ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2016

Decizia nr. 1390/2016 Asupra recursurilor, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub Dosar nr. x/115/2009, reclamanții A., în nume propriu și în reprezentarea minorului B., C., D., în calitate de părinți ai defunctului și E., în calitate de soră a defunctului, au chemat în judecată pe pârâții F., SC G. SRL Felnac, SC H. SA București, SC I. SA București și L. București, solicitând obligarea pârâtului F., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC G. SRL Felnac, alături de asigurătorii SC H. SA București, SC I. SA București și L. București la plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale, actualizate cu indicele de inflație de la data de 22 octombrie 2006 și până la plata efectivă a sumelor solicitate.

În motivare, reclamanții au arătat că în urma accidentului de circulație din 22 octombrie 2006 provocat de pârâtul F. a decedat J., care conducea autoturismul cu nr. de înmatriculare (...), autoturismul marca (...) fiind complet distrus și că ancheta penală a fost efectuată ilegal, fără încadrarea în drept care se impunea, fiind deci lovită de nulitate și fără efect în materie civilă. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, 8, 13, 26 din Decretul nr. 183/1980, art. 1, 77, 121, 147, 174 din H.G. nr. 1391/2006, art. 2, 7, 10, 20, 23, 35, 41, 48, 49, 75, 76, 86 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 14 - 20 C. proc. pen., art. 998 - 1003 C. civ., art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995, art. 8 - 13 din Ordinul CSA nr. 3116/05.

Prin încheierea din 06 octombrie 2009, secția civilă a Tribunalului Caraș-Severin a constatat că obiectul cauzei este de natură comercială și a transpus cauza secției comerciale, totodată la același termen, reclamanta A., în calitate de reprezentantă legală a minorului B. și-a precizat cererea solicitând suma de 152.400 lei reprezentând plata unei prestații periodice lunare în cuantum de 600 lei în perioada 22 octombrie 2006 - 12 februarie 2028, respectiv până la împlinirea de către minor a vârstei de 25 de ani în situația în care urmează studii, inclusiv masteratul. Recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 06 octombrie 2009 a Tribunalului Caraș-Severin a fost respins ca inadmisibil de Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 1700/R din 17 decembrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/115/2009.

Prin Sentința civilă nr. 11 din 12 ianuarie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Arad. Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 576/R din 24 martie 2011 a admis recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței, fiind respinsă excepția necompetenței teritoriale, iar cauza a fost trimisă aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Prin Sentința civilă nr. 464 din 14 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților L. București, SC H. SA București, SC I. SA București și a fost respinsă în tot cererea de chemare în judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că la dosarul cauzei nu există o poliță RCA care să fi fost încheiată de cele două pârâte SC H. SA București, SC I. SA București și care să fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâte. A mai reținut instanța că la 27 martie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oravița a dispus, prin rezoluție în Dosarul nr. x/P/2007, scoaterea de sub urmărire penală a numitului F. pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, rezoluție menținută prin Sentința penală nr. 141 din 26 septembrie 2008 a Judecătoriei Oravița și prin Decizia penală nr. 3/R din 20 ianuarie 2009 a Tribunalului Caraș-Severin, instanțele respingând plângerea petenților-reclamanți, în prezenta cauză reținând culpa exclusivă a victimei J. Pe fond, instanța a constatat că în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) C. proc.

pen.: "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia", astfel că, în condițiile în care instanțele penale au constatat nevinovăția pârâtului F., instanța a reținut că acesta și prepusul său SC G. SRL Felnac nu răspund civil pentru presupusele daune cauzate reclamanților. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care a fost respins prin Decizia civilă nr. 282/A din 19 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. x/115/2009*.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamanți, iar prin Decizia nr. 4463 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/1/2012, a fost admis recursul, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se în esență greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității procesual pasive invocate de pârâți și greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 C. proc. pen. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, sub Dosar nr. x/1/2012, instanță care prin Decizia civilă nr. 33/A din 11 martie 2013 a admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 464 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin, a anulat sentința și a trimis cauza pentru soluționarea pe fond Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă.

În fața Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, la termenul de judecată din 26 iunie 2013, reclamanții și-au precizat acțiunea, solicitând instanței să constate culpa totală a pârâtului F. în producerea accidentului, urmând ca acesta să fie obligat în solidar cu SC G. SRL Felnac alături de garantul L. la plata despăgubirilor solicitate, actualizate cu indicele inflației de la 22 octombrie 2006 până la plata efectivă; în cazul în care culpa va fi stabilită în procent de 50% și în sarcina victimei, au solicitat ca pârâții menționați să fie obligați la plata a 50% din despăgubiri, restul urmând a fi suportat de pârâta SC H. SA București, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

Pe cale de consecință, să li se acorde: despăgubiri materiale în cuantum de 10.200 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare și pomeni (5.200 lei) și contravaloare autoturism (...) distrus (5000 lei); pentru minorul B., pârâții să fie obligați la o prestație periodică de 25% din venitul minim lunar pe economie, perioadă certă fiind 22 octombrie 2006 - 12 februarie 2021, iar până la împlinirea vârstei de 25 ani - dacă acesta își va continua studiile - la o prestație calculată prin raportare la venitul lunar minim estimat, condițiile art. 533 alin. (3) C. civ. fiind incidente în cauză; despăgubiri morale în cuantum de câte 300.000 lei pentru fiecare reclamant - în total, 1.500.000 lei, acestea reprezentând o reparație morală pentru traumele psihice și pierderea suferită de întreaga familie.

Prin aceeași precizare, au arătat că înțeleg să renunțe la judecată față de pârâta SC I. SA. Prin Sentința civilă nr. 3688 din 03 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2012, Tribunalul Caraș-Severin a respins excepțiile invocate de pârâții F., SC G. SRL Felnac și L. București. A admis excepția invocată de pârâta SC H. SA București și a constatat lipsa calității procesuale pasive a acesteia. A respins acțiunea formulată de reclamanții A., în nume propriu și ca reprezentantă a minorului B., C., D., E. împotriva pârâților F., SC G. SRL Felnac, L. București, SC H. SA București. A luat act de renunțarea reclamanților la judecată față de pârâta SC I. SA București. A obligat reclamanții să plătească pârâților F. și SC G. SRL Felnac suma de câte 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 137 C. proc. civ., privind excepțiile invocate în cauză: Față de dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data promovării acțiunii, prezenta cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Excepția lipsei calității procesuale a reclamanților, motivat de împrejurarea că nu s-a făcut dovada calității de moștenitori ai defunctului J. a fost respinsă, întrucât acest aspect nu are relevanță câtă vreme în cauză se aplică dispozițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ., în vigoare la data producerii accidentului. Excepția prescripției dreptului la opțiune succesorală a fost respinsă prin raportare la obiectul cererii cu care instanța a fost sesizată (pretenții întemeiate pe răspunderea civilă delictuală).

A fost respinsă și excepția nulității cererii de chemare în judecată în ceea ce îl privește pe minor, instanța reținând că reclamanta A., în calitate de mamă, este reprezentanta legală a acestuia, neexistând contrarietate de interese între cei doi. În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, instanța s-a conformat dispozițiilor Deciziei de casare nr. 4463 din 13 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În continuare, instanța a reținut că a fost investită de reclamanți cu o acțiune în despăgubiri civile, în răspundere delictuală, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 1003 C. civ., art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995, art. 8 - 13 din Ordinul CSA nr. 3116/05, ca urmare a accidentului auto produs la 22 octombrie 2006 în orașul Anina, în care au fost implicate autovehiculele autorului reclamanților, decedat în accident și cel al pârâtului F. Astfel, față de concluziile rapoartelor de expertiză instanța a reținut, având în vedere alcoolemia victimei, traiectoria autoturismului condus de aceasta, lipsa centurii de siguranță că, culpa pentru producerea accidentului îi aparține exclusiv.

