ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3239/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3239/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față de față, din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1151 din 29

noiembrie 2012 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, contencios

administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale active

a reclamanților invocată de pârâtă.

A fost respinsă

cererea formulată de reclamanții C.E., C.C.A. și C.L.D. în contradictoriu cu

pârâta SC E.R.A.R. SA București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că:

Reclamanții C.E.,

C.C.A. și C.L.D., prin reprezentant legal C.E., au chemat-o în judecată pe pârâta

SC E.R.A.R. SA București în calitate de asigurător de răspundere civilă în baza

contractului RCA încheiat cu defunctul C.C., pentru a fi obligată la plata de

despăgubiri reprezentând daune materiale și morale ca urmare a accidentului

rutier produs la data de 9 octombrie 2010 pe raza localității Mezotur pe drumul

principal nr. 46 Bulgaria și care s-a soldat cu moartea victimei C.C..

Pârâta SC E.R.A.R. SA

București a formulat întâmpinare, invocând excepția de necompetență materială a

tribunalului în soluționarea cauzei, excepția de netimbrare a acțiunii

formulate de reclamanți, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive

a societății; ulterior, a invocat și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților.

Procedând la

soluționarea cu prioritate a excepțiilor de procedură invocate potrivit art.

137 alin. (1) C. proc. civ., instanța a respins excepțiile de necompetență

materială a tribunalului și de netimbrare a acțiunii pentru motivele invocate

în încheierile de ședință publice din 20 septembrie 2012 și 22 noiembrie 2012.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, instanța a apreciat că

este întemeiată.

S-a apreciat în cauza

de față că vinovat de producerea accidentului rutier este C.C. care a și

decedat ca urmare a vătămărilor suferite, fapt constatat prin ordonanța de

încetare a urmăririi penale și necontestat de către nici una dintre părți.

Față de această

situație, instanța fondului a considerat că despăgubirile de la asigurătorul

RCA pot fi cerute doar de persoanele vătămate printr-un accident rutier, de

producerea căruia este vinovat asiguratul, motiv pentru care reclamanții, în

calitate de moștenitori ai șoferului decedat ce a încheiat contractul RCA ca

asigurat, nu beneficiază de dreptul de a solicita despăgubiri de la

asigurătorul RCA, atât timp cât însuși autorul lor nu avea un astfel de drept.

De asemenea, raportat

la situația că reclamanții nu au suferit nicio vătămare prin producerea

accidentului rutier, neaflându-se nici în vehicul, nici în afara acestuia, la

locul și momentul intervenirii respectivului accident rutier, instanța de fond

a apreciat că, atâta timp cât reclamanților nu li s-a produs nici un prejudiciu

propriu direct, ca urmare a săvârșirii cu vinovăție de către autorul lor a

faptei ilicite respective, aceștia nu pot beneficia de clauzele contractului

RCA, întrucât, neexistând un prejudiciu, nu există nicio obligație de

dezdăunare.

În consecință,

instanța de fond a constatat că pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în

prezenta cauză, nefiind titularul obligației de despăgubire invocată de

reclamant, motiv pentru care a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a reclamanților, cu consecința respingerii acțiunii

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții C.E., C.C.A. și C.L.D., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

apelului, reclamanții au susținut că, deși prin întâmpinare pârâta a invocat

printre altele și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților

și a rămas în pronunțare pe această excepție, iar ulterior s-a pronunțat pe

această excepție, în motivarea sentinței instanța face aprecieri și analizează

excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei, existând astfel o totală

neconcordanță între considerentele și dispozitivul sentinței, ceea ce impune

casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei.

Prin urmare,

reclamanții au mai susținut că soluția instanței de fond este greșită chiar din

perspectiva excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților

invocată de pârâtă, în condițiile în care, fiind terți prejudiciați în temeiul

art. 50 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 21/2009, au dreptul la despăgubiri din

partea asigurătorului.

Prin Decizia civilă

nr. 43 din 3 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a

fost respins apelul reclamanților și s-a luat act că partea adversă nu solicită

cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Accidentul rutier din

8 octombrie 2010, ora 4 și 40 de minute, produs pe raza intravilanului

localității Mezotur, pe drumul principal de circulație nr. 46 a avut loc din

culpa exclusivă a conducătorului auto C.C., care a și decedat la Spitalul

Hetenyi Geza din Ungaria.

S-a constatat că în

speță reclamanții sunt moștenitorii conducătorului auto implicat în accident,

în calitate de soție supraviețuitoare și copii minori, care însă nu au suferit

nici un fel de vătămări corporale ca urmare a producerii accidentului și, ca

atare, nu pot dobândi calitate de terți prejudiciați față de care asigurătorul

RCA - pârâta din cauză - să fie obligată la despăgubiri.

Instanța de apel a

conchis că reclamanții nu au legitimare procesuală activă în cauza de față,

astfel cum a invocat și pârâta societatea asigurătoare, motiv pentru care nu pot

beneficia de clauzele contractului RCA încheiat pentru autoturismul implicat în

accident, cum corect a reținut tribunalul.

De asemenea, față de

argumentarea soluției adoptate, instanța de apel a apreciat că raționamentul

juridic al instanței de fond a pornit de la lipsa calității procesuale pasive a

pârâtei din cauză, însă, constatând lipsa de legitimare procesuală activă a

reclamanților în raportul juridic dedus judecății și care primează celei

pasive, astfel că sentința pronunțată este legală și temeinică, iar sub acest

aspect criticile formulate de apelanți sunt nefondate.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamanții au declarat recurs prin care au arătat, în

esență, că instanțele inferioare au aplicat greșit dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 138/1995 republicată și dispozițiile art. 28 alin. (4) și

art. 27 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, fapt ce a condus la o soluție nelegală,

sub aspectul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a

reclamanților,

În același sens, au

mai susținut recurenții că textele de lege încălcate nu conțin nicio prevedere

care să excludă soțul/soția și persoanele aflate în întreținerea acestuia de la

dreptul de a fi despăgubiți, în limita stabilită de Ordinul nr. 21/2009; acest

ordin nu conține nicio interdicție cu privire la dreptul soțului/soției și al

celor aflați în întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea

accidentului rutier de a primi despăgubiri.

