ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 701/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 701/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului penal de față:

Examinând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 177 din 15

mai 2012 pronunțată de Tribunalul Arad, în dosar nr. 6281/108/2011, în baza art.

11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe

inculpatul D.O.A., pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă

prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.

A respins, ca tardiv formulată,

acțiunea civilă a părții civile Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad.

A respins acțiunea civilă a părții

vătămate V.M.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul Arad a reținut următoarele:

În dimineața zilei de 27 aprilie 2009,

inculpatul D.O.A., agent șef în structura de poliție judiciară a I.P.J. Arad, a

condus autoturismul marca V.G., pe strada Dorobanților din municipiul Arad,

având o viteză de cea. 56 km/h, peste limita legală.

Victima M.G.H. s-a angajat

neregulamentar în traversarea străzii, la o distanță de circa 8 metri după

trecerea de pietoni; inculpatul a observat pe victimă și a frânat puternic,

autoturismul fiind oprit prin frânare în fața victimei, fără ca victima să fie

lovită de autoturism, dar aceasta s-a speriat, instinctiv a ridicat brațele și

s-a dezechilibrat, în cădere lovindu-se cu capul de asfalt, leziunile suferite

ducând la decesul acesteia, în data de 04 iunie 2009, au condus în final la

moartea victimei.

S-a reținut că în fapt, soluția din

prezentul dosar poartă cu privire la lovirea (atingerea) sau nelovirea victimei

de către autoturismul condus de inculpat, respectiv dacă în cazul în care

impactul nu ar fi avut loc, ipoteză analizată și prin rechizitoriu, există sau

nu raport de cauzalitate între reacția instinctivă a victimei ce a dus la

cădere cu consecința rezultatului letal și modalitatea în care inculpatul a

condus autoturismul, respectiv dacă există vreo culpă a acestuia în producerea

morții victimei.

Cu privire la prima problemă s-a

apreciat că răspunsul este negativ, în sensul că nu a existat un impact, chiar

și ușor, între autoturism și victimă, că astfel, s-a reținut în prima

declarație dată de inculpat în faza de urmărire penală, acesta nu recunoaște că

ar fi lovit pe victimă, așa cum se susține în rechizitoriu, ci doar admite o

astfel de posibilitate, ca o alternativă la o eventuală sperietură suferită de

victimă cu consecința dezechilibrării, pentru a reveni apoi, în declarația dată

în fața procurorului la dosar, declarație prin care inculpatul afirmă cu

certitudine că victima a căzut fără a fi atinsă de autoturism.

În sprijinul tezei afirmată de

inculpat vine și declarația martorului D.A.I., martor ce afirmă că după sosirea

sa la locul evenimentului arătat, a discutat cu inculpatul și acesta a afirmat

că nu a lovit pe victimă, din declarația martorului Ș.G.D. care în fața

instanței afirmă că în mod cert victima nu a fost atinsă de autoturism, precum

și din declarația martorei B.I., martoră care s-a aflat în spitalul din

Timișoara împreună cu victima și care relatează discuțiile avute cu aceasta,

discuții în urma cărora a aflat că leziunile ce au determinat spitalizarea

victimei au fost determinate faptului că a căzut în stradă, victima nespunând

martorei că a fost lovită de vreun autoturism.

Instanța a avut în vedere adresa

primită de la S.C.J.U. Arad, care sub semnătura medicului șef U.P.U. – S.M.U.R.D.,

confirmă că în data de 27 aprilie 2009, când victima a fost transportată pentru

primul ajutor, aceasta nu prezenta nici un fel de leziuni la nivelul membrelor

inferioare.

S-a apreciat, în contradicție cu cele

susținute în rechizitoriu, că raportul de expertiză criminalistică efectuat în

cauză nu putea evidenția existența sau inexistența impactului dintre autoturism

și victimă, obiectivele stabilite pentru expert fiind aceea de a determina

dinamica producerii „accidentului”, viteza de deplasare a autoturismului și

posibilitățile de evitare și prevenire „a producerii evenimentului rutier”,

expertul având de a analiza situația în care impactul s-a produs cu

certitudine, obiectivele fiind stabilite în raportare la această certitudine

stabilită de către procuror.