Cum la dosarul cauzei nu exista o poliță RCA care să fi fost încheiată de pârâta SC H. SA București și care să fie în vigoare la data producerii accidentului, în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte. Și pârâtul-garant L. București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive însă, față de caracterul obligatoriu al deciziei de casare a Înaltei Curți, instanța a respins această excepție. A fost respinsă de asemenea și excepția prematurității acțiunii invocată de sus-menționații pârâți, instanța apreciind că în cauză nu operează dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Pentru aceste considerente și față de dispozițiile art. 998 - 1000 alin. (3) C. civ., instanța a respins acțiunea reclamanților, iar în baza art. 246 C. proc.

civ. a luat act de renunțarea reclamanților la judecata în contradictoriu cu pârâta SC I. SA București. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții A., în nume propriu și în reprezentarea minorului B., C., D., în calitate de părinți ai defunctului precum și E., în calitate de soră a defunctului. Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/1/2012* a respins apelul reclamanților, reținând din sentința apelată și din hotărârile penale pronunțate în cauză că nu sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu există o faptă ilicită care să fi fost săvârșită de intimatul F. - conducător al autotrenului, iar în sarcina acestuia nu poate fi reținută nici un fel de vinovăție.

În acest sens, a reținut instanța că pârâții au făcut dovada inexistenței raportului de cauzalitate și a existenței unei cauze străine de persoana lor pentru producerea prejudiciului prin Sentința penală nr. 141 din 26 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Oravița în Dosarul nr. x/273/2008, definitivă prin Decizia penală nr. 3/R din 20 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/273/2008, precum și cu toate înscrisurile existente în acel dosar. Acele hotărâri se opun cu putere de lucru judecat în această acțiune ulterioară, ceea ce dă naștere obligației apelanților de a dovedi contrariul, prin răsturnarea sarcinii probei, după cum nici nu pot fi ignorate dispozițiile art. 22 C. proc.

pen. Față de această situație, instanța de apel a constatat că, din analiza întregului material probator, instanța de fond a concluzionat corect și justificat că accidentul de circulație a fost produs din culpa exclusivă a victimei J. În ceea ce privește statuările Înaltei Curți prin Decizia de casare nr. 4463/2012 cu privire la responsabilitatea L., instanța a constatat că reclamanții nu pot invoca dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, care prevăd că se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, câtă vreme o astfel de răspundere nu este antrenată automat de producerea unui prejudiciu.

Art. 49 din același act normativ prevede că asigurătorul, respectiv garantul L. acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația românească în vigoare. Înalta Curte a mai statuat că, procesual, L., constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziția asigurătorului de RCA dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme).

În raport cu acest norme, chiar dacă L. are legitimare procesuală activă, acesta nu poartă nici o responsabilitate în privința unor eventuale plăți către reclamanții care nu au făcut dovada că defunctul lor antecesor J. ar fi avut o poliță RCA valabilă la data producerii accidentului din culpa sa exclusivă. Pentru aceste motive, a concluzionat instanța de apel, dispozițiile art. 50 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile în sensul solicitat de reclamanți, astfel că apelul acestora a fost respins. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B. prin împuternicit A., C., D. și E., care au invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și au solicitat casarea hotărârilor pronunțate, cu trimitere spre rejudecare la prima instanță pentru examinarea pe fond a cauzei, cu încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului cu respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare și, în consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin Decizia nr. 3152 din 21 octombrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2012*, Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că sunt fondate criticile recurenților potrivit cărora nu s-au respectat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare pronunțată în ciclul procesual anterior - nr. 4463 din 13 noiembrie 2012 în ceea ce privește conținutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanța de rejudecare și în ceea ce privește necesitatea administrării de probe directe, încălcându-se implicit dreptul la apărare.

A mai reținut instanța că este fondată critica recurenților și în ceea ce privește greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, în măsura în care susținerile din apel ale reclamanților pe aspectele evocate nu au fost deloc analizate, instanța de apel limitându-se la a reține lipsa unei polițe de asigurare în răspundere civilă valabilă la data producerii accidentului. În acest context, instanța de recurs a constatat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, sens în care a admis recursul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare, fiind necesară administrarea de probe sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptățiți reclamanții.

Astfel învestită cu rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 3668/3.201.2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, instanța de apel s-a conformat celor dispuse cu caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prin decizia de casare și a dispus administrarea de probe directe în vederea corectei stabiliri a situației de fapt și a raporturilor dintre părțile în proces.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 199 din 04 noiembrie 2015 a admis apelul declarat de reclamanții A., B., C., D. și E. împotriva Sentinței civile nr. 3688 din 03 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/1/2012 în contradictoriu cu pârâții F., SC G. SRL Felnac, SC H. SA, SC I. SA și L.. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea reclamanților și, în consecință, a obligat pârâtul L. la plata către reclamantul B. a sumei de 16.200 lei actualizată cu rata inflației până la plata efectivă, iar începând cu data de 22 octombrie 2015 și până la terminarea studiilor de către minor, dar nu mai târziu de împlinirea a 25 de ani, la plata unei prestații periodice lunare în cuantum de 1/4 din salariul minim pe economie.

A obligat pârâtul L. la plata către reclamantul B. a echivalentului în lei la data plății a sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri morale. A obligat pârâtul L. la plata către reclamanta A. a sumei de 5.200 lei actualizată cu rata inflației, cu titlu de despăgubiri materiale și a echivalentului în lei a sumei de 20.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată. A fost menținută în rest sentința și obligat pârâtul L. la plata către reclamanta A. a sumei de 3.870 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, iar cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâții-intimați F. și SC G. SRL Felnac a fost respinsă. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că prin sentința apelată, tribunalul a luat act de renunțarea reclamanților la judecata față de pârâta SC I. SA, sens în care a menținut sentința sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ. Din probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut că vina (culpa) exclusivă în producerea accidentului aparține victimei J. și nu pârâtului F., astfel că acesta nu poate fi obligat la repararea prejudiciului invocat de reclamanții-apelanți și cum, în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ., comitentul răspunde pentru fapta prepusului, iar în cauză, în persoana prepusului F. nu sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, nici comitentul pârât SC G. SRL nu putea fi obligat la dezdăunare. Pentru aceste considerente, sentința apelată a fost menținută și sub aspectul respingerii cererii în despăgubiri formulată de reclamanți împotriva pârâților F. și SC G. SRL, criticile apelanților vizând acest aspect fiind nefondate.

În ceea ce privește persoana obligată la acoperirea prejudiciului, față de probele administrate, normele legale incidente și dispozițiile obligatorii ale deciziilor de casare pronunțate în cauză de Înalta Curte, instanța a reținut că nici în sarcina pârâtei SC H. SA București nu putea fi atrasă o asemenea obligație, susținerile acestei intimate privind lipsa calității sale procesual pasive fiind întemeiate. Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii accidentului - 22 octombrie 2006 "Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule (...)". În cauză, s-a reținut că reclamanții-apelanți nu au făcut dovada în sensul art. 1169 C. civ.

a existenței unei asigurări RCA valabilă cu privire la autoturismul (...) cu număr de înmatriculare (...) condus de J., iar intimata SC H. SA a depus la dosar Sentința civilă nr. 7733 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. x/55/2012 prin care s-a reținut irevocabil că autoturismul mai sus-identificat nu avea asigurare de răspundere civilă obligatorie valabilă la data accidentului, însă chiar dacă reclamanții-apelanți nu au fost părți în acel dosar, hotărârea astfel pronunțată le poate fi opusă în prezenta cauză cu valoarea unui mijloc de probă în sensul art. 1200, 1203 C. civ. a cărui dovadă contrară reclamanții apelanți nu au făcut-o. Pentru aceste considerente, instanța a menținut sentința apelată sub aspectul respingerii cererii formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC H. SA, aceasta neavând calitate de asigurător al victimei și, astfel, nici calitate procesual pasivă.

Cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtului L. și la obligarea acestuia la dezdăunarea reclamanților, instanța de apel a respins această excepție, reținând că acesta este obligat la plata de despăgubiri în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, hotărârea primei instanțe urmând a fi schimbată sub acest aspect. Față de dispozițiile art. 315 alin. (1) și art. 330 7 C. proc. civ., instanța de rejudecare a respins susținerile intimaților vizând incidența în cauză a Deciziei nr. 23/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 în forma în vigoare la data producerii accidentului, "Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului." Astfel, în temeiul acestei norme, nu orice persoană ce afirmă un prejudiciu cauzat de conducătorul auto vinovat va fi dezdăunată de asigurător (în speță, de Fond) ci doar categoriile expres și limitativ prevăzute de lege. În consecință, s-a apreciat că reclamanții apelanți C. și D. (părinții defunctului J.) și E. (sora acestuia) nu sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în temeiul menționatei norme, calitate procesuală în acest sens având doar reclamanții A. (soție supraviețuitoare) și B. (fiul minor al defunctului, aflat în întreținerea acestuia).

În ceea ce privește întinderea obligației de dezdăunare ce revine L., instanța a reținut că reclamanții au solicitat repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit constând în cheltuieli efectuate cu înmormântarea și respectarea obiceiurilor locului ocazionate de deces, în contravaloarea autoturismului (...) și în lipsirea minorului de contribuția defunctului său tată la creșterea și îngrijirea sa.

Totodată, au solicitat repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului soțului, respectiv, tatălui (precizarea de acțiune din 26 iunie 2013). În acest context, instanța a apreciat că este întemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata pe seama minorului B. a prestației periodice în cuantumul și condițiile arătate de reclamanții-apelanți, având în vedere că minorul este îndreptățit să beneficieze din punct de vedere material de aceleași condiții de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi intervenit decesul tatălui său.

Cu privire la cheltuielile efectuate cu înmormântarea și cu pomenirea defunctului, instanța a constatat că, deși au beneficiat de apărător ales, reclamanții nu au solicitat administrarea de probe în dovedirea cuantumului de 5.200 lei solicitat, însă instanța a avut în vedere declarațiile martorilor din care rezultă că în familia extinsă a defunctului relațiile erau foarte bune pentru a prezuma că serviciile funerare și obiceiurile ulterioare au fost respectate de familie, sens în care instanța a admis acest capăt de cerere. Referitor la cererea în despăgubiri pentru autoturismul condus de defunct la data producerii accidentului, instanța apreciat că este nefondată, câtă vreme reclamanții nu au solicitat în baza art. 1169 C. civ.

administrarea de probe din care să rezulte starea bunului și valoarea acestuia anterior și ulterior accidentului. În ceea ce privește cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, instanța a reținut că la stabilirea cuantumului acestor dezdăunări este necesar a fi luate în considerare o serie de elemente ce țin de persoana defunctului, de relația afectivă ce a existat între acesta și rudele care solicită acoperirea prejudiciului, de faptul coabitării sau nu împreună, de trăsăturile de caracter ale defunctului și ale rudelor sale, de manifestările exterioare ale acestora, de vârsta lor, de percepția defunctului și a rudelor asupra a ceea ce înseamnă o relație de familie, de contextul economic și social în care se derula viața familiei și altele asemenea.

