ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1390/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1390/2016

Asupra

recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub Dosar nr. x/115/2009,

reclamanții A., în nume propriu și în reprezentarea minorului B., C.,

D., în calitate de părinți ai defunctului și E., în calitate de

soră a defunctului, au chemat în judecată pe pârâții F., SC G. SRL

Felnac, SC H. SA București, SC I. SA București și L.

București, solicitând obligarea pârâtului F., în solidar cu partea

responsabilă civilmente SC G. SRL Felnac, alături de

asigurătorii SC H. SA București, SC I. SA București și L.

București la plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale,

actualizate cu indicele de inflație de la data de 22 octombrie 2006

și până la plata efectivă a sumelor solicitate.

În motivare,

reclamanții au arătat că în urma accidentului de circulație

din 22 octombrie 2006 provocat de pârâtul F. a decedat J., care conducea

autoturismul cu nr. de înmatriculare (...), autoturismul marca (...) fiind

complet distrus și că ancheta penală a fost efectuată

ilegal, fără încadrarea în drept care se impunea, fiind deci

lovită de nulitate și fără efect în materie civilă.

În drept, au

fost invocate dispozițiile art. 1, 8, 13, 26 din Decretul nr. 183/1980,

art. 1, 77, 121, 147, 174 din H.G. nr. 1391/2006, art. 2, 7, 10, 20, 23, 35,

41, 48, 49, 75, 76, 86 din O.U.G. nr. 195/2002, art. 14 - 20 C. proc. pen.,

art. 998 - 1003 C. civ., art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995, art. 8 - 13 din

Ordinul CSA nr. 3116/05.

Prin

încheierea din 06 octombrie 2009, secția civilă a Tribunalului

Caraș-Severin a constatat că obiectul cauzei este de natură

comercială și a transpus cauza secției comerciale, totodată

la același termen, reclamanta A., în calitate de reprezentantă

legală a minorului B. și-a precizat cererea solicitând suma de

152.400 lei reprezentând plata unei prestații periodice lunare în cuantum

de 600 lei în perioada 22 octombrie 2006 - 12 februarie 2028, respectiv

până la împlinirea de către minor a vârstei de 25 de ani în

situația în care urmează studii, inclusiv masteratul.

Recursul

declarat de reclamanți împotriva încheierii din 06 octombrie 2009 a

Tribunalului Caraș-Severin a fost respins ca inadmisibil de Curtea de Apel

Timișoara prin Decizia nr. 1700/R din 17 decembrie 2009

pronunțată în Dosarul nr. x/115/2009.

Prin

Sentința civilă nr. 11 din 12 ianuarie 2010, Tribunalul

Caraș-Severin a admis excepția necompetenței materiale a

instanței și a declinat competența de soluționare a cererii

de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Arad.

Curtea de

Apel Timișoara, prin Decizia civilă nr. 576/R din 24 martie 2011 a

admis recursul declarat de reclamanți împotriva sentinței, fiind

respinsă excepția necompetenței teritoriale, iar cauza a fost

trimisă aceleiași instanțe pentru continuarea

judecății.

Prin

Sentința civilă nr. 464 din 14 iunie 2011 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților L. București, SC H.

SA București, SC I. SA București și a fost respinsă în tot

cererea de chemare în judecată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a constatat că la dosarul cauzei nu există

o poliță RCA care să fi fost încheiată de cele două

pârâte SC H. SA București, SC I. SA București și care să

fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza art. 41

alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a acestor pârâte.

A mai

reținut instanța că la 27 martie 2008, Parchetul de pe

lângă Judecătoria Oravița a dispus, prin rezoluție în

Dosarul nr. x/P/2007, scoaterea de sub urmărire penală a numitului F.

pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă, rezoluție

menținută prin Sentința penală nr. 141 din 26 septembrie

2008 a Judecătoriei Oravița și prin Decizia penală nr. 3/R

din 20 ianuarie 2009 a Tribunalului Caraș-Severin, instanțele

respingând plângerea petenților-reclamanți, în prezenta cauză

reținând culpa exclusivă a victimei J.

Pe fond,

instanța a constatat că în conformitate cu prevederile art. 22 alin.

(1) C. proc. pen.: "hotărârea definitivă a instanței penale

are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care

judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia", astfel că, în condițiile în care instanțele

penale au constatat nevinovăția pârâtului F., instanța a

reținut că acesta și prepusul său SC G. SRL Felnac nu

răspund civil pentru presupusele daune cauzate reclamanților.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care a fost respins

prin Decizia civilă nr. 282/A din 19 decembrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. x/115/2009*.