În consecință, pentru

argumentele expuse, reclamanții au solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata nu a depus

întâmpinare.

Față de actele și

lucrările dosarului, de probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază

recursul ca întemeiat.

Potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii.

Din această

perspectivă, precum și din criticile aduse deciziei recurate, subsumate

motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că decizia instanței de

apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile speței în

materia despăgubirilor cuvenite soției/soțului și persoanelor aflate în

întreținerea conducătorului auto implicat în evenimentul rutier și din vina

căruia acest eveniment s-a produs.

De reamintit că,

potrivit art. 41 alin. (1) din Legea nr. 138/1995, în asigurarea de răspundere

civilă "asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru

prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii față de persoanele terțe

păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil".

Legea conferă

calitate procesuală pasivă asigurătorului în sensul prevăzut de art. 42 alin.

(2), conform căruia asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele

păgubite, în limitele obligațiilor ce-i revin acestuia din contractul de

asigurare. Conform art. 43 din același act normativ, despăgubirea se stabilește

și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului,

fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba,

ori prin hotărâre judecătorească.

Obligația de plată a

asigurătorului RCA față de victima accidentului rutier izvorăște din contractul

de asigurare RCA și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă

asiguratul RCA a plătit prima de asigurare, este producerea evenimentului

asigurat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, prin Decizia nr. I din 28

martie 2005 și  Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009, a statuat:

În cazul producerii

unui accident de circulație, având ca urmare cauzarea unui prejudiciu, pentru

care s-a încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă,

coexistă răspunderea civilă delictuală art. 998 C. civ., a celui care, prin

fapta sa, a cauzat efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a

asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile

reglementate prin Legea nr. 136/1995.

Răspunderea

asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală,

asumată prin contractul de asigurare. Este, deci, o răspundere directă,

decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.

Prin despăgubirea

prejudiciului suferit de terț, victimă a accidentului de circulație,

asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își

îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, ei

suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa

asiguratului său.

Asigurarea de

răspundere civilă auto este un contract forțat, prin care asigurătorul se

obligă ca, în schimbul primelor de asigurare ce le încasează, să acorde

despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații ar trebui să răspundă față

de terțe persoane păgubite prin accidente produse vehicule, asupra bunurilor,

integrității corporale sau vieții unor terțe persoane.

Trebuie reamintit că,

potrivit dispozițiilor art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, prin

încheierea contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă,

societatea de asigurare își asumă riscul acoperirii prejudiciilor de care

asigurații răspund numai față de terțe persoane păgubite prin accidente

săvârșite cu autovehiculul asigurat, pentru avarierea sau distrugerea bunurilor

aflate în sau în afara acestuia.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză instanțele anterioare au

soluționat pricina cu ignorarea dispozițiilor legale în materie ceea ce a

condus la o soluție nelegală vizând lipsa calității procesuale active a

reclamanților.

Așa cum reiese din

lecturarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1935, aceste

dispoziții se referă în mod clar și expres la persoanele îndreptățite să

formuleze pretenții de despăgubiri, respectiv soțul (soția) sau persoane care

se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,

răspunzător de producerea accidentului, iar societatea de asigurare este

obligată să acorde pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le

plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor

păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori

distrugerea de bunuri.

Legiuitorul a avut în

vedere și aceste persoane tocmai pentru a nu limita întinderea despăgubirii

printr-o reglementare bazată pe criterii generale și abstracte, ce ar fi condus

la refuzul nejustificat al dreptului de a fi despăgubite de asigurarea auto

obligatorie și ar fi limitat un asemenea drept în mod disproporționat.

Chiar dacă

răspunderea față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală,

asumată prin contractul de asigurare, obligația de plată a despăgubirii este

una legală, prevăzută în cuprinsul actelor normative amintite.

Înalta Curte, față de

considerentele anterior expuse, constată că s-au aplicat greșit dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, coroborate cu dispozițiile înscrise

în art. 26 alin. (1) pct. 4 din Ordinul CSA nr. 21/2009, în prezent abrogat,

dar în vigoare la data producerii accidentului.

Prin urmare, sub

aspectele analizate hotărârile recurate sunt nelegale, fiind pronunțate cu

încălcarea dispozițiilor legale în materia asigurării de răspundere civilă auto

pentru pagubele produse de autovehicule, ceea ce atrage incidența motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere că

pricina a fost soluționată pe excepție, neintrându-se în cercetarea fondului,

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) - (3) și (5), cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanți împotriva

deciziei recurate, pe care o va modifica în tot, în sensul că va admite apelul

declarat de reclamanții C.E., C.C.A. și C.L.D. împotriva Sentinței civile nr.

1151 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă

și de contencios administrativ și fiscal.

Având în vedere că

prin cererea de apel s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în

temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va anula sentința atacată

și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții C.E., C.C.A. și C.L.D. împotriva Deciziei civile nr. 43

din 3 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Modifică în tot decizia

recurată, în sensul că:

Admite apelul

declarat de reclamanții C.E., C.C.A. și C.L.D. împotriva Sentinței civile nr.

1151 din 29 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă

și de contencios administrativ și fiscal.

Anulează sentința

apelată și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL