ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3546/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3546/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș a fost trimis în judecată inculpatul M.C.V.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen.

În motivare s-a

arătat în fapt, că învinuitul M.C.V. își desfășoară activitatea în calitate de agent

de poliție în cadrul I.P.J. Timiș -Poliția comunală M.N., fiind desemnat ca organ

al Poliției Judiciare de la data de 26 martie 2009, calitate care a atras competența

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

La data de 07

septembrie 2010, la orele 14

:00

, organele de poliție au

fost sesizate cu privire la faptul că pe B-dul XX din Timișoara, mai exact în zona

pietonală din dreptul imobilului cu numărul 18, a avut loc un accident rutier soldat

cu vătămarea corporală a unei persoane.

La data și ora

producerii evenimentului rutier, partea carosabilă era uscată, cerul senin iar vizibilitatea

bună (toate aceste aspecte au rezultat din procesul-verbal de cercetare la fața

locului). În zona producerii accidentului, circulația se desfășoară în ambele sensuri

de mers, având câte două benzi de circulație pe sens.

În ceea ce privește

împrejurările producerii accidentului, din materialul probator administrat s-au

conturat următoarele:

La data și ora

sus-menționată, aflându-se la volanul unui autoturism marca F.E., inculpatul M.C.V.

se deplasa pe B-dul XX din Timișoara, din direcția străzii T.V. spre strada M.C.,

acesta fiind încadrat pe banda a II-a, respectiv cea de lângă axul drumului.

S-a precizat faptul

că, în dreptul imobilului cu numărul 18 există marcaj pentru trecerea pietonilor,

acesta fiind și semnalizat în acest sens cu indicator rutier corespunzător.

Ajungând în apropierea

trecerii pentru pietoni, inculpatul a surprins și accidentat pe minora C.M.C., care

se afla angajată regulamentar în traversarea carosabilului, pe marcajul pietonal.

Urmare a accidentului

rutier, partea vătămată C.M.C. a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru

vindecare 70 zile îngrijiri medicale.

Audiat fiind în

legătură cu producerea accidentului, inculpatul a precizat că, la momentul impactului,

victima se afla angajată neregulamentar în traversarea carosabilului, mai exact

în fugă și după trecerea de pietoni la o distanță de aproximativ 3-4 metri. Tot

din declarația învinuitului a mai reieșit că, în paralel cu el, pe prima bandă,

circula un autovehicul pe al cărui conducător, la un moment dat, l-a observat că

a efectuat un viraj la dreapta, probabil tocmai în ideea de a evita accidentarea

minorei după care, brusc, a observat în fața sa victima angajată în traversare,

în fugă. Deși învinuitul a încercat să evite acroșarea victimei, nu a mai reușit

acest lucru. Imediat după impact, învinuitul a oprit și a acordat victimei ajutor,

rămânând la fața locului până la sosirea procurorului și a organelor de poliție.

Susținerea învinuitului

cu referire la locul producerii accidentului este combătută de declarațiile martorilor

H.D.Z. și O.G. care, audiați fiind, au arătat că locul impactului a fost chiar pe

marcajul pietonal, accidentul având loc în timp ce partea vătămată se afla angajată

regulamentar în traversarea carosabilului, pe marcajul pietonal.

În cursul urmăririi

penale, în vederea stabilirii dinamicii și împrejurărilor producerii accidentului

s-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice auto de către Laboratorul Interjudețean

de Expertize Criminalistice Timișoara.

Raportul întocmit

în cauză a concluzionat în sensul că viteza inițială de deplasare a autoturismului

condus de învinuit nu poate fi stabilită, însă la momentul impactului aceasta s-a

situat în intervalul 40-45 km/h. Referitor la cauza producerii accidentului s-a

arătat că aceasta a constituit-o neacordarea, de către învinuit, a priorității de

trecere victimei care traversa drumul public printr-un loc special amenajat, marcat

și semnalizat corespunzător. în condițiile reținute; singurul care avea posibilitatea

evitării accidentului a fost învinuitul dacă ar fi acționat sistemul de frânare

al autoturismului încă din momentul declanșării stării de pericol iminent, respectiv

din momentul în care victima a început traversarea suprafeței carosabile a drumului.

Față de cele expuse

mai sus, a fost reținută în exclusivitate, culpa învinuitului în producerea accidentului,

față de acesta urmând a se dispune trimiterea în judecată.

Întrucât C.M.C.

a fost spitalizată în perioada 07 septembrie 2010-30 septembrie 2010, în cursul

urmăririi penale s-a solicitat Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara

să precizeze dacă înțelege să se constituie parte civilă în cauză și cu ce sumă.

Prin adresa din data de 31 octombrie 2011 instituția sus-amintită a comunicat că

se constituie parte civilă în cauză cu suma de 9.352,64 RON, potrivit decontului

de cheltuieli depus la dosar.

Prin sentința

penală nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul

nr. 7735/30/2011, în temeiul art. 184 alin. (2), (4) C. pen., a fost condamnat inculpatul

M.C.V. la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare

corporală.

A fost interzisă

inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și

b) C. pen., pe durata și în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen.

În temeiul

art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în

baza art. 82 C. pen. s-a stabilit un termen de încercare de 3 ani.

În temeiul

art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.

83 C. pen., în sensul că, săvârșirea în termenul de încercare a unei infracțiuni

intenționate, are drept urmare revocarea suspendării condiționate, cu consecința

executării în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa pentru infracțiunea

ulterioară.

În temeiul

art. 71 alin. (5) C. pen., s-a suspendat executarea pedepselor accesorii, pe durata

suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

În temeiul

art. 14 și art. 346 C. proc. pen., rap. la art. 998, 999 C. civ., a fost obligat

inculpatul M.C.V. alături de asigurător SC E.A.R. SA, la plata către partea civilă

C.M.C. a sumei de 2.500 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății și

2014,93 RON, cu titlu de daune materiale și suma de 15.000 euro sau echivalentul

în RON la data efectuării plății cu titlu de daune morale.

Au fost respinse

în rest pretențiile părții civile C.M.C.