Această

decizie a fost atacată cu recurs de către reclamanți, iar prin

Decizia nr. 4463 din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosar nr. x/1/2012, a fost admis

recursul, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se în

esență greșita soluționare a excepțiilor lipsei

calității procesual pasive invocate de pârâți și

greșita aplicare a dispozițiilor art. 22 C. proc. pen.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, sub Dosar nr. x/1/2012,

instanță care prin Decizia civilă nr. 33/A din 11 martie 2013 a

admis apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr.

464 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin, a anulat sentința

și a trimis cauza pentru soluționarea pe fond Tribunalului

Caraș-Severin, secția I civilă.

În fața

Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă, la termenul de

judecată din 26 iunie 2013, reclamanții și-au precizat

acțiunea, solicitând instanței să constate culpa totală a

pârâtului F. în producerea accidentului, urmând ca acesta să fie obligat

în solidar cu SC G. SRL Felnac alături de garantul L. la plata

despăgubirilor solicitate, actualizate cu indicele inflației de la 22

octombrie 2006 până la plata efectivă; în cazul în care culpa va fi

stabilită în procent de 50% și în sarcina victimei, au solicitat ca

pârâții menționați să fie obligați la plata a 50% din

despăgubiri, restul urmând a fi suportat de pârâta SC H. SA

București, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Pe cale de

consecință, să li se acorde: despăgubiri materiale în

cuantum de 10.200 lei reprezentând cheltuieli de înmormântare și pomeni

(5.200 lei) și contravaloare autoturism (...) distrus (5000 lei); pentru

minorul B., pârâții să fie obligați la o prestație

periodică de 25% din venitul minim lunar pe economie, perioadă

certă fiind 22 octombrie 2006 - 12 februarie 2021, iar până la

împlinirea vârstei de 25 ani - dacă acesta își va continua studiile -

la o prestație calculată prin raportare la venitul lunar minim

estimat, condițiile art. 533 alin. (3) C. civ. fiind incidente în

cauză; despăgubiri morale în cuantum de câte 300.000 lei pentru

fiecare reclamant - în total, 1.500.000 lei, acestea reprezentând o

reparație morală pentru traumele psihice și pierderea

suferită de întreaga familie. Prin aceeași precizare, au arătat

că înțeleg să renunțe la judecată față de

pârâta SC I. SA.

Prin

Sentința civilă nr. 3688 din 03 decembrie 2013 pronunțată

în Dosarul nr. x/1/2012, Tribunalul Caraș-Severin a respins excepțiile

invocate de pârâții F., SC G. SRL Felnac și L. București.

A admis

excepția invocată de pârâta SC H. SA București și a

constatat lipsa calității procesuale pasive a acesteia.

A respins

acțiunea formulată de reclamanții A., în nume propriu și ca

reprezentantă a minorului B., C., D., E. împotriva pârâților F., SC

G. SRL Felnac, L. București, SC H. SA București.

A luat act de

renunțarea reclamanților la judecată față de pârâta SC

I. SA București.

A obligat

reclamanții să plătească pârâților F. și SC G.

SRL Felnac suma de câte 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 137

C. proc. civ., privind excepțiile invocate în cauză:

Față

de dispozițiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, în vigoare la data

promovării acțiunii, prezenta cerere este scutită de plata taxei

judiciare de timbru.

Excepția

lipsei calității procesuale a reclamanților, motivat de

împrejurarea că nu s-a făcut dovada calității de

moștenitori ai defunctului J. a fost respinsă, întrucât acest aspect

nu are relevanță câtă vreme în cauză se aplică

dispozițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998

- 999 C. civ., în vigoare la data producerii accidentului.

Excepția

prescripției dreptului la opțiune succesorală a fost

respinsă prin raportare la obiectul cererii cu care instanța a fost

sesizată (pretenții întemeiate pe răspunderea civilă

delictuală).

A fost

respinsă și excepția nulității cererii de chemare în

judecată în ceea ce îl privește pe minor, instanța reținând

că reclamanta A., în calitate de mamă, este reprezentanta legală

a acestuia, neexistând contrarietate de interese între cei doi.

