ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3546/2013

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș a fost trimis în judecată inculpatul M.C.V., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. În motivare s-a arătat în fapt, că învinuitul M.C.V. își desfășoară activitatea în calitate de agent de poliție în cadrul I.P.J. Timiș -Poliția comunală M.N., fiind desemnat ca organ al Poliției Judiciare de la data de 26 martie 2009, calitate care a atras competența Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș. La data de 07 septembrie 2010, la orele 14 :00 , organele de poliție au fost sesizate cu privire la faptul că pe B-dul XX din Timișoara, mai exact în zona pietonală din dreptul imobilului cu numărul 18, a avut loc un accident rutier soldat cu vătămarea corporală a unei persoane.

La data și ora producerii evenimentului rutier, partea carosabilă era uscată, cerul senin iar vizibilitatea bună (toate aceste aspecte au rezultat din procesul-verbal de cercetare la fața locului). În zona producerii accidentului, circulația se desfășoară în ambele sensuri de mers, având câte două benzi de circulație pe sens. În ceea ce privește împrejurările producerii accidentului, din materialul probator administrat s-au conturat următoarele: La data și ora sus-menționată, aflându-se la volanul unui autoturism marca F.E., inculpatul M.C.V. se deplasa pe B-dul XX din Timișoara, din direcția străzii T.V. spre strada M.C., acesta fiind încadrat pe banda a II-a, respectiv cea de lângă axul drumului.

S-a precizat faptul că, în dreptul imobilului cu numărul 18 există marcaj pentru trecerea pietonilor, acesta fiind și semnalizat în acest sens cu indicator rutier corespunzător. Ajungând în apropierea trecerii pentru pietoni, inculpatul a surprins și accidentat pe minora C.M.C., care se afla angajată regulamentar în traversarea carosabilului, pe marcajul pietonal. Urmare a accidentului rutier, partea vătămată C.M.C. a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare 70 zile îngrijiri medicale. Audiat fiind în legătură cu producerea accidentului, inculpatul a precizat că, la momentul impactului, victima se afla angajată neregulamentar în traversarea carosabilului, mai exact în fugă și după trecerea de pietoni la o distanță de aproximativ 3-4 metri.

Tot din declarația învinuitului a mai reieșit că, în paralel cu el, pe prima bandă, circula un autovehicul pe al cărui conducător, la un moment dat, l-a observat că a efectuat un viraj la dreapta, probabil tocmai în ideea de a evita accidentarea minorei după care, brusc, a observat în fața sa victima angajată în traversare, în fugă. Deși învinuitul a încercat să evite acroșarea victimei, nu a mai reușit acest lucru. Imediat după impact, învinuitul a oprit și a acordat victimei ajutor, rămânând la fața locului până la sosirea procurorului și a organelor de poliție. Susținerea învinuitului cu referire la locul producerii accidentului este combătută de declarațiile martorilor H.D.Z. și O.G. care, audiați fiind, au arătat că locul impactului a fost chiar pe marcajul pietonal, accidentul având loc în timp ce partea vătămată se afla angajată regulamentar în traversarea carosabilului, pe marcajul pietonal.

În cursul urmăririi penale, în vederea stabilirii dinamicii și împrejurărilor producerii accidentului s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice auto de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Timișoara. Raportul întocmit în cauză a concluzionat în sensul că viteza inițială de deplasare a autoturismului condus de învinuit nu poate fi stabilită, însă la momentul impactului aceasta s-a situat în intervalul 40-45 km/h. Referitor la cauza producerii accidentului s-a arătat că aceasta a constituit-o neacordarea, de către învinuit, a priorității de trecere victimei care traversa drumul public printr-un loc special amenajat, marcat și semnalizat corespunzător.

în condițiile reținute; singurul care avea posibilitatea evitării accidentului a fost învinuitul dacă ar fi acționat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul declanșării stării de pericol iminent, respectiv din momentul în care victima a început traversarea suprafeței carosabile a drumului. Față de cele expuse mai sus, a fost reținută în exclusivitate, culpa învinuitului în producerea accidentului, față de acesta urmând a se dispune trimiterea în judecată. Întrucât C.M.C. a fost spitalizată în perioada 07 septembrie 2010-30 septembrie 2010, în cursul urmăririi penale s-a solicitat Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara să precizeze dacă înțelege să se constituie parte civilă în cauză și cu ce sumă.

Prin adresa din data de 31 octombrie 2011 instituția sus-amintită a comunicat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 9.352,64 RON, potrivit decontului de cheltuieli depus la dosar. Prin sentința penală nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 7735/30/2011, în temeiul art. 184 alin. (2), (4) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.C.V. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală. A fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și b) C. pen., pe durata și în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen. În temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen.

s-a stabilit un termen de încercare de 3 ani. În temeiul art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., în sensul că, săvârșirea în termenul de încercare a unei infracțiuni intenționate, are drept urmare revocarea suspendării condiționate, cu consecința executării în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa pentru infracțiunea ulterioară. În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii. În temeiul art. 14 și art. 346 C. proc. pen., rap. la art. 998, 999 C. civ., a fost obligat inculpatul M.C.V. alături de asigurător SC E.A.R. SA, la plata către partea civilă C.M.C.

a sumei de 2.500 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății și 2014,93 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 15.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății cu titlu de daune morale. Au fost respinse în rest pretențiile părții civile C.M.C. În temeiul art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a fost obligat inculpatul M.C.V. alături de asigurător SC E.A.R. SA, la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara a sumei de 9352,64 RON cu titlu de despăgubiri civile. În baza art. 193 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul M.C.V. la plata sumei de 4.000 RON către partea civilă C.M.C.