În temeiul

art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006

modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, a fost obligat inculpatul M.C.V. alături de

asigurător SC E.A.R. SA, la plata către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență

pentru Copii L.Ț. Timișoara a sumei de 9352,64 RON cu titlu de despăgubiri civile.

În baza art. 193

C. proc. pen. a fost obligat inculpatul M.C.V. la plata sumei de 4.000 RON către

partea civilă C.M.C. cu titlu de cheltuieli de judecată.

În temeiul

art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei, de 3.000

RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța

această sentință penală, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

La data de 07

septembrie 2012 în jurul orelor 14,20 inculpatul M.C.V. conducea autoturismul marca

F.E., pe B-dul. XX din Timișoara din direcția străzii T.V. spre strada M.C., acesta

fiind încadrat pe banda a doua, respectiv cea de lângă axul drumului, astfel cum

rezultă atât din declarațiile martorilor oculari audiați în cauză cât și din declarațiile

inculpatului date atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței. Pe prima

bandă, respectiv cea de lângă trotuar, în aceeași direcție de mers cu inculpatul

circula, circula o autoutilitară și astfel cum declară inculpatul această „ fargonetă

de culoare Galbenă" era puțin mai înaintea autoturismului condus de inculpat.

Astfel din cuprinsul

procesului verbal de cercetare la fața locului aflat la dosar U.P, din raportul

de expertiză întocmit în cauză, aflat la dosar U.P, declarațiile martorilor P.N.,

H.D.Z. și O.G., precum și din declarațiile inculpatului date atât în faza de urmărire

penală cât și în fața instanței, prima instanță a reținut că pe B-dul XX din Timișoara

în dreptul imobilului nr. 18 unde a avut loc accidentul se află o trecere de pietoni

semnalizată și marcată, astfel că inculpatul ar fi trebuit să reducă corespunzător

viteza și să acorde prioritate de trecere pietonilor angajați în traversarea străzii.

Cu toate acestea

inculpatul care observând semnul de circulație și marcajul rutier și având reprezentarea

faptului că nu are vizibilitate din partea dreaptă, deoarece vehiculul care circula

pe prima bandă îi obstrucționa vederea, și-a continuat deplasarea și pătrunzând

pe trecerea de pietoni a surprins și accidentat pe partea vătămată C.M., cauzându-i

leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile de îngrijiri medicale.

S-a constatat

că în declarațiile date inculpatul arată că a avut vizibilitate asupra trecerii

de pietoni și spre trotuar și a observat că pietonii nu se aflau angajați în traversarea

trecerii, iar abia după ce autoturismul condus de el a ajuns cu roțile din spate

pe sfârșitul marcajului pietonal a observat că furgonetă galbenă, care circula pe

prima bandă a făcut o manevră de evitare și la scurt timp de la această manevră

a avut loc impactul.

Prima instanță

nu a putut reține această variantă a inculpatului pentru următoarele motive:

Astfel, s-a reținut

din declarațiile inculpatului că acesta circula pe banda a-2-a iar pe prima bandă,

adică cea dinspre trotuar puțin în fața inculpatului circula o furgonetă galbenă

la data și momentul respectiv. În această situație s-a considerat că nu poate fi

vorba de vizibilitate perfectă către parte dreaptă pe sensul său de mers, asupra

trotuarului și asupra ceea ce se întâmpla la începutul trecerii de pietoni, cel

puțin pentru câteva fracțiuni de secundă vizibilitatea inculpatului fiind obstrucționată

de gabaritul autovehiculului ce circula pe prima bandă, fapt care a îndreptățit

prima instanță să creadă că inculpatul nu a observat momentul în care partea vătămată

s-a angajat în traversarea străzii.

Mai mult decât

atât, s-a reținut faptul că inculpatul, chiar în declarațiile date a afirmat că

mașina care circula pe prima bandă a făcut o manevră de evitare după care la foarte

scurt timp a avut loc impactul. În aceste condiții instanța de fond a apreciat că

doar conducătorul autovehiculului care circula pe prima bandă a avut vizibilitate

perfectă din moment ce el a reuși să evite impactul deși distanța dintre mașina

condusă de el și locul din care victima s-a angajat în traversarea străzii era mai

scurtă decât distanța dintre locul din care victima s-a angajat în traversarea străzii

și locul impactului.

Referitor la locul

prin care victima s-a angajat în traversarea străzii, prima instanță a reținut că

atât martorii prezenți la data și momentul respectiv(H.D. și O.G.) și care s-au

aflat în apropierea victimei și au observat în mod direct cum s-a produs evenimentul

au relatat în declarațiile lor că partea vătămată s-a angajat în traversarea străzii

pe trecerea de pietoni, iar după ce vehiculul care circula pe prima bandă a frânat

și i-a acordat prioritate de trecere, mașina care circula pe banda a-2-a a surprins-o

și a accidentat-o pe trecerea de pietoni.

Tribunalul a apreciat

că aceste declarații se coroborează cu declarațiile părții vătămate precum și cu

raportul de expertiză criminalistică întocmit în faza de urmărire penală, raport

din cuprinsul căruia rezultă că locul impactului a fost situat pe marcajul pietonal,

pe sensul de deplasare al autoturismului. S-a reținut că din conținut aceluiași

raport rezultă faptul că evenimentul rutier putea fi evitat de către inculpatul

M.C.V. dacă ar fi acționat sistemul de frânare al autoturismului încă din momentul

declanșării stării de pericol iminent, respectiv din momentul în care victimă a

"început traversarea suprafeței carosabile a drumului. De asemenea, s-a arătat

faptul că cauza producerii accidentului o reprezintă neacordarea priorității de

trecere victimei, care traversa drumul public printr-un loc special amenajat, marcat

și semnalizat corespunzător, de către numitul M.C.V.