În ceea ce

privește excepția autorității de lucru judecat,

instanța s-a conformat dispozițiilor Deciziei de casare nr. 4463 din

13 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În

continuare, instanța a reținut că a fost investită de

reclamanți cu o acțiune în despăgubiri civile, în

răspundere delictuală, întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 998 - 1003 C. civ., art. 49 - 50 din Legea nr. 136/1995, art. 8 - 13 din

Ordinul CSA nr. 3116/05, ca urmare a accidentului auto produs la 22 octombrie

2006 în orașul Anina, în care au fost implicate autovehiculele autorului

reclamanților, decedat în accident și cel al pârâtului F.

Astfel,

față de concluziile rapoartelor de expertiză instanța a

reținut, având în vedere alcoolemia victimei, traiectoria autoturismului

condus de aceasta, lipsa centurii de siguranță că, culpa pentru

producerea accidentului îi aparține exclusiv.

Cum la dosarul

cauzei nu exista o poliță RCA care să fi fost încheiată de

pârâta SC H. SA București și care să fie în vigoare la data

producerii accidentului, în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995,

instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a acestei pârâte.

Și

pârâtul-garant L. București a invocat excepția lipsei

calității procesuale pasive însă, față de caracterul

obligatoriu al deciziei de casare a Înaltei Curți, instanța a respins

această excepție.

A fost

respinsă de asemenea și excepția prematurității

acțiunii invocată de sus-menționații pârâți,

instanța apreciind că în cauză nu operează

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente și față de dispozițiile art. 998 - 1000 alin.

(3) C. civ., instanța a respins acțiunea reclamanților, iar în

baza art. 246 C. proc. civ. a luat act de renunțarea reclamanților la

judecata în contradictoriu cu pârâta SC I. SA București.

Împotriva

sentinței au declarat apel reclamanții A., în nume propriu și în

reprezentarea minorului B., C., D., în calitate de părinți ai

defunctului precum și E., în calitate de soră a defunctului.

Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr.

21/A din 20 februarie 2014 pronunțată în Dosar nr. x/1/2012* a

respins apelul reclamanților, reținând din sentința apelată

și din hotărârile penale pronunțate în cauză că nu

sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, în

sensul că nu există o faptă ilicită care să fi fost

săvârșită de intimatul F. - conducător al autotrenului, iar

în sarcina acestuia nu poate fi reținută nici un fel de

vinovăție.

În acest

sens, a reținut instanța că pârâții au făcut dovada

inexistenței raportului de cauzalitate și a existenței unei

cauze străine de persoana lor pentru producerea prejudiciului prin Sentința

penală nr. 141 din 26 septembrie 2008, pronunțată de

Judecătoria Oravița în Dosarul nr. x/273/2008, definitivă prin

Decizia penală nr. 3/R din 20 ianuarie 2009, pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. x/273/2008, precum și cu

toate înscrisurile existente în acel dosar. Acele hotărâri se opun cu

putere de lucru judecat în această acțiune ulterioară, ceea ce

dă naștere obligației apelanților de a dovedi contrariul,

prin răsturnarea sarcinii probei, după cum nici nu pot fi ignorate

dispozițiile art. 22 C. proc. pen.

Față

de această situație, instanța de apel a constatat că, din

analiza întregului material probator, instanța de fond a concluzionat

corect și justificat că accidentul de circulație a fost produs

din culpa exclusivă a victimei J.

În ceea ce

privește statuările Înaltei Curți prin Decizia de casare nr.

4463/2012 cu privire la responsabilitatea L., instanța a constatat că

reclamanții nu pot invoca dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 136/1995, care prevăd că se acordă despăgubiri și

în cazul în care persoanele care formulează pretenții de

despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în

întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,

răspunzător de producerea accidentului, câtă vreme o astfel de

răspundere nu este antrenată automat de producerea unui prejudiciu.

Art. 49 din același act normativ prevede că asigurătorul,

respectiv garantul L. acordă despăgubiri în baza contractului de

asigurare doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund

față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule,

precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de

asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația

românească în vigoare.

Înalta Curte

a mai statuat că, procesual, L., constituit fiind din asigurătorii de

răspundere civilă obligatorie are poziția asigurătorului de

RCA dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă

obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima

străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile

normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii RCA

pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la

data producerii accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme). În raport cu acest

norme, chiar dacă L. are legitimare procesuală activă, acesta nu

poartă nici o responsabilitate în privința unor eventuale

plăți către reclamanții care nu au făcut dovada

că defunctul lor antecesor J. ar fi avut o poliță RCA

valabilă la data producerii accidentului din culpa sa exclusivă.