Instanța de fond a analizat dacă

inculpatul are vreo culpă, raportat la consecința produsă, respectiv

dezechilibrarea datorită sperieturii, căderea victimei pe asfalt și cauzarea

leziunilor care au condus la deces, în aprecierea instanței răspunsul fiind, și

de această dată, negativ.

S-a reținut că inculpatul a condus

autoturismul cu viteza de 56 km/h, așa cura s-a stabilit în expertiză, viteză

ce depășește cu puțin maxima de 50 km/h, permisă de lege, inculpatul fiind

obligat, totodată, ca în timp ce conduce autoturismul pe drumurile publice să

aibă o conduită preventivă, pentru a putea evita eventualele pericole ivite în

trafic; ori, în condițiile în care inculpatul a reușit să oprească autoturismul

înainte de a lovi pe victimă, credem că acesta nu are nici o culpă în

producerea rezultatului letal, nici o persoană neputând fi obligată să prevadă

că o persoană în vârstă, cum este victima, persoană care, de asemenea, era

cunoscută ca fiind suferindă și care a avut și antecedente asemănătoare, în

sensul că s-a mai dezechilibrat și a mai căzut pe stradă (declarația martorei H.F.C.),

datorită unei sperieturi care în mod indiscutabil a avut loc, putea să sufere

astfel de traumatisme, care să conducă la deces.

Totodată, s-a apreciat că săvârșirea

unei contravenții de felul celei comise de inculpat, respectiv conducerea unui

autoturism pe drumurile publice cu o viteză ce depășește limita legală, în

condițiile din prezenta speță, nu poate constitui temei pentru a se reține

vinovăția inculpatului sub forma culpei fără prevedere.

Reținând astfel, instanța a apreciat

că lipsește atât latura obiectivă cât și lătur subiectivă a infracțiuni de

ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., potrivit celor mai

sus arătate, astfel că în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul D.O.A., pentru săvârșirea

infracțiunii de ucidere din culpă.

În cauză s-a constituit parte civilă

Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad dar tardiv, după citirea actului de

sesizare a instanței, astfel că raportat la poziția procesuală a inculpatului,

care nu a fost de acord cu soluționarea acțiunii civile în condițiile

antemenționate, instanța în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a respins

acțiunea ca tardiv introdusă.

De asemenea, prin declarația dată la dosar

urmărire penală, nepoata victimei partea vătămată V.M., a menționat că se

constituie parte civilă în cauză, dar nu a indicat câtimea pretențiilor și nici

nu a formulat vreo cerere în probațiune, astfel că instanța a respins cererea

formulată de către aceasta, neputându-se reține existența vreunui prejudiciu

încercat de această parte civilă, raportat și la împrejurarea că inculpatul a

fost achitat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, criticând-o pentru nelegalitate în

ce privește soluția adoptată, de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 178 alin. (2) C. pen., hotărârea primei instanțe fiind

rezultatul greșitei interpretări a probelor administrate în cauză.

S-a învederat că din conținutul

procesului verbal de cercetare la fața locului încheiat la data de 27 aprilie 2009,

reiese că organele de poliție l-au identificat pe inculpatul D.O.A., la locul

producerii accidentului rutier din data de 27 aprilie 2009, acesta declarând că

„a condus autoturismul pe strada Dorobanți dinspre Aeroport spre centru. Ajuns

în apropiere de Biserica B. dragostea a redus viteza deoarece se afla în

apropierea unei treceri de pietoni și întrucât nu erau pietoni în traversare a

continuat deplasarea. Când a ajuns la un metru de trecerea de pietoni, a

observat o femeie, la aproximativ 10 metri după trecerea de pietoni, care s-a

angajat în traversare dinspre dreapta dintre autovehiculele parcate. A frânat,

dar nu a reușit să o evite, deoarece din sens contrar circulau autovehicule”.