Instanța de fond

nu a putut reține afirmațiile inculpatului precum și ale martorei S.R., prin care

se arată faptul că accidentul s-a produs după marcajul pietonal atât pentru faptul

că din cuprinsul adresei aflate la dosar rezultă faptul că tramvaiul condus de către

martora S.R. la orele 14,15-14, 16, se afla în zona B.V. și abia la orele 14,24

- 14, 27, s-a aflat în P-ța M., astfel că această martoră nu putea să perceapă în

mod direct modalitatea de producere a accidentului, prin urmare, prima instanță

a. înlăturat din contextul probator declarația acestei martore

S-a reținut că,

potrivit art. 184 C. pen. „fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) și (2

1

)

care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai

mari de 10 zile, precum și cea prevăzută la art. 181, săvârșite din culpă, se pedepsesc

cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

Dacă fapta a avut

vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2), pedeapsa este închisoarea

de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Când săvârșirea

faptei prevăzute în alin. (1) este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau

a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru

mdeplinirea unei anume activități, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani

sau amenda.

Fapta prevăzută

în alin. (2) dacă este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor

de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepsește cu închisoare de la 6

luni la 3 ani."

Tribunalul a constatat

că în cauză sunt incidente și dispozițiile alin. (4) al art. 184 C. pen., deoarece

fapta săvârșită de către inculpat a fost urmarea nerespectării dispozițiilor legale

referitoare la conducere autovehiculelor pe drumurile publice. Astfel inculpatul

a încălcat următoarele prevederi legale:

Potrivit art.

35 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 „participanții la trafic trebuie să aibă un

comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în

pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii

proprietății publice ori private".

Potrivit art.

30 din O.U.G. nr. 195/2002 „ Mijloacele de semnalizare rutieră sunt:sistemele de

semnalizare luminoasă sau sonoră; indicatoarele;"

Potrivit art.

31 din O.U.G. nr. 195/2002 „Participanții la trafic trebuie să respecte regulile

de circulație, semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier, precum

și semnificația diferitelor tipuri de mijloace de semnalizare rutieră, în următoarea

ordine de prioritate: a)semnalele, indicațiile și dispozițiile polițistului rutier;

b) semnalele speciale de avertizare, luminoase sau sonore ale autovehiculelor, prevăzute

la art. 32 alin. (2) lit. a) și b), c) semnalizarea temporară care modifică regimul

normal de desfășurare a circulației; semnalele luminoase sau sonore; indicatoarele;

Potrivit art.

95 din O.U.G. nr. 195/2002 „încălcarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență,

altele decât cele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, constituie

contravenție și se sancționează cu avertisment ori cu amendă ca sancțiune principală

și, după caz, cu una dintre sancțiunile contravenționale complementare prevăzute

la art. 96 alin. (2)."

Potrivit art.

100 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 „Constituie contravenție și se sancționează

cu amenda prevăzută în clasa a-2-a de sancțiuni și cu aplicarea sancțiunii contravenționale

complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă

de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor

fapte: depășirea coloanelor de vehicule oprite la culoarea roșie a semaforului sau

la trecerile la nivel cu calea ferată; neacordarea priorității de trecere pietonilor

angajați în traversarea regulamentară a drumului public prin locurile special amenajate

și semnalizate, aflați pe sensul de deplasare a autovehiculului sau tramvaiului;"

Tribunalul a reținut

că elementul material a constat în acțiunea inculpatului care, în timpul deplasării

pe B-dul XX nu a acordat prioritate de trecere pietonilor aflați în trecere pe marcajul

pietonal semnalizat atât prin indicator cât și prin marcaj stradal astfel cum rezultă

atât din procesul verbal de cercetare la fața locului aflat la dosar U.P., raportul

de expertiză criminalistică aflat la dosar U.P. cât și din declarațiile martorilor

P.N. dosar, H.D.Z. și O.G. și a surprins și accidentat pe partea vătămată C.M.C.

ce se afla angajată în traversarea străzii pe marcajul pietonal, iar în urma impactului

parte vătămată a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 70

de zile de îngrijiri medicale.

S-a constatat

că urmarea imediată a constat în cauzarea unei vătămări corporale părții vătămate

C.M.C. ce a necesitat pentru vindecare un număr de 70 de zile îngrijiri medicale.

Prima instanță

a apreciat că între acțiunea inculpatului și urmarea imediată există legătură de

cauzalitate deoarece vătămările suferite de partea vătămată au rezultat în urma

impactului dintre autovehicul și victimă.

Sub aspectul vinovăției,

instanța de fond a reținut că inculpatul a comis fapta din culpă fără prevedere,

deoarece acesta nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l

prevadă.

Astfel, s-a reținut

că inculpatul M.C.V. nu a prevăzut că prin nereducerea vitezei în momentul apropierii

de trecerea de pietoni semnalizată, și prin angajarea în traversarea acelei treceri

fără a avea vizibilitate din partea dreaptă ar putea provoca un accident rutier

în urma căruia să rezulte vătămarea corporală a unei persoane, deși trebuia și putea

să prevadă. Obligația prevederii este dedusă din dispoziția cu caracter general

cuprinsă în art. 35 din O.U.G. nr. 195/2002. (Participanții la trafic trebuie să

aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu

pună în pericol viața sau integritatea corporala a persoanelor și să nu aducă prejudicii

proprietății publice ori private).

Față de împrejurările

producerii accidentului, normele rutiere încălcate de inculpat și posibilitățile

de evitare a accidentului, prima instanță a reținut o culpă exclusivă a inculpatului

în producerea accidentului.

S-a considerat

că situația ca partea vătămată vorbea la telefon în timp ce traversa pe trecerea

de pietoni și nu s-ar fi asigurat în momentul angajării în traversarea străzii nu

poate fi reținut de către instanță dat fiind faptul că astfel cum rezultă din declarațiile

martorilor O.G. și H.D. și chiar ale inculpatului, autoutilitară care circulă pe

prima bandă a încetinit și a oprit pentru a acorda prioritate de trecere pietonilor

angajați în traversarea străzii.

La individualizarea

cuantumului pedepsei s-a ținut seamă de criteriile reglementate de art. 72 C. pen.

pentru ca pedeapsa aplicată să corespundă scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Astfel,

raportat la aceste criterii, prima instanță a arătat că la aprecierea gradului de

pericol concret al faptei, conform art. 18 alin. (2) C.pen., a avut în vedere natura

normelor juridice încălcate, limitele speciale de pedeapsă-stabilite de lege, modul

de săvârșire a infracțiunii, persoana și conduita făptuitorului, acesta nerecunoscând

săvârșirea faptei, însă regretând cele întâmplate.

Analizând împrejurările

în care fapta a fost săvârșită, precum și dispozițiile legii mai sus arătate, Tribunalul

Timiș a apreciat că se justifică aplicarea unei pedepse orientate peste minimul

special prevăzut de lege și îl va condamna pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

Luând în considerare

pericolul social concret al faptelor prima instanță a apreciat că reeducarea inculpatului

este posibilă fără executarea efectivă a pedepsei aplicate și că scopul acestei

pedepse conform art. 52 C.pen poate fi atins fără executare efectivă, astfel încât,

în temeiul art. 81 C. pen. a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei

pe durata termenului de încercare de 3 ani stabilit conform art. 82 C. pen., fiind

îndeplinite condițiile legale prevăzute de textul de lege, inculpatul nefiind condamnat

anterior la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, astfel cum rezultă din

fișa de cazier judiciar.

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei, s-a reținut că partea vătămată C.M. a formulat cerere de

constituire parte civilă în cauză prin mama sa, încă din faza de urmărire penală,

iar ulterior în fața. instanței a depus pentru termenul de judecată din data de

19 decembrie 2011 constituire de parte civilă în care a indicat cuantumul de 7.000

de euro daune materiale și 50.000 de euro daune morale.

S-a mai reținut

că pentru termenul de judecată din data de 25 iunie 2012 s-a depus o precizare a

cererii de constituire de parte civilă, partea civilă arătând că înțelege să-și

majoreze cuantumul daunelor materiale cu 3.000 de euro astfel că în prezent se constituie

parte civilă cu suma de 10.000 euro daune materiale și 50.000 de euro daune morale.

De asemenea, sa

reținut că Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara s-a constituit

parte civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 9352,64 RON reprezentând cuantumul

cheltuielilor ocazionate de tratamentul medical acordat părții vătămate C.M.

Pentru recuperarea

prejudiciul generat prin infracțiune, în cauză a fost citat asigurătorul SC

E.R.A.R. SA.

Analizând acțiunea

civilă formulată de partea civilă C.M. instanța de fond a constatat că este întemeiată

în parte. Astfel, s-a apreciat că în cauză există pe de o parte o răspundere civilă

delictuală în sarcina inculpatului pentru fapta proprie în condițiile art. 998-999

C. civ. și o răspundere pentru fapta inculpatului în sarcina asigurătorului, în

limitele contractului de asigurare încheiat în condițiile Legii nr. 136/1995 iar

pe de altă parte, o răspundere a asigurătorului față de părțile civile.

Analizând răspunderea

pentru fapta proprie a inculpatului, s-a constatat că potrivit art. 998 C. civ.,

„orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui

greșeală s-a ocazionat, a-l repara" iar potrivit art. 999 C. civ., „omul este

responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de acela

cea a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa".

S-a reținut că

textele legale citate instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare

de prejudiciu al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului

cauzat și presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei

fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între

fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul,

condiții ce se regăsesc întrunite cumulativ în cauză.

Prima instanță

a constatat că fapta ilicită a inculpatului constă în conduita acestuia in trafic,

in condițiile nerespectării dispozițiilor legale în materia circulației pe drumurile

publice reglementată de O.U.G. nr. 195/2002, iar vinovăția inculpatului îmbracă

forma culpei tară prevedere, astfel cum a fost precizat mai sus.

S-a mai reținut

că urmarea imediată constă în leziunile cauzate părții civile C.M., care au necesitat

70 de zile de îngrijiri medicale, conf. certificatului medico-legal întocmit către

Institutul de Medicină Legală Timișoara, iar între fapta inculpatului și urmarea

imediată existând raport de cauzalitate, astfel cum reiese din materialul probator

administrat în cauză.

În ceea ce privește

daunele materiale solicitate, prima instanță a constatat potrivit declarațiilor

martorilor B.L., S.I., M.M., că partea civilă urmare a tratamentelor efectuate în

vederea refacerii sănătății a cheltuit sume de bani, sume pe care fie le-a împrumutat

de la diferite persoane fizice (chiar și de la martori) sau le-a alocat din bugetul

destinat de către părinții săi. Aceeași martori au arătat faptul că datorită imobilizării

victimei aceasta a avut nevoie pentru recuperarea cursurilor școlare de un timp

de aproximativ 3 luni de zile , timp în care părinții victimei au fost nevoiți să

angajeze o serie de profesori, martora M.M. arătând că pentru acest fapt precum

și pentru recuperarea fizică s-au cheltuit sume de bani cuprinse intre 6.000 – 7.000

euro.

De asemenea, s-a

reținut că alăturat constituirii de parte civilă s-au depus o serie de înscrisuri

pentru a se dovedi cuantumul cheltuielilor efectuate, de unde rezultă faptul că

victima are nevoie în continuare de intervenții chirurgicale pentru înlăturarea

cicatricelor, iar costul acestor intervenții este in cuantum de 2.500 euro.

Totodată, prima

instanță a reținut faptul că s-au cheltuit sume de bani pentru recuperarea post

operatorie victima având nevoie de efectuarea unui tratament de kinetoterapie desfășurat

pe parcursul mai multor luni, astfel cum rezultă din copiile chitanțelor aflate

la dosar.

În legătură cu

bonurile fiscale depuse la dosar instanța de fond a reținut faptul că într-adevăr

s-au efectuat o serie de cheltuieli pentru achiziționarea diverselor produse medicale

sau alimentare, însă instanța nu le va putea acorda în totalitate deoarece în timp

ce produsele medicale erau strict determinate pentru refacerea sănătății victimei

nu se poate afirma faptul, că produsele alimentare a căror decontare se solicită

au fost strict necesare în refacerea sănătății victimei, sau au oferit un surplus

astfel încât victima să poată fi reintegrată în societate într-un timp cât mai scurt.

