cu mama sa, și nu a făcut

nici un fel de diferență între acesta și ceilalți copii ai săi.

Pierderea unui fiu

adoptiv, crescut și educat vreme de mai bine de 20 de ani, este la fel de

tragică precum cea a unui fiu natural, devenind de neînțeles respingerea

cererii reclamantului în apel. Este de neînțeles rațiunea instanței de apel,

câtă vreme există probe certe din care reiese legătura de afectivitate dintre

reclamant și victimă, respectiv declarația martorului E.I., care declara că

victima a fost crescută de către reclamant, fiind considerat de către acesta ca

fiind propriul său fiu.

Raportându-se la

dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., recurentul a susținut că obligația

răspunderii civile delictuale nu este condiționată de alte împrejurări, în

afara producerii unui prejudiciu, care, în speță, a fost dovedit.

Prejudiciul moral nu

se probează ci se constată, fiind supus prezumției simple a judecătorului,

dedus din cauzalitate, acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale

celui care aspiră la remedierea situației sale injuste, componentele

personalității sale, legătura de rudenie sau orice altă relație privilegiată a

acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei morale suferite.

Recurentul a mai

susținut că are dreptul să primească despăgubirii, suferința sa fiind una certă

și acesta având calitatea de terță persoană păgubită, situație care corespunde

dispoziției legale a art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 care prevede că,

asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru

prejudiciile de care asigurați răspund față de terțe persoane păgubite prin

accidente de vehicule .

declarat de recurenta-pârâtă SC E.R.A.R. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că decizia instanței de apel a fost,

parțial, pronunțată cu încălcarea legii și cu ignorarea materialului probator,

sub aspectul incidenței confuziunii și sub aspectul cuantumului daunelor morale

acordate, care sunt nejustificat de mari .

În motivarea

recursului declarat, recurenta-pârâtă a invocat următoarele critici de recurs:

- Instanța de apel a

considerat eronat ca asigurătorul răspunde în temeiul art. 998 - 999 C. civ.,

în pofida faptului că instanța de recurs a lămurit irevocabil problema cadrului

procesual al cauzei.

Potrivit art. 49 din

Legea nr. 136/1995, "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului

de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe

persoane păgubite prin accidente de vehicule", iar potrivit art. 50 din

aceeași lege "Despăgubirile se acorda pentru sumele pe care asiguratul

este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată

persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin

avarierea ori distrugerea de bunuri".

Ambele texte

normative citate instituie principiul răspunderii subsidiare a asigurătorului,

răspunderea acestuia nefiind nici delictuală (întrucât nu a săvârșit nicio

faptă ilicită) și nici contractuală (întrucât între păgubiți și asigurător nu

există nicio convenție juridică). Pentru a se solicita angajarea răspunderii

asigurătorului, reclamanții trebuia să probeze îndeplinirea condițiilor

angajării răspunderii civile delictuale a autorului faptei, iar apoi existența

contractului de asigurare între acesta și asigurător.

Eroarea instanței de

apel, dar și a instanței de fond, constă în neanalizarea îndeplinirii ambelor

condiții de angajare a răspunderii asigurătorului, asigurătorul răspunzând

direct în baza Legii nr. 136/1995 numai față de asiguratul său, în timp ce față

de persoanele păgubite el poate răspunde numai în baza răspunderii conjuncte a

autorului faptei ilicite întemeiate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ.

Vinovăția

conducătorului autoturismului nu se sprijină pe probe administrate de organele

de urmărire penală, rezoluția în cauză nefăcând referire la vreo probă

administrată în vederea aflării adevărului și stabilirii vinovăției.

Potrivit art. 22

alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea

civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a

vinovăției acesteia.

Or, instanța civilă

avea obligația de a stabili, pe baza de probe, toate aceste aspecte, de vreme

ce o hotărâre penală nu putea fi pronunțată ca urmare a survenirii decesului

făptuitorului. Neprocedând astfel, prin decizia recurată au fost încălcate

prevederile art. 1169 C. civ., ale art. 129 din C. proc. civ. și art. 22 alin.

(1) din C. proc. pen., considerându-se greșit că rezoluția în discuție

dovedește vinovăția conducătorului autoturismului.

Chiar admițând că

sunt probate toate condițiile necesare angajării răspunderii civile delictuale,

potrivit legii, prejudiciul trebuie acoperit de autorul faptei ilicite, iar în

cazul decesului acestuia prejudiciul va fi acoperit de moștenitorii săi legali,

în limita masei succesorale.