Pentru aceste

motive, a concluzionat instanța de apel, dispozițiile art. 50

coroborat cu art. 49 din Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile în sensul

solicitat de reclamanți, astfel că apelul acestora a fost respins.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții A., B. prin împuternicit A., C., D.

și E., care au invocat incidența dispozițiilor art. 304 pct. 4,

6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și au solicitat casarea hotărârilor

pronunțate, cu trimitere spre rejudecare la prima instanță

pentru examinarea pe fond a cauzei, cu încuviințarea și administrarea

de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului cu respectarea

principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare

și, în consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost

formulată.

Prin Decizia

nr. 3152 din 21 octombrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/1/2012*,

Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că sunt

fondate criticile recurenților potrivit cărora nu s-au respectat

dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare pronunțată în

ciclul procesual anterior - nr. 4463 din 13 noiembrie 2012 în ceea ce

privește conținutul verificărilor ce urmau a fi făcute de

către instanța de rejudecare și în ceea ce privește

necesitatea administrării de probe directe, încălcându-se implicit

dreptul la apărare.

A mai

reținut instanța că este fondată critica recurenților

și în ceea ce privește greșita respingere a excepției

lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, în măsura în care

susținerile din apel ale reclamanților pe aspectele evocate nu au

fost deloc analizate, instanța de apel limitându-se la a reține lipsa

unei polițe de asigurare în răspundere civilă valabilă la

data producerii accidentului.

În acest

context, instanța de recurs a constatat că hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din

România, sens în care a admis recursul reclamanților și a trimis

cauza spre rejudecare, fiind necesară administrarea de probe sub aspectul

cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptățiți

reclamanții.

Astfel

învestită cu rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva

Sentinței civile nr. 3668/3.201.2013 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin, instanța de apel s-a conformat celor dispuse cu

caracter obligatoriu în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prin decizia de

casare și a dispus administrarea de probe directe în vederea corectei

stabiliri a situației de fapt și a raporturilor dintre

părțile în proces.

Curtea de

Apel Timișoara, secția I civilă, prin Decizia civilă nr.

199 din 04 noiembrie 2015 a admis apelul declarat de reclamanții A., B.,

C., D. și E. împotriva Sentinței civile nr. 3688 din 03 decembrie

2013 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr.

x/1/2012 în contradictoriu cu pârâții F., SC G. SRL Felnac, SC H. SA, SC

I. SA și L..

A schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea

reclamanților și, în consecință, a obligat pârâtul L. la

plata către reclamantul B. a sumei de 16.200 lei actualizată cu rata

inflației până la plata efectivă, iar începând cu data de 22

octombrie 2015 și până la terminarea studiilor de către minor,

dar nu mai târziu de împlinirea a 25 de ani, la plata unei prestații

periodice lunare în cuantum de 1/4 din salariul minim pe economie.

A obligat

pârâtul L. la plata către reclamantul B. a echivalentului în lei la data

plății a sumei de 15.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.

A obligat

pârâtul L. la plata către reclamanta A. a sumei de 5.200 lei

actualizată cu rata inflației, cu titlu de despăgubiri materiale

și a echivalentului în lei a sumei de 20.000 euro cu titlu de despăgubiri

morale, fiind respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

A fost

menținută în rest sentința și obligat pârâtul L. la plata

către reclamanta A. a sumei de 3.870 lei cu titlu de cheltuieli

parțiale de judecată, iar cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de pârâții-intimați F. și SC G. SRL

Felnac a fost respinsă.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a constatat că prin sentința

apelată, tribunalul a luat act de renunțarea reclamanților la

judecata față de pârâta SC I. SA, sens în care a menținut

sentința sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ.

Din probele

administrate în cauză, instanța de apel a reținut că vina

(culpa) exclusivă în producerea accidentului aparține victimei J.

și nu pârâtului F., astfel că acesta nu poate fi obligat la repararea

prejudiciului invocat de reclamanții-apelanți și cum, în temeiul

art. 1000 alin. (3) C. civ., comitentul răspunde pentru fapta prepusului,

iar în cauză, în persoana prepusului F. nu sunt întrunite condițiile

răspunderii pentru fapta proprie, nici comitentul pârât SC G. SRL nu putea

fi obligat la dezdăunare.

Pentru aceste

considerente, sentința apelată a fost menținută și sub

aspectul respingerii cererii în despăgubiri formulată de

reclamanți împotriva pârâților F. și SC G. SRL, criticile

apelanților vizând acest aspect fiind nefondate.