cu titlu de cheltuieli de judecată. În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei, de 3.000 RON cheltuieli judiciare avansate de stat. Pentru a pronunța această sentință penală, Tribunalul Timiș a reținut următoarele: La data de 07 septembrie 2012 în jurul orelor 14,20 inculpatul M.C.V. conducea autoturismul marca F.E., pe B-dul. XX din Timișoara din direcția străzii T.V. spre strada M.C., acesta fiind încadrat pe banda a doua, respectiv cea de lângă axul drumului, astfel cum rezultă atât din declarațiile martorilor oculari audiați în cauză cât și din declarațiile inculpatului date atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței. Pe prima bandă, respectiv cea de lângă trotuar, în aceeași direcție de mers cu inculpatul circula, circula o autoutilitară și astfel cum declară inculpatul această „ fargonetă de culoare Galbenă" era puțin mai înaintea autoturismului condus de inculpat.

Astfel din cuprinsul procesului verbal de cercetare la fața locului aflat la dosar U.P, din raportul de expertiză întocmit în cauză, aflat la dosar U.P, declarațiile martorilor P.N., H.D.Z. și O.G., precum și din declarațiile inculpatului date atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței, prima instanță a reținut că pe B-dul XX din Timișoara în dreptul imobilului nr. 18 unde a avut loc accidentul se află o trecere de pietoni semnalizată și marcată, astfel că inculpatul ar fi trebuit să reducă corespunzător viteza și să acorde prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea străzii.

Cu toate acestea inculpatul care observând semnul de circulație și marcajul rutier și având reprezentarea faptului că nu are vizibilitate din partea dreaptă, deoarece vehiculul care circula pe prima bandă îi obstrucționa vederea, și-a continuat deplasarea și pătrunzând pe trecerea de pietoni a surprins și accidentat pe partea vătămată C.M., cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale. S-a constatat că în declarațiile date inculpatul arată că a avut vizibilitate asupra trecerii de pietoni și spre trotuar și a observat că pietonii nu se aflau angajați în traversarea trecerii, iar abia după ce autoturismul condus de el a ajuns cu roțile din spate pe sfârșitul marcajului pietonal a observat că furgonetă galbenă, care circula pe prima bandă a făcut o manevră de evitare și la scurt timp de la această manevră a avut loc impactul.

Prima instanță nu a putut reține această variantă a inculpatului pentru următoarele motive: Astfel, s-a reținut din declarațiile inculpatului că acesta circula pe banda a-2-a iar pe prima bandă, adică cea dinspre trotuar puțin în fața inculpatului circula o furgonetă galbenă la data și momentul respectiv. În această situație s-a considerat că nu poate fi vorba de vizibilitate perfectă către parte dreaptă pe sensul său de mers, asupra trotuarului și asupra ceea ce se întâmpla la începutul trecerii de pietoni, cel puțin pentru câteva fracțiuni de secundă vizibilitatea inculpatului fiind obstrucționată de gabaritul autovehiculului ce circula pe prima bandă, fapt care a îndreptățit prima instanță să creadă că inculpatul nu a observat momentul în care partea vătămată s-a angajat în traversarea străzii.

Mai mult decât atât, s-a reținut faptul că inculpatul, chiar în declarațiile date a afirmat că mașina care circula pe prima bandă a făcut o manevră de evitare după care la foarte scurt timp a avut loc impactul. În aceste condiții instanța de fond a apreciat că doar conducătorul autovehiculului care circula pe prima bandă a avut vizibilitate perfectă din moment ce el a reuși să evite impactul deși distanța dintre mașina condusă de el și locul din care victima s-a angajat în traversarea străzii era mai scurtă decât distanța dintre locul din care victima s-a angajat în traversarea străzii și locul impactului. Referitor la locul prin care victima s-a angajat în traversarea străzii, prima instanță a reținut că atât martorii prezenți la data și momentul respectiv(H.D.

și O.G.) și care s-au aflat în apropierea victimei și au observat în mod direct cum s-a produs evenimentul au relatat în declarațiile lor că partea vătămată s-a angajat în traversarea străzii pe trecerea de pietoni, iar după ce vehiculul care circula pe prima bandă a frânat și i-a acordat prioritate de trecere, mașina care circula pe banda a-2-a a surprins-o și a accidentat-o pe trecerea de pietoni. Tribunalul a apreciat că aceste declarații se coroborează cu declarațiile părții vătămate precum și cu raportul de expertiză criminalistică întocmit în faza de urmărire penală, raport din cuprinsul căruia rezultă că locul impactului a fost situat pe marcajul pietonal, pe sensul de deplasare al autoturismului.