Chiar dacă dispozițiile

Legii nr. 136/1995 dau dreptul persoanelor păgubite de a se îndrepta direct

împotriva asigurătorilor, fondul cauzei nu poate fi soluționat decât verificând

ce persoană răspunde patrimonial pentru faptele săvârșite, iar abia ulterior

dacă există un caz de angajare a răspunderii asigurătorului.

Or, în speța de față,

verificând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., și

având în vedere decesul lui C.C.C., acoperirea prejudiciului trebuie făcută de

moștenitorii acestuia, care sunt tocmai apelanții reclamanți C.A., C.C.,

C.G.A., M.M., C.V.A.

- În mod greșit

instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile legale

privitoare la confuziune.

Făcând trimitere la

motivele sale de apel, recurenta a indicat că a susținut că, în ceea ce-i

privește pe reclamanții C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A., sunt aplicabile

prevederile art. 1154 C. civ., intervenind confuziunea, fără să facă vreo

trimitere la dispozițiile art. 1048 ori la cele ale art. 1091 C. civ.,

analizate prin decizia de apel.

Potrivit recurentei,

faptul că apelanții C.A., C.C., C.G.A., M.M., C.V.A. sunt moștenitorii legali

ai lui C.C.C. (și nu doar în relații de rudenie) este un aspect determinant în

soluționarea cauzei. Din acest motiv reclamanții menționați prezintă calități

necompatibile, producându-se astfel confuziunea, în conformitate cu

dispozițiile art. 1154 C. civ.

Raționamentul

instanței de apel, care nu a împărtășit teza confuziunii, conduce la situația

absurdă în care chiar și șoferul vinovat, dacă nu ar fi decedat, ar fi avut

dreptul să solicite despăgubiri morale pentru decesul fratelui său, fiindcă și

în acest caz erau întrunite condițiile de angajare a răspunderii civile

delictuale și exista o poliță RCA.

În mod eronat a

considerat instanța de apel că nu s-a produs confuziunea.

- În mod greșit

instanța de apel a dispus majorarea daunelor morale cuvenite reclamanților P.

Fără a nega tragedia suferită în urma pierderii singurului părinte, este de

urmărit dacă această împrejurare nu este folosită de apelanții-reclamanți în

cauză ca o sursa de îmbogățire, deturnându-se astfel chiar scopul măsurilor

reparatorii.

Recurenta a subliniat

inconsecvența instanței de apel care a respins criticile sale cu privire la

cuantumul daunelor morale, apreciind că prima instanță a analizat corect

împrejurările cauzei, dar a admis majorarea cuantumului acestora pentru

apelanții P.C., P.M.A., P.A.M., P.D., deși acestea au fost stabilite de aceeași

instanța de fond.

În plus, astfel cum

reiese din actele medico-legale comunicate de Parchetul de pe lângă Judecătoria

Lehliu Gară, conducătorul autoturismului se afla la momentul producerii

accidentului - ora 15:10 - sub influența băuturilor alcoolice, având o

alcoolemie de 0.20 gr

‰

.

În aceste condiții

exista deja o prezumție că persoanele decedate și persoana vătămată au urcat în

autoturism cunoscând faptul că șoferul se afla sub influenta băuturilor

alcoolice, împrejurare care le face răspunzătoare în parte față de evenimentele

produse și care este, în același timp, de natură să restrângă aria răspunderii

persoanei vinovate și, pe cale de consecință, a asigurătorului.

Faptul că șoferul s-a

urcat la volan sub influența băuturilor alcoolice la ora 15:10 indică cel puțin

un obicei al acestuia de a consuma băuturi alcoolice înainte de a se urca la

volan, obicei care nu putea să nu fie observat de ceilalți membri ai familiei

sale, inclusiv de cei care au decis, cunoscând situația, să se urce în

autoturismul condus de acesta.

Având în vedere

circumstanțele personale ale reclamanților, dar și împrejurările în care s-a

produs accidentul rutier, recurenta-pârâtă a susținut că o reparație corectă a

prejudiciului suferit de aceștia ar fi presupus acordarea unor despăgubiri de

câte 10.000 RON cu titlu de daune materiale și daune morale pentru membrii

familiei C. și de câte 15.000 RON cu titlu de daune morale pentru fiecare

membru al familiei P., plus 10.000 RON cu titlu de daune materiale.

Recurenta-pârâtă a

mai solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 C.

proc. civ.

La data de 8

septembrie 2014, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au

solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat. Intimații au

arătat, în esență, că pârâtă răspunde față de terțele persoane păgubite prin

accidentele auto în baza legii și a contractului de asigurare. Confuziunea

invocată de pârâtă este exclusă atâta timp cât aceasta nu are o acțiune în

regres împotriva celui vinovat de producerea accidentului decât în patru cazuri

limitativ menționate de art. 58 din Legea nr. 136/1995, care nu se regăsesc în

speță. De altfel, pârâta nici nu a probat introducerea unei astfel de acțiuni

împotriva moștenitorilor conducătorului auto. Cuantumul daunelor ce s-au

acordat este situat sub media daunelor acordate în spețe similare.

În recurs nu au fost

administrate probe suplimentare.

Înalta Curte

apreciază că ambele recursuri declarate sunt nefondate, în considerarea

următoarelor argumente.

recursul declarat de reclamantul C.C., se reține că acesta a criticat soluția

instanței de apel de neacordare a despăgubirilor solicitate cu titlu de daune

morale pentru prejudiciile de ordin afectiv suferite în urma decesului fiului

soției sale, numitul G.P.

În dezvoltarea

criticii sale, recurentul a susținut că deși nu a fost tatăl natural al

victimei G.P., l-a crescut și educat pe acesta de la vârsta de 4 ani,

comportându-se ca un tată natural, că nicio diferență reală nu poate exista

între pierderea unui fiu natural și cea a unuia adoptat, crescut timp de 20 de

ani, și că dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. nu impun nicio condiție

suplimentară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, sub rezerva

producerii unui prejudiciu, care a fost dovedit în cazul său.

Admițând, întocmai ca

și recurentul, că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară

și suficientă dovedirea elementelor acesteia - faptă ilicită, vinovăția,

prejudiciul produs, chiar de ordin moral, afectiv, și legătura de cauzalitate -

Înalta Curte constată că motivul reținut de instanța de apel pentru neacordarea

despăgubirilor solicitate de acest reclamant nu a vizat neîndeplinirea vreunei

condiții legale, cum ar fi aceea a legăturii de rudenie cu victima

accidentului, bazată pe distincțiile utilizate de către recurent, respectiv fiu

natural/fiu adoptiv, ci aprecierea instanței de apel asupra nedovedirii

prejudiciului de ordin afectiv reclamat a fi reparat în cazul concret al

acestui titular al acțiunii.

Practic, semnalând că

reclamantul C.C. nu este tatăl biologic al lui G.P., instanța de apel nu a mai

aplicat prezumția producerii unui prejudiciu prin decesul acestuia din urmă,

așa cum a procedat spre exemplu, în cazul mamei naturale a lui G.P., numita

C.A., ci a considerat necesară existența unui probatoriu care să dovedească

natura raporturilor dintre cei doi, fie sub forma unei relații de întreținere,

fie sub forma unei relații afective apropiate pentru ca, pornind de la acestea,

să poată deduce producerea unui prejudiciu de ordin afectiv în persoana

reclamantului C.C.

Apreciind ca fiind

legal regimul probator impus de instanța de apel în cazul acestui reclamant, în

considerarea raporturilor diferite existente între acesta și victima

accidentului (spre deosebire de ceilalți reclamanți C. și victima G.P., rude

prin filiația după mamă), Înalta Curte constată că a răspunde criticii

recurentului-reclamant ar presupune o reevaluare a probatoriului administrat în

fața instanțelor de fond, activitate ce a fost sustrasă de legiuitor din

competențele instanței de recurs prin modalitatea de reglementare a cazurilor

de modificare și/sau casare regăsite în cuprinsul art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ.

Aceasta întrucât,

prin soluția sa, instanța de apel l-a exclus pe acest reclamant din sfera

persoanelor ce urmează a fi despăgubite de asigurător nu pentru motivul neîndeplinirii

unei cerințe legale (cea a calității de rudă), nereținută, de altfel, ca fiind

impusă prin vreo dispoziție normativă de către instanța de apel, ci pentru

motivul neprobării adecvate și suficiente a prejudiciului reclamat.

Cum recursul declarat

împotriva hotărârilor instanței de apel în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ. deschide calea exercitării exclusiv a unui control în legalitate

care, nici pe tărâmul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (temeiul de drept indicat

de reclamant pentru recursul exercitat), nici pe tărâmul altui punct de la art.

304, nu ar permite o reevaluare a elementelor indicate de recurent ca probe în

dovedirea prejudiciului suferit de el (prezumții deduse din istoricul vieții și

circumstanțelor în care cei doi s-au aflat de-a lungul timpului, datele lor

personale, componentele personalității acestora, depoziția unui martor) și nici

formularea unei critici de nelegalitate care să reclame faptul că „instanța de

apel nu a avut în vedere tot materialul probator al cauzei”, Înalta Curte va

respinge acest recurs ca nefondat.

recursul declarat de pârâta SC E.A.R. SA, se reține că acesta a criticat

soluția instanței de apel sub aspectul reținerii ca fiind dovedite elementele

angajării răspunderii asigurătorului, sub aspectul înlăturării apărării sale

bazate pe instituția confuziunii, ale cărei elemente a pretins că sunt regăsite

în situația moștenitorilor conducătorului auto C.C.C., dar și sub aspectul

cuantificării daunelor morale acordate.

Cea dintâi critică a

acestei recurente a invocat deopotrivă eronata reținere de către instanța de

apel a temeiului răspunderii asigurătorului ca fiind reprezentat de

dispozițiile art. 998 - 999 C.civil, neanalizarea condițiilor de angajare a

răspunderii asigurătorului și greșita reținere a autorității de lucru judecat

în prezenta cauză, sub aspectul dovedirii elementelor răspunderii civile

delictuale, a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din 23 martie 2010 a

Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.

Înalta Curte constată

că nicăieri în cuprinsul hotărârii sale instanța de apel nu a menționat că

temeiul răspunderii asigurătorului SC E.A.R. SA pentru fapta ilicită a

conducătorului auto C.C.C. ar fi reprezentat de dispozițiile art. 998 - 999

C.civil, pentru a îndreptăți formularea unei atare critici din partea

recurentei-pârâte.

Dimpotrivă,

examinarea analizei făcută de aceasta la secțiunea „În drept”, ca și analiza

criticilor de apel ale acestei părți dovedesc că instanța de apel a avut în

vedere că temeiul angajării răspunderii asigurătorului este unul legal,

reprezentat fiind de dispozițiile art. 49 și următoarele din Legea nr.

136/1995, texte de lege ce au fost, de altfel, reținute ca temei juridic al

cererii de chemare în judecată și prin Decizia de recurs intermediară nr. 188

din 23 ianuarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Și critica de

neanalizare a condițiilor de angajare a răspunderii asigurătorului este

nefondată, atât instanța de apel, dar și cea de primă instanță făcând trimitere

directă atât la elementele răspunderii civile delictuale, a căror întrunire au

verificat-o și constatat-o ca fiind îndeplinită în raport cu conducătorul auto

C.C.C. (autorul accidentului auto, așadar a faptei ilicite prejudiciabile) cât

și la existența unui contract de asigurare valabil încheiat și în vigoare la

data evenimentului rutier, pentru autoturismul înmatriculat sub nr. X1,

împrejurare dedusă din existența poliței de asigurare de răspundere civilă auto

RCA, având ca emitent societatea pârâtă.

Așadar, soluționând

acțiunea de față, instanțele de fond au verificat și reținut ca dovedite atât

elementele răspunderii civile delictuale (în condițiile art. 998 - 999 C. civ.)

în raport cu autorul accidentului auto, cât și incidența prevederilor art. 49,

50, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995, potrivit cu care asigurătorul acordă

despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care

asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le

plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată, iar plata acestora

se efectuează de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.

Cât privește

modalitatea în care instanțele de fond au stabilit elementele răspunderii

civile delictuale pentru fapta conducătorului auto C.C.C., Înalta Curte nu

reține niciun motiv de nelegalitate care să justifice critica

recurentei-pârâte.

Este adevărat că, în

acord cu dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care

judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a

săvârșit-o și a vinovăției acesteia, și, în același timp, este real că, din

pricina circumstanțelor cazului, soldat cu decesul inclusiv al conducătorului

auto, pronunțarea unei hotărâri penale de sancționare a făptuitorului nu a mai

fost posibilă.