Având în vedere aceste considerente, văzând consecințele pierderii unei persoane atât de apropiată (soț, respectiv, tată) care, potrivit probelor administrate, era atașată de familie și care dezvoltase relații puternice cu fiul și soția, având în vedere relațiile preexistente între membrii familiei, ținând seama de vârsta minorului la data decesului tatălui (trei ani și jumătate), de impactul emoțional al unui asemenea eveniment asupra personalității sale și respectând exigența realizării echilibrului la care s-a făcut mai sus referire, instanța de apel a apreciat că echivalentul în lei al sumei de 15.000 euro pentru minorul B. și, respectiv, al sumei de 20.000 euro pentru soția defunctului, A., reprezintă despăgubiri rezonabile și proporționale cu prejudiciul suferit, în măsură a constitui în același timp o satisfacție pecuniară care să compenseze pe cât cu putință pierderea încercată, fără a reprezenta o sursă de îmbogățire fără justă cauză a acestora.

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D., E. și recurentul-pârât L. au declarat recurs. Prin recursul formulat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D., E., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 și art. 315 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și admiterea acțiunii reclamanților A. astfel cum a fost precizată la 26 iunie 2013, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În susținerea cererii de recurs, reclamanții au arătat că hotărârile pronunțate în cauză cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA de instanța de fond, precum și respingerea apelului de către instanța de apel sunt nelegale și netemeinice.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că pârâta SC H. SA avea valabil încheiată polița de asigurare pentru autoturismul (...) condus de victima J. la data accidentului 22 octombrie 2006, astfel cum a indicat pârâta L. în întâmpinarea depusă la dosar. Mai susțin recurenții că pârâta SC H. SA nu a contestat existența unei polițe RCA valabile pentru mașina condusă de victima J. cu nr. de înmatriculare (...) la data de 22 octombrie 2006, ci doar lipsa de la dosar a poliței RCA. Tot în același context, recurenții susțin că întrucât s-a dovedit că la 22 octombrie 2006 exista o poliță RCA valabil încheiată de SC H. SA pentru autoturismul cu nr. de înmatriculare (...), rezultă că pârâta SC H. SA are calitate procesual pasivă.

O altă critică a recurenților vizează reținerea greșită de către instanțe a faptului că vinovăția pentru producerea accidentului rutier ce a avut loc în ziua de 22 octombrie 2006 aparține exclusiv victimei J., având drept cauze alcoolemia victimei, traiectoria autovehiculului condus de victimă, precum și lipsa centurii de siguranță.

În acest sens, recurenții susțin că există în primul rând prezumția legală pentru existența unei culpe privitoare la pârâtul F., care în perioada 22 octombrie 2006 - 27 martie 2008 a fost urmărit penal în Dosarul nr. x/P/2007, precum și dovezi obiective care au probat culpa acestuia vinovat de producerea accidentului din 22 octombrie 2006, cu referire la viteza nelegală de 60 km/oră a autotractorului condus de F., faptul că acesta pătrunsese pe contrasens, aspect dovedit de urmele de frânare și poziția finală, relatările martorului ocular K., avariile laterale apărute la autoturismul cu nr. de înmatriculare (...), ce fac dovada impactului cu autotrenul condus de pârâtul F. Prin recursul declarat de recurentul-pârât L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei în sensul respingerii apelului și menținerii ca legală și temeinică a sentinței de fond. În argumentarea recursului, recurentul-pârât arată că, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, se acorda despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul sau persoane care se aflau în întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului. În acest context, recurentul-pârât consideră că această reglementare a creat mai multe dispute între reprezentanții asigurătorilor și cei ai societăților, având ca obiect de activitate protejarea victimelor din accidente rutiere și obținerea despăgubirilor de la societățile de asigurare, precum și opinii diferite și în rândul instanțelor de judecată învestite să judece astfel de cereri.

Pe de o parte, asigurătorul are dreptul, astfel cum prevede art. 58 din Legea nr. 136/1995, ce reglementează asigurările din România, să recupereze aceste sume plătite ca despăgubiri civile de la persoana răspunzătoare de producerea accidentului sub condiția săvârșirii unei infracțiuni. Mai mult decât atât, prin prevederile art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008 - cu privire la L., recurenta-pârâtă are obligația de a recupera despăgubirile acordate în cazul producerii unui accident rutier în care nu exista asigurare RCA de la șoferul vinovat.