Din cuprinsul

bonurilor fiscale s-a reținut faptul că produsele alimentare și nealimentare nu

pot fi socotite ca fiind neapărat necesare pentru refacerea sănătății victimei,

astfel de produse fiind achiziționate in mod curent de către orice persoană și nu

doar de persoanele ce au suferit vătămări corporale. Astfel, s-a constatat că nu

se poate afirma că doar cei ce au suferit accidente de mașină cu consecința vătămării

lor corporale sunt nevoiți să consume diferite produse alimentare și nealimentare(ciocolată,

lapte, săpun, ulei, salam vânătoresc, M.P., brânză M., brânză D., ardei gras, șervețele,

clementine, portocale, iaurt și altele), pe când alte persoane nu. consumă în mod

uzual astfel de produse cum sunt cele arătate cu titlu de exemplu mai sus și trecute

pe bonurile de casă depuse la dosar.

S-a reținut că

sub aspectul daunelor morale respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului

în vederea asigurării unei reparații juste și echitabile a acestuia reprezintă o

garanție a imperativului respectării dreptului persoanei la judecată în mod echitabil

a cauzei sale de către o instanță care să hotărască atât cu privire la temeinicia

acuzației penale cât și asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter

civil. De asemenea, s-a. reținut că prejudiciul moral, parte din prejudiciul total

cauzat părții civile, constă în consecința negativă și directă a unei fapte culpabile

și care aduce atingere valorilor nepatrimoniale persoanei vătămate.

Prima instanță

a constatat că existența acestuia este incontestabilă în condițiile în care suferințele

fizice inerente perioadei de convalescență au fost dublate de suferințe psihice

iar leziunile traumatice cauzate au afectat integritatea corporală a părții civile

au lipsit-o în mod evident de bucuriile firești ale unei vieți normale pe o perioadă

determinată de timp.

În privința cuantumului

daunelor morale, s-a reținut că instanța este în drept să aprecieze în raport de

consecințele, pe orice plan, suferite de partea civilă. În concret, repercursiunile

de ordin moral asupra părții vătămate rezultă din situația acesteia, respectiv din

faptul că la data producerii accidentului partea vătămată era elevă.

Astfel, față de

aceste consecințe, de importanța și gravitatea acestora, de intensitatea durerilor

fizice și psihice suferite de către partea vătămată iar, ținând cont și de numărul

de zile de îngrijiri medicale, Tribunalul Timiș a apreciat că suma de 15.000 euro

este în măsură să contribuie la acoperirea prejudiciului moral.

Prima instanță

a reținut că la data producerii accidentului, autoturismul marca F.E. cu numărul

de înmatriculare condus de inculpat, era proprietatea acestuia, având calitatea

de asigurat, conform poliței de asigurare cu valabilitatea 21 mai 2010-20

noiembrie 2010, încheiată cu asigurătorul E.R.A.R. SA.

Conform art. 49

alin. (1) din lege, s-a reținut că asigurătorul (E.R.A.R. SA) acordă despăgubiri

pentru prejudiciul de care asigurații (inculpatul) răspund, față de terțe persoane

(părțile civile) păgubite prin accidente de autovehicule.

Prin urmare, Tribunalul

Timiș, în temeiul art. 49 alin. (1) și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995

a obligat asigurătorul E.R.A.R. SA alături de inculpat la plata sumelor mai sus

arătate către partea civilă C.M., în limitele contractului de asigurare.

În ceea ce privește

constituirea de parte civilă a Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara,

s-a reținut că prejudiciul constă și în contravaloarea tratamentului medical de

care a beneficiat partea civilă C.M., internată în perioada 07 septembrie 2010 –

30 septembrie 2010, din înscrisurile medicale rezultând că valoarea este de 9.352,64

RON, sumă de bani pe care prima instanță a apreciat-o ca fiind reală și care nu

a fost contestată de către inculpat.

Împotriva sentinței

penale nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 au declarat apeluri, în termen legal, Parchetul

de pe lângă Tribunalul Timiș, inculpatul M.C.V. și partea civilă C.M. C., criticând-o

ca netemeinică și nelegală.

În motivarea apelului

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș s-a arătat că hotărârea este

nelegală sub aspectul obligării societății de asigurare alături de inculpat la repararea

prejudiciului reprezentând cheltuielile de spitalizare efectuate de Spitalul de

Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara, precum și a obligării doar a inculpatului la

plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea civilă în cursul procesului.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile art. 49 alin. (1) și art. 50 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 136/1995, arătându-se că din coroborarea acestor norme

care stabilesc sfera persoanelor îndreptățite la despăgubiri civile de la asigurător,

în măsura în care acestea nu au fost achitate de asigurat, rezultă că unitatea spitalicească

nu.este titulară a vreunui asemenea drept.

Inculpatul M.C.V.

a solicitat desființarea sentinței și achitarea sa în temeiul art. 11 alin. (1)

pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. nefiind întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă sub aspectul

laturii subiective, lipsind vinovăția, și respingerea acțiunii civile ca fiind neîntemeiată.

În motivarea apelului, inculpatul a susținut că instanța de fond a soluționat cauza

fără a tine cont de contradicția existentă între declarațiile martorilor din rechizitoriu

și declarația martorilor oculari (inclusiv a martorului S.R.), contradicție ce ar

justifica aplicarea principiului conform căruia dubiul profită inculpatului; că

nu au fost avute în vedere dispozițiile art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002 și art.

135 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002; că a respins în

mod netemeinic și nelegal efectuarea expertizei de specialitate auto. S-a mai susținut

că din probele administrate în fața instanței de fond a rezultat culpa exclusivă

a victimei ,, accidentul producându-se ca urmare a angajării în traversare a acesteia

prin loc nepermis și fără o asigurare prealabilă. În acest sens au fost invocate

declarațiile martorilor H.D.Z. și S.R. și s-a solicitat înlăturarea declarațiilor

martorului P.N. avându-se în vedere atitudinea nesinceră a acestuia, faptul că se

afla prea

departe.de

locul producerii accidentului (la peste

50 metri) pentru a putea vedea clar atitudinea șoferului autoutilitarei și a locului

impactului, iar declarațiile lui nu se coroborează cu cele ale martorilor oculari.