Este adevărat și că

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva lui C.C.C. pentru săvârșirea

infracțiunilor de „ucidere din culpă” și „vătămare corporală din culpă” ca

urmare a decesului făptuitorului nu este echivalentă hotărârii definitive a

instanței penale la care se referă art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, Înalta Curte

constată că instanțele de fond s-au raportat la acest înscris, pe baza căruia

au reținut dovedirea în speță, a tuturor elementelor răspunderii civile

delictuale în persoana conducătorului auto, nu în considerarea autorității de

lucru judecat de care s-ar bucura aceasta (sub aspectul existenței faptei

ilicite, persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției sale), ci în considerarea

forței sale probante necontestate în proces, ca înscris emanat de la o

autoritate a statului învestită prin lege cu atribuții în investigarea faptelor

penale (Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară), și care se sprijină în

privința elementelor pe care le constată - fapta produsă, autorul acesteia,

vinovăția, consecințele produse, circumstanțele în care s-a săvârșit fapta -

atât pe probe imposibil de administrat instanței civile în raport cu data

sesizării sale - proces-verbal de cercetare la fața locului, dar și pe probe

științifice (de asemenea imposibil de administrat în instanța civilă din cauza

factorului timp) - rapoarte medico-legale de necropsie ale tuturor victimelor

rezultate din accident ori proces-verbal de constatare tehnică a autoturismului

implicat în evenimentul rutier.

Este relevant de

menționat în analiza acestei critici că în fața primei instanțe societatea

pârâtă nu a fost prezentă la niciun termen de judecată (nici cel de propunere a

probelor, nici cel de susținere a concluziilor pe fond), iar prin întâmpinarea

trimisă la dosar a invocat lapidar câteva apărări, niciuna privitoare la

probațiunea faptei generatoare a riscului asigurat.

Deși prin apelul

declarat împotriva hotărârii de primă instanță reclama încălcarea acelorași

dispoziții legale arătate și prin prezentul recurs - art. 22 (1) C. proc. pen.,

art. 1169 C. civ., art. 129 C. proc. civ. - solicitând atașarea la dosarul

cauzei a probatoriilor administrate de organul de anchetă penală, la termenul

de discutare a probelor în fața instanței de apel, pârâta s-a opus atașării

dosarului de investigare penală a cazului, declarând că rezoluția parchetului

(aflată deja la dosar) este suficientă pentru soluționarea cauzei, și, în

același timp, că nu dorește să administreze alte probe în dosar.

Așadar, nu numai că

recurenta-pârâtă nu a administrat probe contrare celor aflate la dispoziția

instanțelor de fond, dar nici nu a fost interesată în încuviințarea unor atare

probe.

În aceste

circumstanțe, date de lipsa oricărei probe care să infirme ori să contrazică în

vreun fel elementele stabilite prin rezoluția organului de investigare penală,

în mod corect instanțele de fond au reținut ca dovedite elementele răspunderii

civile delictuale, în raport cu conducătorul auto C.C.C., pe baza rezoluției

parchetului de neîncepere a urmăririi penale, document la care acestea s-au

raportat ca la orice înscris ale cărui concluzii nu au fost contrazise în

proces printr-un alt element probator contrar.

Sunt, de asemenea,

nefondate și criticile recurentei privitoare la nereținerea instituției

juridice a confuziunii în raporturile sale litigioase cu succesorii celui

vinovat de producerea accidentului, respectiv reclamanții C.

Înalta Curte

apreciază că instanța de apel a procedat corect atunci când a înlăturat această

apărare a pârâtei (invocată și prin motivele sale de apel), deși argumentele

care justifică soluția sunt altele decât cele reținute în considerentele

deciziei recurate.

Astfel, este vădit

greșit întreg fundamentul construcției juridice pe care recurenta-pârâtă își

sprijină această apărare întrucât pornește de la ipoteza greșită că, potrivit

legii (nr. 136/1995), în toate cazurile asigurate pentru răspunderea civilă

delictuală prin accidente de vehicule (așadar, în toate cazurile de producere

de prejudicii față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule)

prejudiciul trebuie acoperit, în cele din urmă, de autorul faptei ilicite, iar

în cazul decesului acestuia, de moștenitorii săi legali, în limita masei

succesorale.

Or, această ipoteză

contravine în mod fundamental rațiunii instituirii mecanismului legal al

asigurării de răspundere civilă auto și soluției legislative create prin Legea

nr. 136/1995, potrivit cu care asigurătorul recuperează sumele plătite drept

despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei doar în patru

cazuri limitativ menționate la literele a) - d) ale art. 58 din lege (așadar nu

întotdeauna, după cum lasă de înțeles recurenta în recursul său), pentru

celelalte cazuri asigurătorul preluând riscul integral.

A afirma, la momentul

actual, că prejudiciile provocate prin fapta conducătorului C.C.C. trebuie

acoperite de moștenitorii legali ai acestuia, care sunt chiar reclamanții C.A.,

C.G.A., M.M. și C.V.A., ar însemna să se prejudece o eventuală (doar) acțiune

în regres a asigurătorului îndreptată împotriva acestora, al cărei deznodământ

este condiționat de dovedirea întrunirii cerințelor limitative ale vreuneia din

cele patru ipoteze de acțiuni în regres reglementate de art. 58 din Lege.

Or, pe de o parte,

Înalta Curte reține că o astfel de acțiune în regres, având ca temei legea și

contractul de asigurare încheiat pentru autoturismul condus de C.C.C., este una

distinctă și subsecventă celei de față, care are ca temei legea și dispozițiile

din materia răspunderii civile delictuale (art. 998 - 999 C. civ.), iar pe de

altă parte, că la momentul invocării confuziunii de către asigurător, acesta

nici nu a dovedit promovarea acțiunii în regres împotriva persoanei

vinovate/succesorilor acesteia și, cu atât mai puțin, soluționarea sa

favorabilă prin recunoașterea unei creanțe împotriva autorului

accidentului/succesorilor săi în drepturi, ipoteză necesară pentru întrunirea

condițiilor legale ale confuziunii.

Criticile privitoare

la cuantificarea daunelor morale acordate de instanțele de fond sunt nefondate.

Instanța de apel a

explicat suficient argumentele care au determinat-o să facă o diferență între

cele două familii ale victimelor accidentului auto, sub aspectul daunelor

morale acordate, respectiv între membrii familiei P. și cei ai familiei C.

Astfel, instanța de

apel a reținut că cei patru copii ai victimei P.I. au rămas lipsiți de orice

sprijin, material și moral, prin moartea unicului lor părinte în viață, la

vârsta la care unii dintre ei se aflau încă în continuarea studiilor, iar alții

la începutul vieții de adult, împrejurare ce a justificat nevoia acordării unor

despăgubiri mai mari acestora, o atare împrejurare excluzând ipoteza speculării

incidentului rutier ca pe o sursă de îmbogățire, după cum a pretins recurenta.

Nu este nimic

contradictoriu și nici inconsecvent în raționamentul instanței de apel care,

cenzurând hotărârea de primă instanță, a stabilit că judecătorul fondului a

apreciat corect împrejurările cauzei și consecințele faptei ilicite, însă doar

în raport cu reclamanții C., deducându-se implicit că același lucru nu a fost

realizat de aceeași manieră în privința reclamanților P., unde a fost nevoie de

intervenția și corecția instanței de apel, pentru motive justificate și

rezonabile.

Cât privește

prezumția cunoașterii de către ceilalți pasageri ai autoturismului implicat în

accident a pretinsului obicei al conducătorului auto de a consuma băuturi

alcoolice înainte de a se urca la volan, Înalta Curte apreciază că aceasta nu

poate fi dedusă doar din rezultatul examenului medico-legal (ce indica o

alcoolemie relativ scăzută a șoferului la ora accidentului) și din ora la care

a avut loc evenimentul rutier. Un eventual obicei al șoferului de a consuma

băuturi alcoolice înainte de a se urca la volan ar fi trebuit probat în proces,

ceea ce recurenta nu a făcut, iar prezumția cunoașterii stării șoferului, de la

data producerii accidentului, de către ceilalți pasageri ar fi trebuit să se

sprijine pe elemente de fapt colaterale faptului de dovedit, mult mai concrete,

cum ar fi consumul de alcool anterior, de către toți cei implicați, ori starea

evidentă de ebrietate a șoferului, tradusă într-o alcoolemie mărită, etc.,

elemente ce lipsesc din economia litigiului pendinte.

Prin urmare, nu se

poate reține că instanțele de fond nu ar fi analizat cauza în raport de

ansamblul elementelor și circumstanțelor relevante în cuantificarea

despăgubirilor