Cu privire la evenimentul rutier martorul Ș.G.D. a declarat că pe sensul opus

de mers, un autoturism de culoare roșie ar fi izbit o femeie care a ridicat

brațele spre cer și a căzut pe spate, pe drum, martorul făcând referire la

afirmația inculpatului cum că „efectiv s-a trezit cu victima în fața

autoturismului său și nu a putut-o evita”. Cu adevărat relevante în stabilirea

existenței sau inexistenței impactului dintre autoturismul condus de inculpat

și victimă, sunt probele științifice de la dosar, care nu au fost analizate de

instanță. S-a mai arătat că problema existenței unui contact între autoturismul

condus de inculpat și corpul victimei a fost lămurită prin expertiza medicului

legist, care se coroborează cu constatările polițiștilor care au cercetat locul

faptei, din care rezultă că victima s-a aflat întinsă la sol cu craniul

poziționat la circa 2 metri de botul autoturismului, și cu constatările

medicului legist care atestă prezența unei echimoze pe fața medială a

genunchiului stâng, a cărei producere nu ar fi fost posibilă decât în cazul

aflării victimei în poziția descrisă de martor.

Câtă vreme existența impactului a fost

stabilită fără dubiu prin probele administrate, în evaluarea culpei

inculpatului, instanța era obligată să aibă în vedere concluziile raportului de

expertiză criminalistică efectuat în cauză, prin care s-a dovedit că inculpatul

a circulat cu o viteză peste limita legală și că evenimentul rutier putea fi

evitat de către inculpat dacă ar fi circulat cu viteza maximă admisă de lege, 50

km la oră, dacă ar fi acționat sistemul de frânare încă din momentul

declanșării stării de pericol iminent, prezența victimei putând fi sesizată de

inculpat din acel moment.

Prin decizia penală nr. 174/ A din 25

septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art.

379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Arad împotriva sentinței penale nr. 177 din 15 mai 2012

pronunțată în dosarul nr. 6281/108/2011.

S-a desființat sentința penală apelată

și, rejudecând cauza:

În baza art. 178 alin. (2) C. pen., a

condamnat pe inculpatul D.O.A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă.

În temeiul art. 81 C. pen., a dispus

suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de

încercare de 4 ani stabilit conform art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a Il-a și lit.

b) C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen., a

suspendat executarea pedepselor accesorii durata suspendării condiționate a

executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., a

atras atenția inculpatul asupra dispozițiilor a căror nerespectare au ca urmare

revocarea suspendai condiționate a executării pedepsei, conform art. 83 C. pen.

A menținut în rest dispozițiile

sentinței penale apelate. Pentru a decide astfel, instanța de prim control

judiciar a reținut, în esență, că susținerile inculpatului că nu a atins

victima cu autoturismul său, că acesta s-a dezechilibrat datorită unei

sperieturi și a căzut, sunt contrazise de probele administrate în cauză și

anume declarațiile martorilor S.G., D.A.I., H.F., B.B., B.l., toate coroborate

cu rapoartele de expertiză tehnică judiciară și cu declarațiile inculpatului

date pe parcursul procesului penal.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică, întrucât s-a dat o interpretare greșită probelor administrate și

în mod nejustificat a fost înlăturate concluziile raportului de expertiză

tehnică extrajudiciară aspecte care au condus la stabilirea unei stări de fapt

eronate care a atras nelegala condamnare a sa pentru infracțiunea prevăzută de art.

178 alin. (2) C. pen.

Recurentul inculpat a formulat motive

scrise expuse în mod detaliat.

A arătat că instanța de fond a

administrat corect probele, și că nu există raport de cauzalitate între

inculpat și fapta săvârșită, instanța de apel nu s-a pronunțat pe latură civilă

și nici pe cheltuieli deși există o adresă de la spital.

A invocat cazurile de casare prevăzute

de art. 385

9

pct. 12 și 18 C. proc. pen. și în subsidiar art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.

A solicitat admiterea recursului, casarea

hotărârii pronunțată de instanța de apel și menținerea hotărârii pronunțată de

instanța de fond.

A arătat că s-a solicitat în mod

constant să se lămurească dacă există incident între victimă și mașina care se

afla în fața autoturismului inculpatului, precizând că la dosarul instanței de

fond, conform raportului S.M.U.R.D., s-a reținut că victima nu prezenta leziuni

la membrele inferioare.