Față de aceste aspecte contradictorii, recurenta-pârâtă apreciază că, în mod corect, Înalta Curte a fost sesizată cu recursul în interesul legii pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 de către toate instanțele judecătorești, în acest sens fiind indicată Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, prin care, s-a statuat că "dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier". La 18 august 2016 intimații-pârâți F. și SC G. SRL au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului declarat de recurentul-pârât L. și respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți ca neîntemeiat, iar la 01 septembrie 2016 recurenții-reclamanți au depus la dosar note scrise solicitând înlăturarea susținerilor intimaților-pârâți ca fiind nefondate.

Intimata-pârâtă SC I. SA a depus la 06 septembrie 2016 concluzii scrise, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât L. este fondat și va fi admis, iar cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D. și E., va constata nulitatea acestuia, în considerarea următoarelor argumente: Recursul declarat de recurentul-pârât L.. Cu titlu prealabil, se impune subliniat că, deși recurentul-pârât L. a indicat în recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc.

civ., conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia dispozițiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, în speță sunt incidente dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, prin prisma cărora va fi examinat recursul formulat, iar criticile prezentate vor fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Din această perspectivă, recurentul-pârât susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, întrucât decizia pronunțată de instanța de apel se află în contradicție cu Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care instanța supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, "dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului rutier". În cauză, decizia pronunțată în apel se întemeiază pe argumente de interpretare a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 care vin în contradicție cu Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casare și Justiție în recursul în interesul legii.

În acest context, instanța supremă are în vedere scopul intrinsec al declanșării unui recurs în interesul legii, anume acela de a unifica o practică judiciară, ulterioară pronunțării deciziei în interesul legii prin care s-a dat o interpretare unitară unei dispoziții legale interpretate și aplicate în mod diferit de instanțele judecătorești, inclusiv de Înalta Curte până la momentul la care aceasta a devenit obligatorie. Așa fiind, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 supuse interpretării pe calea recursului în interesul legii sunt susceptibile de aplicare în mod legal și obligatoriu în recursul dedus judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, instanța de apel a recunoscut dreptul la despăgubire familiei conducătorului auto vinovat de accident, respectiv recurenților-reclamanți B. (fiu) și A. (soție), deși despăgubirile trebuiau limitate la vătămările corporale proprii ale acestora. Or, în condițiile în care aceștia nu se aflau în autoturismul condus de victima J., în momentul producerii accidentului rutier și nu au suferit niciun fel de vătămări corporale, recurenții-reclamanți nu fac parte din categoria persoanelor care au calitatea de victime directe ale accidentului și nu au dreptul la despăgubiri conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

În speță, se constată că instanța de apel a recunoscut, în mod greșit recurenților-reclamanți B. și A., în calitate de membrii ai familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, dreptul la dezdăunare pe seama recurentului-pârât L. pentru prejudiciile proprii decurgând din decesul conducătorului auto J., respectiv plata costului înmormântării, a daunelor materiale și morale cauzate de dispariția acestuia și pierderea întreținerii de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, în condițiile în care legea recunoaște numai dreptul la dezdăunare acelorași subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de vătămările lor corporale, respectiv numai în cazul în care ar fi fost ele însele victime directe ale accidentului.