S-a reținut că din conținut aceluiași raport rezultă faptul că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpatul M.C.V. dacă ar fi acționat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul declanșării stării de pericol iminent, respectiv din momentul în care victimă a "început traversarea suprafeței carosabile a drumului. De asemenea, s-a arătat faptul că cauza producerii accidentului o reprezintă neacordarea priorității de trecere victimei, care traversa drumul public printr-un loc special amenajat, marcat și semnalizat corespunzător, de către numitul M.C.V. Instanța de fond nu a putut reține afirmațiile inculpatului precum și ale martorei S.R., prin care se arată faptul că accidentul s-a produs după marcajul pietonal atât pentru faptul că din cuprinsul adresei aflate la dosar rezultă faptul că tramvaiul condus de către martora S.R.

la orele 14,15-14, 16, se afla în zona B.V. și abia la orele 14,24 - 14, 27, s-a aflat în P-ța M., astfel că această martoră nu putea să perceapă în mod direct modalitatea de producere a accidentului, prin urmare, prima instanță a. înlăturat din contextul probator declarația acestei martore S-a reținut că, potrivit art. 184 C. pen. „fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) și (2 1 ) care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și cea prevăzută la art. 181, săvârșite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Când săvârșirea faptei prevăzute în alin. (1) este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru mdeplinirea unei anume activități, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Fapta prevăzută în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani." Tribunalul a constatat că în cauză sunt incidente și dispozițiile alin. (4) al art. 184 C. pen., deoarece fapta săvârșită de către inculpat a fost urmarea nerespectării dispozițiilor legale referitoare la conducere autovehiculelor pe drumurile publice.

Astfel inculpatul a încălcat următoarele prevederi legale: Potrivit art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 „participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private". Potrivit art. 30 din O.U.G. nr. 195/2002 „ Mijloacele de semnalizare rutieră sunt:sistemele de semnalizare luminoasă sau sonoră; indicatoarele;" Potrivit art. 31 din O.U.G.

nr. 195/2002 „Participanții la trafic trebuie să respecte regulile de circulație, semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier, precum și semnificația diferitelor tipuri de mijloace de semnalizare rutieră, în următoarea ordine de prioritate: a)semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier; b) semnalele speciale de avertizare, luminoase sau sonore ale autovehiculelor, prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) și b), c) semnalizarea temporară care modifică regimul normal de desfășurare a circulației; semnalele luminoase sau sonore; indicatoarele; Potrivit art. 95 din O.U.G.

nr. 195/2002 „încălcarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență, altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie contravenție și se sancționează cu avertisment ori cu amendă ca sancțiune principală și, după caz, cu una dintre sancțiunile contravenționale complementare prevăzute la art. 96 alin. (2)." Potrivit art. 100 alin. (3) lit. b) din O.U.G.

nr. 195/2002 „Constituie contravenție și se sancționează cu amenda prevăzută în clasa a-2-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: depășirea coloanelor de vehicule oprite la culoarea roșie a semaforului sau la trecerile la nivel cu calea ferată; neacordarea priorității de trecere pietonilor angajați în traversarea regulamentară a drumului public prin locurile special amenajate și semnalizate, aflați pe sensul de deplasare a autovehiculului sau tramvaiului;" Tribunalul a reținut că elementul material a constat în acțiunea inculpatului care, în timpul deplasării pe B-dul XX nu a acordat prioritate de trecere pietonilor aflați în trecere pe marcajul pietonal semnalizat atât prin indicator cât și prin marcaj stradal astfel cum rezultă atât din procesul verbal de cercetare la fața locului aflat la dosar U.P., raportul de expertiză criminalistică aflat la dosar U.P.

cât și din declarațiile martorilor P.N. dosar, H.D.Z. și O.G. și a surprins și accidentat pe partea vătămată C.M.C. ce se afla angajată în traversarea străzii pe marcajul pietonal, iar în urma impactului parte vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale. S-a constatat că urmarea imediată a constat în cauzarea unei vătămări corporale părții vătămate C.M.C. ce a necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile îngrijiri medicale. Prima instanță a apreciat că între acțiunea inculpatului și urmarea imediată există legătură de cauzalitate deoarece vătămările suferite de partea vătămată au rezultat în urma impactului dintre autovehicul și victimă.

Sub aspectul vinovăției, instanța de fond a reținut că inculpatul a comis fapta din culpă fără prevedere, deoarece acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă. Astfel, s-a reținut că inculpatul M.C.V. nu a prevăzut că prin nereducerea vitezei în momentul apropierii de trecerea de pietoni semnalizată, și prin angajarea în traversarea acelei treceri fără a avea vizibilitate din partea dreaptă ar putea provoca un accident rutier în urma căruia să rezulte vătămarea corporală a unei persoane, deși trebuia și putea să prevadă. Obligația prevederii este dedusă din dispoziția cu caracter general cuprinsă în art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002. (Participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporala a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private).

Față de împrejurările producerii accidentului, normele rutiere încălcate de inculpat și posibilitățile de evitare a accidentului, prima instanță a reținut o culpă exclusivă a inculpatului în producerea accidentului. S-a considerat că situația ca partea vătămată vorbea la telefon în timp ce traversa pe trecerea de pietoni și nu s-ar fi asigurat în momentul angajării în traversarea străzii nu poate fi reținut de către instanță dat fiind faptul că astfel cum rezultă din declarațiile martorilor O.G. și H.D. și chiar ale inculpatului, autoutilitară care circulă pe prima bandă a încetinit și a oprit pentru a acorda prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea străzii. La individualizarea cuantumului pedepsei s-a ținut seamă de criteriile reglementate de art. 72 C. pen.

pentru ca pedeapsa aplicată să corespundă scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Astfel, raportat la aceste criterii, prima instanță a arătat că la aprecierea gradului de pericol concret al faptei, conform art. 18 alin. (2) C.pen., a avut în vedere natura normelor juridice încălcate, limitele speciale de pedeapsă-stabilite de lege, modul de săvârșire a infracțiunii, persoana și conduita făptuitorului, acesta nerecunoscând săvârșirea faptei, însă regretând cele întâmplate. Analizând împrejurările în care fapta a fost săvârșită, precum și dispozițiile legii mai sus arătate, Tribunalul Timiș a apreciat că se justifică aplicarea unei pedepse orientate peste minimul special prevăzut de lege și îl va condamna pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

Luând în considerare pericolul social concret al faptelor prima instanță a apreciat că reeducarea inculpatului este posibilă fără executarea efectivă a pedepsei aplicate și că scopul acestei pedepse conform art. 52 C.pen poate fi atins fără executare efectivă, astfel încât, în temeiul art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 3 ani stabilit conform art. 82 C. pen., fiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de textul de lege, inculpatul nefiind condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar. În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a reținut că partea vătămată C.M.

a formulat cerere de constituire parte civilă în cauză prin mama sa, încă din faza de urmărire penală, iar ulterior în fața. instanței a depus pentru termenul de judecată din data de 19 decembrie 2011 constituire de parte civilă în care a indicat cuantumul de 7.000 de euro daune materiale și 50.000 de euro daune morale. S-a mai reținut că pentru termenul de judecată din data de 25 iunie 2012 s-a depus o precizare a cererii de constituire de parte civilă, partea civilă arătând că înțelege să-și majoreze cuantumul daunelor materiale cu 3.000 de euro astfel că în prezent se constituie parte civilă cu suma de 10.000 euro daune materiale și 50.000 de euro daune morale. De asemenea, sa reținut că Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț.

Timișoara s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 9352,64 RON reprezentând cuantumul cheltuielilor ocazionate de tratamentul medical acordat părții vătămate C.M. Pentru recuperarea prejudiciul generat prin infracțiune, în cauză a fost citat asigurătorul SC E.R.A.R. SA. Analizând acțiunea civilă formulată de partea civilă C.M. instanța de fond a constatat că este întemeiată în parte. Astfel, s-a apreciat că în cauză există pe de o parte o răspundere civilă delictuală în sarcina inculpatului pentru fapta proprie în condițiile art. 998-999 C. civ. și o răspundere pentru fapta inculpatului în sarcina asigurătorului, în limitele contractului de asigurare încheiat în condițiile Legii nr. 136/1995 iar pe de altă parte, o răspundere a asigurătorului față de părțile civile.

Analizând răspunderea pentru fapta proprie a inculpatului, s-a constatat că potrivit art. 998 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara" iar potrivit art. 999 C. civ., „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela cea a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa". S-a reținut că textele legale citate instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat și presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, condiții ce se regăsesc întrunite cumulativ în cauză.

Prima instanță a constatat că fapta ilicită a inculpatului constă în conduita acestuia in trafic, in condițiile nerespectării dispozițiilor legale în materia circulației pe drumurile publice reglementată de O.U.G. nr. 195/2002, iar vinovăția inculpatului îmbracă forma culpei tară prevedere, astfel cum a fost precizat mai sus. S-a mai reținut că urmarea imediată constă în leziunile cauzate părții civile C.M., care au necesitat 70 de zile de îngrijiri medicale, conf. certificatului medico-legal întocmit către Institutul de Medicină Legală Timișoara, iar între fapta inculpatului și urmarea imediată existând raport de cauzalitate, astfel cum reiese din materialul probator administrat în cauză.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate, prima instanță a constatat potrivit declarațiilor martorilor B.L., S.I., M.M., că partea civilă urmare a tratamentelor efectuate în vederea refacerii sănătății a cheltuit sume de bani, sume pe care fie le-a împrumutat de la diferite persoane fizice (chiar și de la martori) sau le-a alocat din bugetul destinat de către părinții săi. Aceeași martori au arătat faptul că datorită imobilizării victimei aceasta a avut nevoie pentru recuperarea cursurilor școlare de un timp de aproximativ 3 luni de zile , timp în care părinții victimei au fost nevoiți să angajeze o serie de profesori, martora M.M. arătând că pentru acest fapt precum și pentru recuperarea fizică s-au cheltuit sume de bani cuprinse intre 6.000 – 7.000 euro.

De asemenea, s-a reținut că alăturat constituirii de parte civilă s-au depus o serie de înscrisuri pentru a se dovedi cuantumul cheltuielilor efectuate, de unde rezultă faptul că victima are nevoie în continuare de intervenții chirurgicale pentru înlăturarea cicatricelor, iar costul acestor intervenții este in cuantum de 2.500 euro. Totodată, prima instanță a reținut faptul că s-au cheltuit sume de bani pentru recuperarea post operatorie victima având nevoie de efectuarea unui tratament de kinetoterapie desfășurat pe parcursul mai multor luni, astfel cum rezultă din copiile chitanțelor aflate la dosar.

În legătură cu bonurile fiscale depuse la dosar instanța de fond a reținut faptul că într-adevăr s-au efectuat o serie de cheltuieli pentru achiziționarea diverselor produse medicale sau alimentare, însă instanța nu le va putea acorda în totalitate deoarece în timp ce produsele medicale erau strict determinate pentru refacerea sănătății victimei nu se poate afirma faptul, că produsele alimentare a căror decontare se solicită au fost strict necesare în refacerea sănătății victimei, sau au oferit un surplus astfel încât victima să poată fi reintegrată în societate într-un timp cât mai scurt. Din cuprinsul bonurilor fiscale s-a reținut faptul că produsele alimentare și nealimentare nu pot fi socotite ca fiind neapărat necesare pentru refacerea sănătății victimei, astfel de produse fiind achiziționate in mod curent de către orice persoană și nu doar de persoanele ce au suferit vătămări corporale.