În opinia apărării, condamnarea

inculpatului s-a dat pe baza expertizei medico legale efectuată după 3 luni,

raport în care s-a arătat că există o echimoză pe membrele victimei însă

aceasta, în acest interval de timp se putea lovi prin orice împrejurare chiar

și atunci când a fost internată în spital. Recursul este nefondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului,prin prisma criticilor formulate de inculpat circumscrise cazurilor

de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 12 și 18 C.

proc. pen., dar și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea

recurată este legală și temeinică, urmând a o menține ca atare pentru

considerentele ce se vor arăta:

În ceea ce privește critica

circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (l) pct. 10

C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Este de menționat că cerința impusă de

textul art. 385

9

alin. (l) pct. 10 C. proc. pen., vizează situația

în care instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate ori

asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile

lor și să influențeze soluția procesului, situație care așa cum s-a arătat nu

se regăsește în criticile formulate de inculpat.

Din actele și lucrările dosarului se

constată că instanța a trecut la dezbateri numai după ce a dispus motivat

asupra tuturor cererilor de probatorii formulate în cauză.

Susținerea inculpatului inserată în

motivele de recurs cu trimitere la cazul de casare analizat, potrivit căreia

instanța de apel ar fi dispus condamnarea inculpatului în lipsa unei cercetări

judecătorești complete, prin respingerea cererii de efectuare a unei noi

expertize medico - legale cât și a unei expertize criminalistice (ținând cont

de înscrisurile noi și de raportul de expertiză extrajudiciară), nu este

conformă cu dispozițiile instanței, dispoziții care se regăsesc așa cum s-a arătat

în conținutul actelor dosarului (încheieri de ședință, practicaua deciziei).

De altfel, Înalta Curte constată că în

dezvoltarea acestui motiv de recurs inculpatul face referiri sumare, fără a menționa

în concret caracterul esențial al cererilor formulate, relevanța lor pentru

justa soluționare a cauzei.

În ceea ce privește cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (l) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție menționează că pentru a fi în prezența acestuia este

obligatoriu să se constate existența unei reflectări denaturate a conținutului

dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, cu consecința reținerii greșite a

faptei imputate inculpatului, sub aspectul naturii sau a împrejurărilor în care

aceasta ar fi fost comisă. Această contrarietate evidentă și esențială trebuie

să fie independentă de orice proces de apreciere a probelor pe care instanța

1-a făcut în conformitate cu art. 63 C. proc. pen., întrucât această din urmă

situație nu cade sub incidența cazului de casare analizat.

Este statuat deja că eroarea gravă de

fapt nu poate preveni dintr-o greșită sau incompletă apreciere a probatoriului

administrat în cauză.

Așa fiind, simpla invocare a acestui

caz de casare nu este suficientă pentru a opera incidența acestuia, recurentul

fiind obligat să indice exact piesa dosarului a cărei existență sau inexistență

o afirmă în mod eronat instanța de apel ori al cărui cuprins este redat contrar

a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă.

Prin prisma celor susmenționate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, examinând criticile formulate în cauză, constată

că recurentul inculpat D.O. nu a indicat mijlocul de probă reflectat inexact în

hotărârea atacată ci a criticat fie insuficiența probatoriului cu relevanță în

stabilirea vinovăției, fie modalitatea în care instanța de apel a interpretat

acest probatoriu, aspecte ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs

în limitele cazului de casare invocat.

În concret, în motivele de recurs

formulate, în susținerea acestor critici, inculpatul a arătat că între

autoturismul condus de acesta și victimă nu a existat nici un impact, nici

măcar ușor, indicând ca edificatoare declarațiile acestuia date pe parcursul

procesului penal coroborate cu declarațiile martorilor D.A., Ș.G. și B.I.,

precum și adresa emisă de S.C.J.U. - Unitatea de Primiri Urgențe Arad care ar confirma

din perspectiva sa faptul că la data de 27 aprilie 2009 când victima a fost

transportată pentru primul ajutor, aceasta nu prezenta nici un fel de leziuni

la nivelul membrelor inferioare. Susținerea inculpatului că nu a atins victima

cu nicio parte a autoturismului, întrucât mașina sa oprindu-se la circa 3 metri

de locul unde aceasta a căzut, nu poate fi primită, întrucât este contrazisă de

toate celelalte probe coroborate în cauză.