În ceea ce

privește persoana obligată la acoperirea prejudiciului,

față de probele administrate, normele legale incidente și

dispozițiile obligatorii ale deciziilor de casare pronunțate în

cauză de Înalta Curte, instanța a reținut că nici în

sarcina pârâtei SC H. SA București nu putea fi atrasă o asemenea

obligație, susținerile acestei intimate privind lipsa

calității sale procesual pasive fiind întemeiate.

Potrivit

dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în forma în

vigoare la data producerii accidentului - 22 octombrie 2006

"Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de

asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față

de terțe persoane păgubite prin accidente de autovehicule

(...)". În cauză, s-a reținut că

reclamanții-apelanți nu au făcut dovada în sensul art. 1169 C.

civ. a existenței unei asigurări RCA valabilă cu privire la

autoturismul (...) cu număr de înmatriculare (...) condus de J., iar intimata

SC H. SA a depus la dosar Sentința civilă nr. 7733 din 12 septembrie

2012 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosar nr. x/55/2012 prin

care s-a reținut irevocabil că autoturismul mai sus-identificat nu

avea asigurare de răspundere civilă obligatorie valabilă la data

accidentului, însă chiar dacă reclamanții-apelanți nu au

fost părți în acel dosar, hotărârea astfel pronunțată

le poate fi opusă în prezenta cauză cu valoarea unui mijloc de probă

în sensul art. 1200, 1203 C. civ. a cărui dovadă contrară reclamanții

apelanți nu au făcut-o.

Pentru aceste

considerente, instanța a menținut sentința apelată sub

aspectul respingerii cererii formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâta SC H. SA, aceasta neavând calitate de asigurător

al victimei și, astfel, nici calitate procesual pasivă.

Cu privire la

calitatea procesual pasivă a pârâtului L. și la obligarea acestuia la

dezdăunarea reclamanților, instanța de apel a respins

această excepție, reținând că acesta este obligat la plata

de despăgubiri în condițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.

136/1995, hotărârea primei instanțe urmând a fi schimbată sub

acest aspect.

Față

de dispozițiile art. 315 alin. (1) și art. 330

7

C. proc.

civ., instanța de rejudecare a respins susținerile intimaților

vizând incidența în cauză a Deciziei nr. 23/2015 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în

interesul legii.

Potrivit art.

50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 în forma în vigoare la data producerii

accidentului, "Se acordă despăgubiri și în cazul în care

persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt

soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea

proprietarului ori conducătorului autovehiculului asigurat,

răspunzător de producerea accidentului."

Astfel, în

temeiul acestei norme, nu orice persoană ce afirmă un prejudiciu

cauzat de conducătorul auto vinovat va fi dezdăunată de

asigurător (în speță, de Fond) ci doar categoriile expres

și limitativ prevăzute de lege.

În

consecință, s-a apreciat că reclamanții apelanți C.

și D. (părinții defunctului J.) și E. (sora acestuia) nu

sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în temeiul

menționatei norme, calitate procesuală în acest sens având doar

reclamanții A. (soție supraviețuitoare) și B. (fiul minor

al defunctului, aflat în întreținerea acestuia).

În ceea ce

privește întinderea obligației de dezdăunare ce revine L.,

instanța a reținut că reclamanții au solicitat repararea

prejudiciului prin acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material

suferit constând în cheltuieli efectuate cu înmormântarea și respectarea

obiceiurilor locului ocazionate de deces, în contravaloarea autoturismului

(...) și în lipsirea minorului de contribuția defunctului său

tată la creșterea și îngrijirea sa. Totodată, au solicitat

repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a decesului soțului,

respectiv, tatălui (precizarea de acțiune din 26 iunie 2013).

În acest

context, instanța a apreciat că este întemeiată cererea de

obligare a pârâtului la plata pe seama minorului B. a prestației periodice

în cuantumul și condițiile arătate de

reclamanții-apelanți, având în vedere că minorul este

îndreptățit să beneficieze din punct de vedere material de

aceleași condiții de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi

intervenit decesul tatălui său.

Cu privire la

cheltuielile efectuate cu înmormântarea și cu pomenirea defunctului,

instanța a constatat că, deși au beneficiat de

apărător ales, reclamanții nu au solicitat administrarea de

probe în dovedirea cuantumului de 5.200 lei solicitat, însă instanța

a avut în vedere declarațiile martorilor din care rezultă că în

familia extinsă a defunctului relațiile erau foarte bune pentru a

prezuma că serviciile funerare și obiceiurile ulterioare au fost

respectate de familie, sens în care instanța a admis acest capăt de

cerere.