Astfel, s-a constatat că nu se poate afirma că doar cei ce au suferit accidente de mașină cu consecința vătămării lor corporale sunt nevoiți să consume diferite produse alimentare și nealimentare(ciocolată, lapte, săpun, ulei, salam vânătoresc, M.P., brânză M., brânză D., ardei gras, șervețele, clementine, portocale, iaurt și altele), pe când alte persoane nu. consumă în mod uzual astfel de produse cum sunt cele arătate cu titlu de exemplu mai sus și trecute pe bonurile de casă depuse la dosar. S-a reținut că sub aspectul daunelor morale respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului în vederea asigurării unei reparații juste și echitabile a acestuia reprezintă o garanție a imperativului respectării dreptului persoanei la judecată în mod echitabil a cauzei sale de către o instanță care să hotărască atât cu privire la temeinicia acuzației penale cât și asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.

De asemenea, s-a. reținut că prejudiciul moral, parte din prejudiciul total cauzat părții civile, constă în consecința negativă și directă a unei fapte culpabile și care aduce atingere valorilor nepatrimoniale persoanei vătămate. Prima instanță a constatat că existența acestuia este incontestabilă în condițiile în care suferințele fizice inerente perioadei de convalescență au fost dublate de suferințe psihice iar leziunile traumatice cauzate au afectat integritatea corporală a părții civile au lipsit-o în mod evident de bucuriile firești ale unei vieți normale pe o perioadă determinată de timp. În privința cuantumului daunelor morale, s-a reținut că instanța este în drept să aprecieze în raport de consecințele, pe orice plan, suferite de partea civilă.

În concret, repercursiunile de ordin moral asupra părții vătămate rezultă din situația acesteia, respectiv din faptul că la data producerii accidentului partea vătămată era elevă. Astfel, față de aceste consecințe, de importanța și gravitatea acestora, de intensitatea durerilor fizice și psihice suferite de către partea vătămată iar, ținând cont și de numărul de zile de îngrijiri medicale, Tribunalul Timiș a apreciat că suma de 15.000 euro este în măsură să contribuie la acoperirea prejudiciului moral. Prima instanță a reținut că la data producerii accidentului, autoturismul marca F.E. cu numărul de înmatriculare condus de inculpat, era proprietatea acestuia, având calitatea de asigurat, conform poliței de asigurare cu valabilitatea 21 mai 2010-20 noiembrie 2010, încheiată cu asigurătorul E.R.A.R.

SA. Conform art. 49 alin. (1) din lege, s-a reținut că asigurătorul (E.R.A.R. SA) acordă despăgubiri pentru prejudiciul de care asigurații (inculpatul) răspund, față de terțe persoane (părțile civile) păgubite prin accidente de autovehicule. Prin urmare, Tribunalul Timiș, în temeiul art. 49 alin. (1) și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 a obligat asigurătorul E.R.A.R. SA alături de inculpat la plata sumelor mai sus arătate către partea civilă C.M., în limitele contractului de asigurare. În ceea ce privește constituirea de parte civilă a Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara, s-a reținut că prejudiciul constă și în contravaloarea tratamentului medical de care a beneficiat partea civilă C.M., internată în perioada 07 septembrie 2010 – 30 septembrie 2010, din înscrisurile medicale rezultând că valoarea este de 9.352,64 RON, sumă de bani pe care prima instanță a apreciat-o ca fiind reală și care nu a fost contestată de către inculpat.

Împotriva sentinței penale nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 au declarat apeluri, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, inculpatul M.C.V. și partea civilă C.M. C., criticând-o ca netemeinică și nelegală. În motivarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș s-a arătat că hotărârea este nelegală sub aspectul obligării societății de asigurare alături de inculpat la repararea prejudiciului reprezentând cheltuielile de spitalizare efectuate de Spitalul de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara, precum și a obligării doar a inculpatului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea civilă în cursul procesului.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 49 alin. (1) și art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 136/1995, arătându-se că din coroborarea acestor norme care stabilesc sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri civile de la asigurător, în măsura în care acestea nu au fost achitate de asigurat, rezultă că unitatea spitalicească nu.este titulară a vreunui asemenea drept. Inculpatul M.C.V. a solicitat desființarea sentinței și achitarea sa în temeiul art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă sub aspectul laturii subiective, lipsind vinovăția, și respingerea acțiunii civile ca fiind neîntemeiată.

În motivarea apelului, inculpatul a susținut că instanța de fond a soluționat cauza fără a tine cont de contradicția existentă între declarațiile martorilor din rechizitoriu și declarația martorilor oculari (inclusiv a martorului S.R.), contradicție ce ar justifica aplicarea principiului conform căruia dubiul profită inculpatului; că nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002 și art. 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002; că a respins în mod netemeinic și nelegal efectuarea expertizei de specialitate auto. S-a mai susținut că din probele administrate în fața instanței de fond a rezultat culpa exclusivă a victimei ,, accidentul producându-se ca urmare a angajării în traversare a acesteia prin loc nepermis și fără o asigurare prealabilă.

În acest sens au fost invocate declarațiile martorilor H.D.Z. și S.R. și s-a solicitat înlăturarea declarațiilor martorului P.N. avându-se în vedere atitudinea nesinceră a acestuia, faptul că se afla prea departe.de locul producerii accidentului (la peste 50 metri) pentru a putea vedea clar atitudinea șoferului autoutilitarei și a locului impactului, iar declarațiile lui nu se coroborează cu cele ale martorilor oculari. În motivarea apelului declarat de partea civilă C.M.C. s-a solicitat admiterea în întregime a pretențiilor civile formulate, respectiv suma de 10.000 euro reprezentând daune materiale, și de 50.000 euro, reprezentând daune morale.