În motivarea apelului

declarat de partea civilă C.M.C. s-a solicitat admiterea în întregime a pretențiilor

civile formulate, respectiv suma de 10.000 euro reprezentând daune materiale, și

de 50.000 euro, reprezentând daune morale. S-a arătat că, referitor la daunele materiale,

deși prima instanță a constatat că a făcut dovada acestor daune așa cum a rezultat

din considerentele sentinței atacate, nu a luat în considerare probele administrate,

dispunând admiterea doar în parte, fără a motiva în vreun fel care ar fi considerentele

pentru care a.hotărât în acest sens. Astfel, deși s-a constatat că prin declarațiile

martorilor B.L., S.I. și M.M. s-a făcut dovada faptului că familia părții civile

a fot nevoită să cheltuiască suma de aproximativ 7.000 euro, atât în perioada celor

două internări cât a fost suspusă intervențiilor chirurgicale, cât și ulterior,

cât timp a urma tratamentele de recuperare, prima instanță nu a luat în considerare

aceste probe, fără însă a motiva în vreun fel soluția, din motivarea instanței de

fond rezultând că singurele sume de bani ce i-au fost acordate cu titlu de daune

materiale sunt reprezentate de costurile pe care va trebui să. le mai suport cu

cele două intervenții chirurgicale necesare pentru îndepărtarea cicatricilor și

de o parte din costurile cu aparatul gipsat ce i-a fost aplicat după primele operații,

precum și de o parte a costurilor suportate pentru recuperare. Consideră că soluția

instanței de fond este total inechitabilă, întrucât nu s-a luat în considerare faptul

că sumele pe care familia sa a trebuit să le suporte cu fost cu mult mai mare, având

în vedere perioadele lungi de internare și multiplele intervenții chirurgicale suferite

pentru fixarea materialului de osteosinteză și a aparatului gipsat și ulterior,

pentru extragerea acestui material, precizând că doar pentru aparatul gipsat aplicat

ca urmare a intervențiilor chirurgicale și pe care a fost nevoită să-l poarte în

perioada 08 septembrie 2010 – 10 decembrie 2010, fapt ce rezultă din adeverința

medicală eliberată de către Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț., a fost

nevoită să achite suma de 1.200 RON.

Totodată se mai

învederează faptul că în suma acordată cu titlu de daune materiale nu sunt incluse

și celelalte cheltuieli suportate pe perioada primei internări în spital și care

a durat aproximativ 3 săptămâni, respectiv onorariile medicilor și ale personalului

medical pentru intervențiile chirurgicale și pentru îngrijirea pe perioada internării,

costurile medicamentelor și materialelor medicale, inclusiv a materialului de osteosinteză

folosit pentru fixarea tibiei fracturate.

Se mai arată în

motivele de apel că după ultima externare partea civilă a fost nevoită să urmeze

un program de recuperare post-operatorie, început în luna decembrie 2010 și care

a durat până în luna martie 2011, costurile ridicându-se

la suma de 400

RON/lună, astfel cum rezultă din chitanțele anexate constituirii de parte civilă,

respectiv din anexa 6, parte a acestor cheltuieli fiind dovedite prin facturile

și chitanțele anexate constituirii de parte civilă, respectiv anexa 7, iar restul

fiind dovedite prin depozițiile martorilor audiați în fața primei instanțe.

Se mai solicită

a se avea în vedere faptul că recuperarea nu este realizată integral nici în prezent,

recomandările medicilor specialiști fiind continuarea tratamentului de kinetoterapie

și medicamentos, fapt ce rezultă din scrisoarea medicală din 13 aprilie 2012 care

atestă faptul că la data controlului recuperarea era realizată doar în proporție

de 70% fiind necesară a se efectua în continuare fizioterapie. De asemenea, se arată

că datorită internărilor și a perioadei lungi în care a fost imobilizată la pat,

nu s-a putut prezenta la școală, a pierdut întreg semestrul

I

din

clasa a VlII-a, cum rezultă din adeverința eliberată de către Școala cu cls.I-VIII

și având în vedere că promovarea clasei a VlII-a este deosebit de importantă în

vederea admiterii la liceu, a fost nevoită să efectueze ore particulare pentru a

putea recupera materia pierdută, contravaloarea acestora ridicându-se la suma de

1.500 euro, având în vedere că în fiecare săptămână au fost câte 2 ședințe a câte

2 ore fiecare pentru matematică și limba română, materii la care avea de susținut

teze și aceste cheltuieli extrem de necesare în vederea continuării pregătirii școlare,

fiind probate prin depoziția martorilor care au declarat că în toată perioada în

care a fost imobilizată la pat a primit ore particulare, împrejurare care a generat

costuri suplimentare, îngreunând bugetul familiei.

Un alt aspect

pe care solicită a fi avut în considerare este acela că va trebui să mai fie supusă

la alte două intervenții chirurgicale reparatorii necesare pentru înlăturarea cicatricilor,

al căror cost se ridică la suma de aproximativ 2.500 euro, fapt ce rezultă din scrisoarea

medicală din 01 iunie 2012 emisă de dr: G.S. - medic primar chirurgie plastică și

reparatorie, necesitatea efectuării acestora rezultând și din cele două fotografii

ce conțin imaginea cicatricilor rezultate în urma operațiilor suferite.

Referitor la daunele

morale acordate de prima instanță în cuantum de 15.000 euro, partea civilă arată

că le consideră neîndestulătoare deoarece nu reprezintă o evaluare corectă și obiectivă

a tuturor consecințelor negative produse ca urmare a accidentului în care a fost

implicată fără a fi vinovată în vreun fel și nici a implicațiilor lor pe toate planurile

vieții sale sociale, a duratei consecințelor și suferințelor psihice cauzate, în

opinia sa nefiind apreciat în mod corect prejudiciul moral decurgând din suferința

fizică și psihică ce i-a fost cauzat prin accident și internarea în spital, sechelele

posttraumatice care afectează negativ participarea sa la viața socială și de familie,

comparativ cu situația anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.

Se arată că determinarea prejudiciului moral solicitat nu reprezintă altceva decât

evaluarea multilaterală a tuturor consecințelor negative produse și a implicațiilor

lor pe toate planurile vieții sale sociale, a duratei consecințelor și a durerilor

psihice cauzate.

Se solicită ca

pentru a se putea aprecia justețea daunelor morale solicitate, să se aibă în vedere

faptul că a trebuit să suporte, pe lângă șocul accidentului deosebit de violent

și traumele mai multor internări în spital și pe cele provocate de intervențiile

chirurgicale deosebit de dureroase la care a fost supusă. De asemenea, solicită

a se mai avea în vedere faptul că de la data producerii accidentului și până în

luna decembrie 2010, deci aproximativ 4 luni, a fost imobilizată la pat neputându-se

mișca în voie, având dureri foarte mari, fapt ce a contribuit la mărirea traumei,

dar și faptul că recuperarea a fost deosebit de anevoioasă nefiind nici în prezent

încheiată pe deplin.

Prin decizia penală

nr. 86/A din 25 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală,

în temeiul art. 379 pct. T lit. b) C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul

declarat de inculpatul M.C.V. împotriva sentinței penale nr. 2/PI din 03

ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 7735/30/2011.

În temeiul

art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. s-au admis apelurile declarate de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Timiș și partea civilă, C.M.C. împotriva aceleiași hotărâri.

S-a desființat

sentința penală nr. 2/PI din 03 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș și

rejudecând:

S-au majorat daunele

materiale ce urmează a fi plătite părții civile de către inculpat alături de asigurătorul

SC E.A.R. SA cu suma de 3.000 euro.

S-au majorat daunele

morale ce urmează a fi plătite părții civile de care inculpat alături de asigurător

la suma de 30.000 euro.

S-a înlăturat

obligarea asigurătorului la plata alături de inculpat a despăgubirilor către Spitalul

Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara.

S-au menținut

în rest dispozițiile sentinței penale atacate.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 300

RON, cheltuieli judiciare parțiale către stat în apel; în rest, cheltuielile judiciare

avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia conform art. 192 alin. (3) C.

proc.pen.

Analizând apelurile

declarate în cauză, prin prisma motivelor invocate de apelanți și din oficiu, conform

art. 371 alin. (2) C. proc. pen. instanța de apel a constatat că hotărârea atacată

este netemeinică în ceea ce privește cuantumul daunelor materiale și morale acordate

părții civile și al obligării asigurătorului la plata cheltuielilor de spitalizare

către Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii L.Ț. Timișoara, pentru următoarele

considerente:

Starea de fapt

reținută de prima instanță corespunde modului de derulare a faptelor, fiind rezultatul

analizării corecte și complete a probelor administrate în cursul urmăririi penale

și al cercetării judecătorești. Astfel, în data de 07 septembrie 2010, în jurul

orei 14,22 a avut loc un accident de circulație pe B-dul XX din Timișoara, în zona

pietonală din dreptul imobilului cu numărul 18, accident în care a fost implicat

autoturismul condus de inculpatul C.V. și în urma căruia partea vătămată, minora

C.M.C. a necesitat pentru vindecare 70 zile de îngrijiri medicale (conform certificatului

medico-legal din 01 octombrie 2010). Inculpatul a contestat culpa sa în producerea

accidentului susținând că minora s-a angajat neregulamentar în traversare, în fugă,

la o distanță de aproximativ 3-4 metri după trecerea de pietoni, că ar fi avut vizibilitatea

necesară. Apărarea acestuia este contrazisa de martorii H.D.Z. și O.G., precum și

de raportul de expertiză criminalistică. Astfel, martorul O.G. susține că partea

vătămată se afla pe trecerea de pietoni când a fost lovită, că „fata s-a rostogolit

pe capotă și a dat cu capul de parbriz după care a picat pe șosea"; „că a mai

fost dusă puțin pe capotă și după aceea a picat pe șosea". Prin raportul de

expertiză criminalistică din 08 septembrie 2011, s-a concluzionat că evenimentul

rutier putea fi evitat de către inculpat dacă ar fi acționat sistemul de frânare

al autoturismului încă din momentul declanșării stării de pericol iminent, respectiv

din momentul în care victima a început traversarea suprafeței carosabile. Expertul

a analizat și situația în care victima s-ar fi deplasat în fugă („în situația în

care viteza de deplasare a victimei a fost aleasă la valoarea maximă a intervalului"

- 8,64 km/h) și a constatat că distanța la care se afla autoturismul inculpatului

era superioară spațiului necesar opririi autovehiculului. Mai mult, inculpatul a

descris momentul impactului, respectiv că pe prima bandă, cea de lângă trotuar,

puțin în fața sa, circula o furgonetă de culoare galbenă, care 1-a un moment dat

a făcut o manevră de evitare și la scurt timp s-a produs accidentul. Dinamica producerii

accidentului, descrisă chiar de inculpat, probează, așa cum a reținut și Tribunalul

Timiș, că acesta nu putea să aibă vizibilitate asupra trotuarului datorită gabaritului

autoturismului de pe prima bandă, și că, chiar în ipoteza în care partea vătămată

s-ar fi angajat în traversare în mod intempestiv, în fugă, avea posibilitatea de

evitare a acesteia, câtă vreme vehiculul de pe prima bandă, aflat mai aproape de

trecerea de pietoni, a reușit acest lucru. Rezultă că starea de pericol a vizat

direct autoturismul de pe prima bandă, care a reușit evitarea pietonului; iar inculpatul

avea timpul necesar luării măsurilor de acordare a priorității de trecere victimei.

S-a arătat că

în ceea ce privește ora producerii accidentului, este relevantă mențiunea din procesul

verbal de cercetare la fața locului în sensul că organele judiciare au fost sesizate

în data de 07 septembrie 2010, ora 14,22; precum și că cercetarea la fața locului

a început la ora 14,30. În apărarea sa, inculpatul a invocat declarația martorei

S.R., declarație care nu poate fi reținută de către instanță în condițiile în care

nu s-a confirmat prezența acesteia la locul accidentului. Conform adresei din

16 mai 2012 emisă de Regia Autonomă de Transport Timișoara rezultă că martora S.M.

s-a aflat în data de 07 septembrie 2010 în zona Piața M. la orele 14:24:46 - 14:27:48;

iar în intervalul 14:15:18 -14:16:19 tramvaiul se afla în zona B.V.; datele fiind

furnizate de Sistemul de Monitorizare a Vehiculelor, astfel că martora nu se afla

în stația de tramvai unde s-a produs accidentul anterior orei de 14,22, când organele

de poliție fuseseră deja sesizate referitor la accident și nu putea să perceapă

direct producerea acestuia. Nici desfășurătorul traseului parcurs de martoră în

data de 07 septembrie 2010, depuse în apelde către inculpat, nu aduce alte informații

referitoare la locul unde se afla în momentul producerii accidentului. Pe de altă

parte; inculpatul a invocat în apărarea sa și declarația martorului H.D.Z., martor

care însă în prima partea a declarației susține că „fata s-a angajat în trecere

pe marcajul pietonal"; „avea un mers mai grăbit însă nu fugea", pentru

ca pe final să nuanțeze în sensul că „fata nu s-a angajat de la început în trecere

pe marcajul pietonal", dar „când mașina de pe banda a doua a 2 a ajuns în apropierea

fetei, fata se afla pe marcajul pietonal", în ambele variante însă confirmând

că impactul, dintre autoturism și victimă a avut loc pe marcajul pietonal. Din împrejurările

anterior expuse, rezultă că la momentul impactului victima se afla pe marcajul pietonal,

că nu se poate susține că traversarea a fost una intempestivă sau că accidentul

ar fi fost urmarea unei împrejurări pe care nu o putea prevedea, inculpatul având

posibilitatea de a evita producerea accidentului dacă ar fi acționat sistemul de

frânare în momentul declanșării stării de pericol și obligația de a acorda prioritate

de trecere pietonului.

Deși în fața instanței

de apel s-a solicitat de către inculpat o nouă expertiză în specialitatea auto,

instanța de apel a constatat că cererea nu este pertinentă și utilă cauzei în condițiile

în care expertiza întocmită în cursul urmăririi penale a formulat concluzii referitoare

la toate aspectele relevante și nu s-au adus argumente serioase în sensul necesității

repetării probei.

S-a arătat că

starea de. fapt reținută în cauză a fost corect încadrată juridic în infiacțiunea

de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., vinovăția

inculpatului în producerea accidentului rezultând din cele anterior expuse, norma

legală încălcată fiind art. 72 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 și 135 lit. h)

din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, partea vătămată traversând banda

de circulație a autoturismului inculpatului pe marcajul trecerii de pietoni.

În ceea ce privește

cuantumul pedepsei și modalitatea de executare, instanța de apel a apreciat că Tribunalul

Timiș a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor raportat la criteriile

generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72 C. pen., respectiv

gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, împrejurările

care agravează sau atenuează răspunderea penală, modul de comitere a faptei. Conform

dispozițiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc

de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii de noi

infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și față de

regulile de conviețuire socială. Instanța de apel a reținut și că pentru a conduce

la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităților

fiecărui individ și rațională, să fie adecvată și proporțională cu gravitatea faptelor

comise, urmărind reintegrarea inculpatului în societate. Pedeapsa este o măsură

de constrângere aplicată inculpatului în scopul reeducării lui și al prevenirii

săvârșirii de noi infracțiuni. Pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă este în măsură să

asigure atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea inculpatului

și prevenirea comiterii de noi fapte penale. În aplicarea dispozițiilor art. 72

C. pen., instanța de apel constată că pedeapsa reflectă evaluarea completă a circumstanțelor

personale ale inculpatului, a condițiilor producerii faptei și consecințelor acesteia.

Astfel, s-a reținut că inculpatul nu are antecedente penale, este o persoană tânără,

bine integrată în societate, având un loc de muncă. Este adevărat că acesta nu a

fost în totalitate sincer pe parcursul procesului încercând să-și limiteze culpa

în producerea accidentului, însă acesta nu poate fi singurul criteriu în individualizarea

pedepsei, operațiune complexă. Pe de altă parte, conduita inculpatului, afirmarea

unui regret pentru eveniment, dar nu și pentru o posibilă contribuție, neacceptarea

niciunui rol în producerea accidentului, totul fiind pus pe seama minorei, denotă

că acesta nu a conștientizat consecințele faptei sale și conduc la concluzia că

nu i se poate aplica o pedeapsă în cuantumul minim prevăzut de legiuitor.

În ceea ce privește

latura civilă a cauzei; se constată că prima instanță a acordat cu titlu de daune

materiale suma de 2.500 euro - costul unei intervenții chirurgicale de înlăturare

a cicatricelor și suma de 2.014,93 RON, costul produselor medicale așa cum rezultă

din înscrisurile depuse- la dosar. în mod corect, Tribunalul Timiș a înlăturat acele

înscrisuri care vizau plata unor produse alimentare care nu au legătură de cauzalitate

cu fapta inculpatului, nu derivă din aceasta, unele fiind puțin probabil a fi utilizate

de partea vătămată. Deși partea civilă, a susținut în apel că declarațiile martorilor

B.L., S.I. și M.M. fac dovada că familia acesteia ar fi cheltuit pentru recuperarea

sa suma de 7.000 euro, aceste susțineri sunt nefondate întrucât fac vorbire de sumele

împrumutate de martori, a căror utilizare într-un anumit scop nu este certă decât

în măsura în care există înscrisuri sau aspecte concrete cunoscute de aceștia. Astfel,

potrivit adeverinței din 14 decembrie 2011 eliberată de Școala cu clasele I