Față de această situație, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod nelegal a acordat despăgubiri recurenților-reclamanți B. și A., în calitate de membrii de familie prejudiciați material și moral, ca urmare a decesului conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv pentru prejudiciul produs prin ricoșeu, înțeles ca prejudiciu cauzat în mod indirect.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât L. împotriva deciziei recurate, pe care o va modifica în sensul respingerii apelului declarat de apelanții-reclamanți A., A. pentru B., C., D. și E. împotriva Sentinței civile nr. 3688 din 03 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă și, în consecință: va obliga apelanții-reclamanți la plata către intimații-pârâți F. și SC G. SRL a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, conform chitanțelor aflate la dosarul de apel, potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Recursul declarat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D. și E. Față de dispozițiile art. 137 raportat la art. 315 și art. 298 C. proc.

civ., analizând cu prioritate, excepția nulității cererii de recurs și în raport de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului, menționarea motivelor de nelegalitate. Rezultă, din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ., privitoare la sfera motivelor de recurs că, pentru a fi validă juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.

În susținerea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 și art. 315 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată că decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de apel a apreciat că starea de fapt a fost greșit stabilită, ca urmare a analizării deficitare și incomplete a probelor administrate în cauză. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază critica vizând greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a pretinsei interpretări eronate a probatoriului administrat, că aceasta nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, întrucât starea de fapt nu mai face obiectul analizei instanței de recurs, față de ultima reglementare a prevederilor art. 304 C. proc.

civ., recursul devenind o cale de atac în care au putut fi valorificate exclusiv motivele de nelegalitate, expres și limitativ, prevăzute de dispozițiile evocate, nu și cele privind netemeinicia hotărârii ce ar decurge din greșita apreciere a probelor. În acest context, Înalta Curte va înlătura criticile recurenților-reclamanți cu privire la greșita interpretare a situației de fapt ce a condus la producerea accidentului rutier, soldat cu decesul conducătorului auto J., raportat la conținutul expertizelor efectuate și la declarațiile martorilor audiați în cauză, motivat de împrejurarea că aceste aspecte nu mai pot fi invocate în această fază procesuală, întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii atacate.

În alte cuvinte, critica privind exclusiv modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 din vechiul C. proc. civ. a fost abrogat anterior datei la care a fost pronunțată hotărârea atacată. Astfel, criticile recurenților-reclamanți întemeiate în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., fără a fi dezvoltate și prin care să se menționeze formele de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), care au fost încălcate de către instanță prin hotărârea pronunțată, care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii cuprinse în hotărârea atacată ori care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate greșit cu ocazia pronunțării hotărârii, nu pot fi primite.

Cu privire la susținerea recurenților-reclamanți, potrivit căreia, victima J. ar fi deținut la 22 octombrie 2006, asigurare obligatorie de răspundere civilă - RCA valabilă pentru autoturismul înmatriculat cu nr. (...), instanța de apel a reținut că aceștia nu au făcut dovada în sensul cerut de art. 1169 C. civ., însă această chestiune a fost tranșată irevocabil, prin Sentința civilă nr. 7733 din 12 septembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. x/55/2012 prin care s-a reținut că autoturismul în cauză nu avea asigurare de răspundere civilă obligatorie valabilă la data accidentului.

Analiza acestor motive de recurs (circumscrise admiterii greșite a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA.), prin prisma argumentelor aduse în sprijinul lor relevă faptul că recurenții critică modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat și tind la o reapreciere a probelor în favoarea lor, însă aprecierea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare excede controlului de legalitate specific recursului precedat de calea de atac a apelului. În speță, susținerile recurenților prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate și prin urmare, fără a face referiri la soluția apelului, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenții au nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel. În cauză, recurenții nu s-au conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 302 1 și art. 304 C. proc. civ., întrucât, în memoriul de recurs, nu au dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, sens în care, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, a constata nulitatea recursului declarat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D. și E.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-pârât L. împotriva Deciziei civile nr. 199 din 04 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Modifică decizia atacată în sensul că: Respinge apelul declarat de apelanții-reclamanți A., A. pentru B., C., D. și E. împotriva Sentinței civile nr. 3688 din 03 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I civilă și, în consecință: Obligă apelanții-reclamanți la plata către intimații-pârâți F. și SC G. SRL a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D. și E. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2016. Procesat de GGC - NN