S-a arătat că, referitor la daunele materiale, deși prima instanță a constatat că a făcut dovada acestor daune așa cum a rezultat din considerentele sentinței atacate, nu a luat în considerare probele administrate, dispunând admiterea doar în parte, fără a motiva în vreun fel care ar fi considerentele pentru care a.hotărât în acest sens. Astfel, deși s-a constatat că prin declarațiile martorilor B.L., S.I. și M.M. s-a făcut dovada faptului că familia părții civile a fot nevoită să cheltuiască suma de aproximativ 7.000 euro, atât în perioada celor două internări cât a fost suspusă intervențiilor chirurgicale, cât și ulterior, cât timp a urma tratamentele de recuperare, prima instanță nu a luat în considerare aceste probe, fără însă a motiva în vreun fel soluția, din motivarea instanței de fond rezultând că singurele sume de bani ce i-au fost acordate cu titlu de daune materiale sunt reprezentate de costurile pe care va trebui să.

le mai suport cu cele două intervenții chirurgicale necesare pentru îndepărtarea cicatricilor și de o parte din costurile cu aparatul gipsat ce i-a fost aplicat după primele operații, precum și de o parte a costurilor suportate pentru recuperare. Consideră că soluția instanței de fond este total inechitabilă, întrucât nu s-a luat în considerare faptul că sumele pe care familia sa a trebuit să le suporte cu fost cu mult mai mare, având în vedere perioadele lungi de internare și multiplele intervenții chirurgicale suferite pentru fixarea materialului de osteosinteză și a aparatului gipsat și ulterior, pentru extragerea acestui material, precizând că doar pentru aparatul gipsat aplicat ca urmare a intervențiilor chirurgicale și pe care a fost nevoită să-l poarte în perioada 08 septembrie 2010 – 10 decembrie 2010, fapt ce rezultă din adeverința medicală eliberată de către Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț., a fost nevoită să achite suma de 1.200 RON.

Totodată se mai învederează faptul că în suma acordată cu titlu de daune materiale nu sunt incluse și celelalte cheltuieli suportate pe perioada primei internări în spital și care a durat aproximativ 3 săptămâni, respectiv onorariile medicilor și ale personalului medical pentru intervențiile chirurgicale și pentru îngrijirea pe perioada internării, costurile medicamentelor și materialelor medicale, inclusiv a materialului de osteosinteză folosit pentru fixarea tibiei fracturate.

Se mai arată în motivele de apel că după ultima externare partea civilă a fost nevoită să urmeze un program de recuperare post-operatorie, început în luna decembrie 2010 și care a durat până în luna martie 2011, costurile ridicându-se la suma de 400 RON/lună, astfel cum rezultă din chitanțele anexate constituirii de parte civilă, respectiv din anexa 6, parte a acestor cheltuieli fiind dovedite prin facturile și chitanțele anexate constituirii de parte civilă, respectiv anexa 7, iar restul fiind dovedite prin depozițiile martorilor audiați în fața primei instanțe.

Se mai solicită a se avea în vedere faptul că recuperarea nu este realizată integral nici în prezent, recomandările medicilor specialiști fiind continuarea tratamentului de kinetoterapie și medicamentos, fapt ce rezultă din scrisoarea medicală din 13 aprilie 2012 care atestă faptul că la data controlului recuperarea era realizată doar în proporție de 70% fiind necesară a se efectua în continuare fizioterapie.

De asemenea, se arată că datorită internărilor și a perioadei lungi în care a fost imobilizată la pat, nu s-a putut prezenta la școală, a pierdut întreg semestrul I din clasa a VlII-a, cum rezultă din adeverința eliberată de către Școala cu cls.I-VIII și având în vedere că promovarea clasei a VlII-a este deosebit de importantă în vederea admiterii la liceu, a fost nevoită să efectueze ore particulare pentru a putea recupera materia pierdută, contravaloarea acestora ridicându-se la suma de 1.500 euro, având în vedere că în fiecare săptămână au fost câte 2 ședințe a câte 2 ore fiecare pentru matematică și limba română, materii la care avea de susținut teze și aceste cheltuieli extrem de necesare în vederea continuării pregătirii școlare, fiind probate prin depoziția martorilor care au declarat că în toată perioada în care a fost imobilizată la pat a primit ore particulare, împrejurare care a generat costuri suplimentare, îngreunând bugetul familiei.

Un alt aspect pe care solicită a fi avut în considerare este acela că va trebui să mai fie supusă la alte două intervenții chirurgicale reparatorii necesare pentru înlăturarea cicatricilor, al căror cost se ridică la suma de aproximativ 2.500 euro, fapt ce rezultă din scrisoarea medicală din 01 iunie 2012 emisă de dr: G.S. - medic primar chirurgie plastică și reparatorie, necesitatea efectuării acestora rezultând și din cele două fotografii ce conțin imaginea cicatricilor rezultate în urma operațiilor suferite.

Referitor la daunele morale acordate de prima instanță în cuantum de 15.000 euro, partea civilă arată că le consideră neîndestulătoare deoarece nu reprezintă o evaluare corectă și obiectivă a tuturor consecințelor negative produse ca urmare a accidentului în care a fost implicată fără a fi vinovată în vreun fel și nici a implicațiilor lor pe toate planurile vieții sale sociale, a duratei consecințelor și suferințelor psihice cauzate, în opinia sa nefiind apreciat în mod corect prejudiciul moral decurgând din suferința fizică și psihică ce i-a fost cauzat prin accident și internarea în spital, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea sa la viața socială și de familie, comparativ cu situația anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.