Referitor la

cererea în despăgubiri pentru autoturismul condus de defunct la data

producerii accidentului, instanța apreciat că este nefondată,

câtă vreme reclamanții nu au solicitat în baza art. 1169 C. civ.

administrarea de probe din care să rezulte starea bunului și valoarea

acestuia anterior și ulterior accidentului.

În ceea ce

privește cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, instanța a reținut că la stabilirea cuantumului acestor

dezdăunări este necesar a fi luate în considerare o serie de elemente

ce țin de persoana defunctului, de relația afectivă ce a existat

între acesta și rudele care solicită acoperirea prejudiciului, de

faptul coabitării sau nu împreună, de trăsăturile de

caracter ale defunctului și ale rudelor sale, de manifestările

exterioare ale acestora, de vârsta lor, de percepția defunctului și a

rudelor asupra a ceea ce înseamnă o relație de familie, de contextul

economic și social în care se derula viața familiei și altele

asemenea.

Având în

vedere aceste considerente, văzând consecințele pierderii unei

persoane atât de apropiată (soț, respectiv, tată) care, potrivit

probelor administrate, era atașată de familie și care dezvoltase

relații puternice cu fiul și soția, având în vedere

relațiile preexistente între membrii familiei, ținând seama de vârsta

minorului la data decesului tatălui (trei ani și jumătate), de

impactul emoțional al unui asemenea eveniment asupra

personalității sale și respectând exigența realizării

echilibrului la care s-a făcut mai sus referire, instanța de apel a

apreciat că echivalentul în lei al sumei de 15.000 euro pentru minorul B.

și, respectiv, al sumei de 20.000 euro pentru soția defunctului, A.,

reprezintă despăgubiri rezonabile și proporționale cu prejudiciul

suferit, în măsură a constitui în același timp o

satisfacție pecuniară care să compenseze pe cât cu

putință pierderea încercată, fără a reprezenta o

sursă de îmbogățire fără justă cauză a

acestora.

Împotriva

acestei decizii, recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D., E.

și recurentul-pârât L. au declarat recurs.

Prin recursul

formulat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D., E.,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 și art. 315 C. proc.

civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

admiterea acțiunii reclamanților A. astfel cum a fost precizată

la 26 iunie 2013, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În

susținerea cererii de recurs, reclamanții au arătat că

hotărârile pronunțate în cauză cu privire la admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA

de instanța de fond, precum și respingerea apelului de către

instanța de apel sunt nelegale și netemeinice.

În acest

sens, recurenții-reclamanți arată că pârâta SC H. SA avea

valabil încheiată polița de asigurare pentru autoturismul (...)

condus de victima J. la data accidentului 22 octombrie 2006, astfel cum a

indicat pârâta L. în întâmpinarea depusă la dosar. Mai susțin

recurenții că pârâta SC H. SA nu a contestat existența unei

polițe RCA valabile pentru mașina condusă de victima J. cu nr.

de înmatriculare (...) la data de 22 octombrie 2006, ci doar lipsa de la dosar

a poliței RCA.

Tot în

același context, recurenții susțin că întrucât s-a dovedit

că la 22 octombrie 2006 exista o poliță RCA valabil

încheiată de SC H. SA pentru autoturismul cu nr. de înmatriculare (...),

rezultă că pârâta SC H. SA are calitate procesual pasivă.

O altă

critică a recurenților vizează reținerea greșită

de către instanțe a faptului că vinovăția pentru

producerea accidentului rutier ce a avut loc în ziua de 22 octombrie 2006

aparține exclusiv victimei J., având drept cauze alcoolemia victimei,

traiectoria autovehiculului condus de victimă, precum și lipsa centurii

de siguranță.

În acest sens,

recurenții susțin că există în primul rând prezumția

legală pentru existența unei culpe privitoare la pârâtul F., care în

perioada 22 octombrie 2006 - 27 martie 2008 a fost urmărit penal în

Dosarul nr. x/P/2007, precum și dovezi obiective care au probat culpa

acestuia vinovat de producerea accidentului din 22 octombrie 2006, cu referire

la viteza nelegală de 60 km/oră a autotractorului condus de F.,

faptul că acesta pătrunsese pe contrasens, aspect dovedit de urmele

de frânare și poziția finală, relatările martorului ocular

K., avariile laterale apărute la autoturismul cu nr. de înmatriculare

(...), ce fac dovada impactului cu autotrenul condus de pârâtul F.

Prin recursul

declarat de recurentul-pârât L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei

în sensul respingerii apelului și menținerii ca legală și

temeinică a sentinței de fond.

În

argumentarea recursului, recurentul-pârât arată că, potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, se acorda

despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează

pretenții de despăgubiri sunt soțul sau persoane care se aflau

în întreținerea conducătorului auto vinovat de producerea accidentului.

În acest

context, recurentul-pârât consideră că această reglementare a

creat mai multe dispute între reprezentanții asigurătorilor și

cei ai societăților, având ca obiect de activitate protejarea

victimelor din accidente rutiere și obținerea despăgubirilor de

la societățile de asigurare, precum și opinii diferite și

în rândul instanțelor de judecată învestite să judece astfel de

cereri.

Pe de o

parte, asigurătorul are dreptul, astfel cum prevede art. 58 din Legea nr.

136/1995, ce reglementează asigurările din România, să

recupereze aceste sume plătite ca despăgubiri civile de la persoana

răspunzătoare de producerea accidentului sub condiția

săvârșirii unei infracțiuni.

Mai mult

decât atât, prin prevederile art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008 - cu privire la

L., recurenta-pârâtă are obligația de a recupera despăgubirile

acordate în cazul producerii unui accident rutier în care nu exista asigurare

RCA de la șoferul vinovat.

Față

de aceste aspecte contradictorii, recurenta-pârâtă apreciază că,

în mod corect, Înalta Curte a fost sesizată cu recursul în interesul legii

pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 de către toate

instanțele judecătorești, în acest sens fiind indicată

Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015, prin care, s-a statuat că

"dreptul la despăgubiri recunoscut soțului (soției) sau

persoanelor care se află în întreținerea proprietarului ori

conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea

accidentului, privește doar vătămările lor corporale, ca

victime directe ale evenimentului rutier".

La 18 august

2016 intimații-pârâți F. și SC G. SRL au depus la dosar

întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului declarat de

recurentul-pârât L. și respingerea recursului declarat de

recurenții-reclamanți ca neîntemeiat, iar la 01 septembrie 2016

recurenții-reclamanți au depus la dosar note scrise solicitând

înlăturarea susținerilor intimaților-pârâți ca fiind

nefondate.

Intimata-pârâtă

SC I. SA a depus la 06 septembrie 2016 concluzii scrise, prin care a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive și a

solicitat respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului

de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată

că recursul declarat de recurentul-pârât L. este fondat și va fi

admis, iar cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți

A., A. pentru B., C., D. și E., va constata nulitatea acestuia, în

considerarea următoarelor argumente:

Recursul

declarat de recurentul-pârât L..

Cu titlu

prealabil, se impune subliniat că, deși recurentul-pârât L. a indicat

în recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.,

conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia

dispozițiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor și

executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, în

speță sunt incidente dispozițiile Codului de procedură

civilă de la 1865, prin prisma cărora va fi examinat recursul

formulat, iar criticile prezentate vor fi încadrate în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când

hotărârea este lipsită de temei legal.

Din

această perspectivă, recurentul-pârât susține că

instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 136/1995, întrucât decizia pronunțată de

instanța de apel se află în contradicție cu Decizia nr. 23 din

26 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii,

prin care instanța supremă a admis recursul în interesul legii

formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Alba Iulia și a

stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50

alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și

reasigurările în România, cu modificările și completările

ulterioare, "dreptul la despăgubiri recunoscut soțului

(soției) sau persoanelor care se află în întreținerea

proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat,

răspunzător de producerea accidentului, privește doar

vătămările lor corporale, ca victime directe ale evenimentului

rutier".

În

cauză, decizia pronunțată în apel se întemeiază pe

argumente de interpretare a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 care vin

în contradicție cu Decizia nr. 23 din 26 octombrie 2015

pronunțată de Înalta Curte de Casare și Justiție în

recursul în interesul legii. În acest context, instanța supremă are

în vedere scopul intrinsec al declanșării unui recurs în interesul

legii, anume acela de a unifica o practică judiciară, ulterioară

pronunțării deciziei în interesul legii prin care s-a dat o

interpretare unitară unei dispoziții legale interpretate și

aplicate în mod diferit de instanțele judecătorești, inclusiv de

Înalta Curte până la momentul la care aceasta a devenit obligatorie.