Este de observat, contrar susținerilor

formulate de inculpat, că organele de poliție l-au identificat pe inculpatul D.O.A.

la locul producerii accidentului rutier din data de 27 aprilie 2009, ocazie cu

care acesta a declarat ca „a condus autoturismul marca VW.G. pe strada

Dorobanți dinspre Aeroport spre centru, ajuns în apropiere de Biserica Baptistă

Dragostea a redus viteza deoarece se afla în apropierea unei treceri de pietoni

și întrucât nu erau pietoni în traversare a continuat deplasarea. Când a ajuns

la un metru de trecerea de pietoni, a observat o femeie, la aproximativ 10

metri după trecerea de pietoni, care s-a angajat în traversare dinspre dreapta

dintre autovehiculele parcate. A frânat dar nu a reușit să o evite, deoarece

din sens contrar circulau autovehiculele", în acest sens fiind procesul

verbal de cercetare la fața locului încheiat la data de 27 aprilie 2009.

Constatările organelor de poliție

inserate în procesul verbal de cercetare la fața locului se coroborează cu

declarația dată de inculpat la data de 27 aprilie 2009, în care acesta arată că

„la circa 10 metri de trecerea de pietoni a apărut brusc în fața sa o femeie,

moment în care a frânat brusc, dar nu a putut să o evite, întrucât din sens

opus venea o mașină”. Astfel, rezultă că inculpatul a acceptat posibilitatea și

probabilitatea că a lovit-o pe victimă cu partea dreaptă față în zona

picioarelor, aceasta fiind orientată cu fața spre el, sau că victima s-a

speriat și s-a dezechilibrat, căzând câtă vreme a admis cu certitudine faptul că

„victima a căzut pe spate și a dat cu capul de asfalt”.

Relevantă în derularea evenimentului

rutier este declarația martorului Ș.G.D., care a declarat în faza de urmărire

penală că, având viteză redusă și fiind atent la trafic, a putut observa cum,

pe sensul opus de mers, aproximativ în zona bisericii baptiste, un autoturism

de culoare roșie a izbit o femeie care a ridicat brațele spre cer și a căzut pe

spate, pe drum. Deși martorul a arătat că nu a văzut decât momentul căderii

victimei, aceasta aflându-se aproximativ în dreptul farului stânga față al

autoturismului, importantă este precizarea sa referitoare la afirmația

inculpatului de la momentul respectiv, că „efectiv s-a trezit cu victima în

fața autoturismului și nu a mai putut-o evita”.

Declarațiile martorilor D.A. și B.I. sunt

irelevante sub aspectul dovedirii existenței sau inexistenței impactului dintre

autoturismul condus de inculpat și victimă, atâta timp cât primul martor a

oprit la locul accidentului după ce acesta s-a produs, percepând în mod direct

situația în care se afla victima, iar martora B. a cunoscut-o pe victimă în

spital, când starea acesteia se deteriorase, iar într-un moment în care victima

a ieșit pentru puțin timp din starea de comă, aceasta i-a relatat că a căzut în

timp ce mergea să cumpere apă, fără a aminti de vreun eveniment rutier.

Edificatoare în stabilirea existenței

sau inexistenței impactului dintre autoturismul condus de inculpat și victimă

sunt probele științifice existente la dosar, probe la care instanța de fond nu

face referire în motivarea hotărârii.

Potrivit concluziilor raportului

medico - legal de necropsie întocmit de I.M.L. - Timișoara, moartea numitei M.G.H.

a fost de natură violentă și s-a datorat traumatismului cranio - cerebral acut

soldat cu dilacerare cerebrală și hematom subdural (operat), complicat în

evoluție cu bronhopneumonie.

Se reține în același raport că

leziunile de violență pot data din 27 aprilie 2009 și pot fi rezultatul lovirii

cu sau de corpuri/planuri dure, în condiții ce urmează a fi stabilite de

anchetă, posibil în cadrul unui accident rutier.

Conținutul raportului medico legal de

necropsie al victimei se coroborează cu raportul de primă expertiză medico -

legală întocmit de I.M.L. - Timișoara, în sensul că victima M.G. prezenta

leziuni traumatice produse prin lovire la nivelul genunchiului stâng, urmată de

dezechilibrare și cădere cu producerea leziunilor craniene cerebrale

tanatogeneratoare.

Aceeași situație constată și

suplimentul raportului de prima expertiză medico - legală întocmit de I.M.L. -

Timișoara, respectiv faptul că numita M.G. a prezentat leziuni traumatice

externe produse: cea de la nivelul genunchiului prin lovire cu partea

componentă a autoturismului, cea peritorbitală prin difuzarea sângelui de la

nivelul hematomului epicranian și leziuni traumatice interne tanatogeneratoare produse

prin cădere.

În raportul medico - legal se

concluzionează că impactul dintre victimă și autoturism nu a determinat

propulsarea sau răsucirea victimei, însă lovirea relativ ușoară combinată cu

mișcarea voluntară a victimei de evitare a impactului a putut determina căderea

pe spate a victimei.

Astfel, problema existenței unui

contact între autoturismul condus de inculpat și corpul victimei a fost

lămurită prin expertiza medicului legist, care se coroborează cu constatările

polițiștilor care au cercetat locul faptei, ocazie cu care s-a constatat că

victima s-a aflat întinsă la sol cu craniul poziționat la circa 2 metri de

botul autoturismului. Declarația martorului Ș.G. care a susținut că înainte de

cădere pe carosabil, victima s-a aflat în partea din față spre lateral stânga a

autoturismului, se coroborează cu constatările medicului legist care atestă

prezența unei echimoze pe fața medială a genunchiului stâng, a cărei producere

nu ar fi fost posibilă decât în cazul aflării victimei în poziția descrisă de

martor.

Reținând că între autoturismul condus

de inculpat și victimă nu a existat nici un impact, prima instanță a apreciat

în mod eronat în contextul probatoriului menționat că nu există culpa inculpatului

în producerea rezultatului letal. Fapta sa de a conduce un autoturism pe

drumurile publice cu o viteză ce depășește limita legală, constituie temei

pentru a reține vinovăția inculpatului sub forma culpei fără prevedere.

Câtă vreme existența impactului dintre

autoturism și victimă a fost stabilită fără dubiu prin probele administrate în

cauză, în evaluarea culpei inculpatului instanța are în vedere concluziile

raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză.

Prin această probă s-a demonstrat că inculpatul

a circulat cu o viteză peste limita legală (56 km/h) și că evenimentul rutier

putea fi evitat dacă acesta ar fi circulat cu viteza maximă admisă legal pe

sectorul respectiv de drum (50 km/h), dacă ar fi acționat sistemul de frânare

încă din momentul declanșării stării de pericol iminent, în condițiile în care

prezența victimei putea fi sesizată de către inculpat în acel moment.

Nerespectarea regulilor de diligentă

la care conducătorul auto era obligat, a determinat lovirea relativ ușoară a

victimei care, combinată cu mișcarea voluntară a victimei de evitare a

impactului, a determinat căderea pe spate a acesteia așa cum rezultă din

coroborarea probelor științifice, respectiv raportul de primă expertiză medico

- legală și expertiza criminalistică efectuată în cauză.

Este neîndoielnic faptul că rezultatul

letal este în legătură cauzală directă cu nerespectarea regulilor de diligentă

în materia circulației pe drumurile publice de către inculpat, fapt care a

făcut ca autoturismul să ajungă în apropierea victimei și să o lovească ușor,

generând reacții instinctive de apărare ale acesteia, urmate de dezechilibrare

și cădere, cu producerea leziunilor tanatogeneratoare.

Raportul de expertiză criminalistică

efectuat în cauză, concluzionează că inculpatul a circulat cu o viteză peste

limita legală și că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpat dacă

ar fi circulat cu viteza maximă admisă de lege, 50 km la oră, dacă ar fi

acționat sistemul de frânare încă din momentul declanșării stării de pericol

iminent, prezența victimei putând fi sesizată de inculpat din acel moment”.

Raportul de primă expertiză medico-legală pe baza actelor medicale efectuat de

Institutul de medicină legală Timișoara la data de 28 aprilie 2011, atestă

faptul că victima prezenta două tipuri de leziuni: leziuni cranio-cerebrale și

echimoză la nivelul genunchiului stâng.