Se arată că determinarea prejudiciului moral solicitat nu reprezintă altceva decât evaluarea multilaterală a tuturor consecințelor negative produse și a implicațiilor lor pe toate planurile vieții sale sociale, a duratei consecințelor și a durerilor psihice cauzate. Se solicită ca pentru a se putea aprecia justețea daunelor morale solicitate, să se aibă în vedere faptul că a trebuit să suporte, pe lângă șocul accidentului deosebit de violent și traumele mai multor internări în spital și pe cele provocate de intervențiile chirurgicale deosebit de dureroase la care a fost supusă. De asemenea, solicită a se mai avea în vedere faptul că de la data producerii accidentului și până în luna decembrie 2010, deci aproximativ 4 luni, a fost imobilizată la pat neputându-se mișca în voie, având dureri foarte mari, fapt ce a contribuit la mărirea traumei, dar și faptul că recuperarea a fost deosebit de anevoioasă nefiind nici în prezent încheiată pe deplin.

Prin decizia penală nr. 86/A din 25 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în temeiul art. 379 pct. T lit. b) C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul M.C.V. împotriva sentinței penale nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 7735/30/2011. În temeiul art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și partea civilă, C.M.C. împotriva aceleiași hotărâri. S-a desființat sentința penală nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș și rejudecând: S-au majorat daunele materiale ce urmează a fi plătite părții civile de către inculpat alături de asigurătorul SC E.A.R.

SA cu suma de 3.000 euro. S-au majorat daunele morale ce urmează a fi plătite părții civile de care inculpat alături de asigurător la suma de 30.000 euro. S-a înlăturat obligarea asigurătorului la plata alături de inculpat a despăgubirilor către Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara. S-au menținut în rest dispozițiile sentinței penale atacate. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300 RON, cheltuieli judiciare parțiale către stat în apel; în rest, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia conform art. 192 alin. (3) C. proc.pen. Analizând apelurile declarate în cauză, prin prisma motivelor invocate de apelanți și din oficiu, conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen. instanța de apel a constatat că hotărârea atacată este netemeinică în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale și morale acordate părții civile și al obligării asigurătorului la plata cheltuielilor de spitalizare către Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara, pentru următoarele considerente: Starea de fapt reținută de prima instanță corespunde modului de derulare a faptelor, fiind rezultatul analizării corecte și complete a probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești. Astfel, în data de 07 septembrie 2010, în jurul orei 14,22 a avut loc un accident de circulație pe B-dul XX din Timișoara, în zona pietonală din dreptul imobilului cu numărul 18, accident în care a fost implicat autoturismul condus de inculpatul C.V.

și în urma căruia partea vătămată, minora C.M.C. a necesitat pentru vindecare 70 zile de îngrijiri medicale (conform certificatului medico-legal din 01 octombrie 2010). Inculpatul a contestat culpa sa în producerea accidentului susținând că minora s-a angajat neregulamentar în traversare, în fugă, la o distanță de aproximativ 3-4 metri după trecerea de pietoni, că ar fi avut vizibilitatea necesară. Apărarea acestuia este contrazisa de martorii H.D.Z. și O.G., precum și de raportul de expertiză criminalistică. Astfel, martorul O.G.

susține că partea vătămată se afla pe trecerea de pietoni când a fost lovită, că „fata s-a rostogolit pe capotă și a dat cu capul de parbriz după care a picat pe șosea"; „că a mai fost dusă puțin pe capotă și după aceea a picat pe șosea". Prin raportul de expertiză criminalistică din 08 septembrie 2011, s-a concluzionat că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpat dacă ar fi acționat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul declanșării stării de pericol iminent, respectiv din momentul în care victima a început traversarea suprafeței carosabile. Expertul a analizat și situația în care victima s-ar fi deplasat în fugă („în situația în care viteza de deplasare a victimei a fost aleasă la valoarea maximă a intervalului" - 8,64 km/h) și a constatat că distanța la care se afla autoturismul inculpatului era superioară spațiului necesar opririi autovehiculului.

Mai mult, inculpatul a descris momentul impactului, respectiv că pe prima bandă, cea de lângă trotuar, puțin în fața sa, circula o furgonetă de culoare galbenă, care 1-a un moment dat a făcut o manevră de evitare și la scurt timp s-a produs accidentul. Dinamica producerii accidentului, descrisă chiar de inculpat, probează, așa cum a reținut și Tribunalul Timiș, că acesta nu putea să aibă vizibilitate asupra trotuarului datorită gabaritului autoturismului de pe prima bandă, și că, chiar în ipoteza în care partea vătămată s-ar fi angajat în traversare în mod intempestiv, în fugă, avea posibilitatea de evitare a acesteia, câtă vreme vehiculul de pe prima bandă, aflat mai aproape de trecerea de pietoni, a reușit acest lucru.

Rezultă că starea de pericol a vizat direct autoturismul de pe prima bandă, care a reușit evitarea pietonului; iar inculpatul avea timpul necesar luării măsurilor de acordare a priorității de trecere victimei. S-a arătat că în ceea ce privește ora producerii accidentului, este relevantă mențiunea din procesul verbal de cercetare la fața locului în sensul că organele judiciare au fost sesizate în data de 07 septembrie 2010, ora 14,22; precum și că cercetarea la fața locului a început la ora 14,30. În apărarea sa, inculpatul a invocat declarația martorei S.R., declarație care nu poate fi reținută de către instanță în condițiile în care nu s-a confirmat prezența acesteia la locul accidentului. Conform adresei din 16 mai 2012 emisă de Regia Autonomă de Transport Timișoara rezultă că martora S.M.

s-a aflat în data de 07 septembrie 2010 în zona Piața M. la orele 14:24:46 - 14:27:48; iar în intervalul 14:15:18 -14:16:19 tramvaiul se afla în zona B.V.; datele fiind furnizate de Sistemul de Monitorizare a Vehiculelor, astfel că martora nu se afla în stația de tramvai unde s-a produs accidentul anterior orei de 14,22, când organele de poliție fuseseră deja sesizate referitor la accident și nu putea să perceapă direct producerea acestuia. Nici desfășurătorul traseului parcurs de martoră în data de 07 septembrie 2010, depuse în apelde către inculpat, nu aduce alte informații referitoare la locul unde se afla în momentul producerii accidentului.

Pe de altă parte; inculpatul a invocat în apărarea sa și declarația martorului H.D.Z., martor care însă în prima partea a declarației susține că „fata s-a angajat în trecere pe marcajul pietonal"; „avea un mers mai grăbit însă nu fugea", pentru ca pe final să nuanțeze în sensul că „fata nu s-a angajat de la început în trecere pe marcajul pietonal", dar „când mașina de pe banda a doua a 2 a ajuns în apropierea fetei, fata se afla pe marcajul pietonal", în ambele variante însă confirmând că impactul, dintre autoturism și victimă a avut loc pe marcajul pietonal.

Din împrejurările anterior expuse, rezultă că la momentul impactului victima se afla pe marcajul pietonal, că nu se poate susține că traversarea a fost una intempestivă sau că accidentul ar fi fost urmarea unei împrejurări pe care nu o putea prevedea, inculpatul având posibilitatea de a evita producerea accidentului dacă ar fi acționat sistemul de frânare în momentul declanșării stării de pericol și obligația de a acorda prioritate de trecere pietonului. Deși în fața instanței de apel s-a solicitat de către inculpat o nouă expertiză în specialitatea auto, instanța de apel a constatat că cererea nu este pertinentă și utilă cauzei în condițiile în care expertiza întocmită în cursul urmăririi penale a formulat concluzii referitoare la toate aspectele relevante și nu s-au adus argumente serioase în sensul necesității repetării probei.

S-a arătat că starea de. fapt reținută în cauză a fost corect încadrată juridic în infiacțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., vinovăția inculpatului în producerea accidentului rezultând din cele anterior expuse, norma legală încălcată fiind art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 și 135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, partea vătămată traversând banda de circulație a autoturismului inculpatului pe marcajul trecerii de pietoni. În ceea ce privește cuantumul pedepsei și modalitatea de executare, instanța de apel a apreciat că Tribunalul Timiș a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor raportat la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală, modul de comitere a faptei.

Conform dispozițiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială. Instanța de apel a reținut și că pentru a conduce la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților fiecărui individ și rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor comise, urmărind reintegrarea inculpatului în societate. Pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată inculpatului în scopul reeducării lui și al prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.

Pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă este în măsură să asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului și prevenirea comiterii de noi fapte penale. În aplicarea dispozițiilor art. 72 C. pen., instanța de apel constată că pedeapsa reflectă evaluarea completă a circumstanțelor personale ale inculpatului, a condițiilor producerii faptei și consecințelor acesteia. Astfel, s-a reținut că inculpatul nu are antecedente penale, este o persoană tânără, bine integrată în societate, având un loc de muncă. Este adevărat că acesta nu a fost în totalitate sincer pe parcursul procesului încercând să-și limiteze culpa în producerea accidentului, însă acesta nu poate fi singurul criteriu în individualizarea pedepsei, operațiune complexă.

Pe de altă parte, conduita inculpatului, afirmarea unui regret pentru eveniment, dar nu și pentru o posibilă contribuție, neacceptarea niciunui rol în producerea accidentului, totul fiind pus pe seama minorei, denotă că acesta nu a conștientizat consecințele faptei sale și conduc la concluzia că nu i se poate aplica o pedeapsă în cuantumul minim prevăzut de legiuitor. În ceea ce privește latura civilă a cauzei; se constată că prima instanță a acordat cu titlu de daune materiale suma de 2.500 euro - costul unei intervenții chirurgicale de înlăturare a cicatricelor și suma de 2.014,93 RON, costul produselor medicale așa cum rezultă din înscrisurile depuse- la dosar. în mod corect, Tribunalul Timiș a înlăturat acele înscrisuri care vizau plata unor produse alimentare care nu au legătură de cauzalitate cu fapta inculpatului, nu derivă din aceasta, unele fiind puțin probabil a fi utilizate de partea vătămată.

Deși partea civilă, a susținut în apel că declarațiile martorilor B.L., S.I. și M.M. fac dovada că familia acesteia ar fi cheltuit pentru recuperarea sa suma de 7.000 euro, aceste susțineri sunt nefondate întrucât fac vorbire de sumele împrumutate de martori, a căror utilizare într-un anumit scop nu este certă decât în măsura în care există înscrisuri sau aspecte concrete cunoscute de aceștia. Astfel, potrivit adeverinței din 14 decembrie 2011 eliberată de Școala cu clasele I