Prin urmare, apărarea inculpatului că

victima s-ar fi dezechilibrat datorită unei sperieturi și ar fi căzut și că

autoturismul a fost oprit înainte de o lovi, apărare ce a fost însușită și de

instanța de fond, nu poate fi reținută. În acord cu instanța de control

judiciar, constatând răsturnată prezumția de nevinovăție și că sunt probe

certe, care relevă stabilirea unei culpe a inculpatului în producerea

evenimentului rutier din dimineața zilei de 27 aprilie 2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție reține că autoturismul condus de către inculpat a lovit

victima ușor cu partea frontală pe fața medială a genunchiului stâng, acțiune

care, combinată cu mișcarea instinctivă a acesteia de evitare a impactului, s-a

soldat cu dezechilibrarea ei, căderea pe spate și izbirea puternică cu capul de

sol.

Traumatismul cranio-cerebral acut

soldat cu dilacerare cerebrală și hematom subdural, complicat în evoluție cu

bronhopneumonie, în pofida îngrijirilor medicale acordate victimei accidentului

rutier, a condus în final la moartea acesteia, survenită în data de 04 iunie 2009.

Instanța de recurs apreciază că în mod

just raportul de expertiză tehnică extrajudiciară auto a fost înlăturat, pe de

o parte pentru că reprezintă o probă extrajudiciară, iar pe de altă parte nu

mai era necesar câtă vreme s-a dispus efectuarea unui Raport de expertiză

criminalistică (nr. 135 din 11 mai 2011) și un Supliment la raport (nr. 79 din 06

septembrie 2011), care au fost efectuate de un expert criminalist din cadrul L.I.E.C.

Timișoara, al căror concluzii sunt în vădită contradicție cu conținutul

raportului de expertiză extrajudiciară.

Este de remarcat că în aceste două

expertize tehnice judiciare s-a explicat dinamica producerii accidentului, s-a

stabilit că viteza cu care circula autoturismul condus de inculpat era de

56km/h, deci peste limita legală, și s-a concluzionat că evenimentul rutier

putea fi evitat de către inculpat dacă ar fi acționat sistemul de frânare al

autoturismului încă din momentul declanșării stării de pericol, dar și faptul

că accidentul putea fi prevenit de victimă dacă nu s-ar fi angajat în

traversarea părții carosabile a drumului prin alte locuri decât cele permise și

fără a se asigura.

Ca atare în mod corect s-a reținut o

culpă comună în producerea accidentului, în proporție de câte 50 %, pentru

inculpat și victimă.

În fine, mai este de observat că în

declarația sa dată, în fața instanței de prim control judiciar, inculpatul a

arătat că menține declarațiile date în cursul urmăririi penale și în cursul

cercetării judecătorești și nu are de făcut modificări ori completări. Or, în

declarația dată în faza de urmărire penală inculpatul a recunoscut că „a condus

autoturismul pe strada Dorobanți dinspre Aeroport spre centru. Ajuns în

apropiere de Biserica Baptistă dragostea a redus viteza deoarece se afla în

apropierea unei treceri de pietoni și întrucât nu erau pietoni în traversare a

continuat deplasarea. Când a ajuns la un metru de trecerea de pietoni, a

observat o femeie, la aproximativ 10 metri după trecerea de pietoni, care s-a

angajat în traversare dinspre dreapta dintre autovehiculele parcate. A frânat,

dar nu a reușit să o evite, deoarece din sens contrar circulau autovehicule”.

Pentru toate considerentele arătate,

apreciază că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de „Ucidere din culpă” prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.,

text de lege în baza căruia inculpatul a fost condamnat de instanța de prim control

judiciar, avându-se în vedere și dispozițiile art. 72 C. pen.

Inculpatul nu a formulat critici

referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei ce i-a fost aplicată, după

cum nici instanța de recurs nu a considerat incident din oficiu cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (l) pct. 14 C. proc. pen., astfel că nu

se va efectua controlul judiciar sub acest aspect.

Văzând că din oficiu nu s-au ivit

motive de ordinea publică care să atragă casarea deciziei recurate în baza dispozițiilor

art. 385

15

alin. (l) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a

respinge, ca nefundat, recursul declarat de inculpatul D.O.A. împotriva

deciziei penale nr. 174/ A din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală.

Văzând dispozițiile art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., urmează a-l obliga pe recurentul inculpat D.O.A. la plata

cheltuielilor judiciare către stat, cheltuieli ocazionate de judecarea

recursului formulat de acesta împotriva susmenționatei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.O.A. împotriva deciziei penale nr. 174/ A din 25

septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei,

reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 27 februarie

2013.