Așa fiind, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 supuse

interpretării pe calea recursului în interesul legii sunt susceptibile de

aplicare în mod legal și obligatoriu în recursul dedus

judecății.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind

asigurările și reasigurările în România, cu modificările

și completările ulterioare, instanța de apel a recunoscut

dreptul la despăgubire familiei conducătorului auto vinovat de

accident, respectiv recurenților-reclamanți B. (fiu) și A.

(soție), deși despăgubirile trebuiau limitate la

vătămările corporale proprii ale acestora. Or, în

condițiile în care aceștia nu se aflau în autoturismul condus de

victima J., în momentul producerii accidentului rutier și nu au suferit

niciun fel de vătămări corporale,

recurenții-reclamanți nu fac parte din categoria persoanelor care au

calitatea de victime directe ale accidentului și nu au dreptul la

despăgubiri conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995.

În

speță, se constată că instanța de apel a recunoscut,

în mod greșit recurenților-reclamanți B. și A., în calitate

de membrii ai familiei conducătorului auto vinovat de producerea

accidentului, dreptul la dezdăunare pe seama recurentului-pârât L. pentru

prejudiciile proprii decurgând din decesul conducătorului auto J.,

respectiv plata costului înmormântării, a daunelor materiale și

morale cauzate de dispariția acestuia și pierderea întreținerii

de care beneficiau din partea victimei directe a accidentului, în

condițiile în care legea recunoaște numai dreptul la dezdăunare

acelorași subiecte pentru repararea prejudiciilor generate de

vătămările lor corporale, respectiv numai în cazul în care ar fi

fost ele însele victime directe ale accidentului.

Față

de această situație, Înalta Curte constată că instanța

de apel în mod nelegal a acordat despăgubiri

recurenților-reclamanți B. și A., în calitate de membrii de

familie prejudiciați material și moral, ca urmare a decesului

conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, respectiv pentru

prejudiciul produs prin ricoșeu, înțeles ca prejudiciu cauzat în mod

indirect.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât L.

împotriva deciziei recurate, pe care o va modifica în sensul respingerii

apelului declarat de apelanții-reclamanți A., A. pentru B., C., D.

și E. împotriva Sentinței civile nr. 3688 din 03 decembrie 2013,

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I

civilă și, în consecință: va obliga

apelanții-reclamanți la plata către intimații-pârâți

F. și SC G. SRL a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel, conform chitanțelor aflate la dosarul de apel,

potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Recursul

declarat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D. și E.

Față

de dispozițiile art. 137 raportat la art. 315 și art. 298 C. proc.

civ., analizând cu prioritate, excepția nulității cererii de

recurs și în raport de dispozițiile art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor,

textul impunând, așadar, ca o condiție de formă a recursului,

menționarea motivelor de nelegalitate.

Rezultă,

din aceste prevederi legale, conjugate cu prevederile art. 304 C. proc. civ.,

privitoare la sfera motivelor de recurs că, pentru a fi validă

juridic, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele pe care se

sprijină, adică, acele argumente de natură juridică pentru

care recurenta înțelege a critica hotărârea atacată.

În susținerea

memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9

și art. 315 C. proc. civ., recurenții-reclamanți arată

că decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de apel

a apreciat că starea de fapt a fost greșit stabilită, ca urmare a

analizării deficitare și incomplete a probelor administrate în

cauză.

Din

această perspectivă, Înalta Curte apreciază critica vizând

greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a pretinsei

interpretări eronate a probatoriului administrat, că aceasta nu mai

poate fi valorificată pe calea recursului, întrucât starea de fapt nu mai

face obiectul analizei instanței de recurs, față de ultima

reglementare a prevederilor art. 304 C. proc. civ., recursul devenind o cale de

atac în care au putut fi valorificate exclusiv motivele de nelegalitate, expres

și limitativ, prevăzute de dispozițiile evocate, nu și cele

privind netemeinicia hotărârii ce ar decurge din greșita apreciere a

probelor.

În acest

context, Înalta Curte va înlătura criticile recurenților-reclamanți

cu privire la greșita interpretare a situației de fapt ce a condus la

producerea accidentului rutier, soldat cu decesul conducătorului auto J.,

raportat la conținutul expertizelor efectuate și la declarațiile

martorilor audiați în cauză, motivat de împrejurarea că aceste

aspecte nu mai pot fi invocate în această fază procesuală,

întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea hotărârii

atacate.

În alte

cuvinte, critica privind exclusiv modul în care instanța de apel a

stabilit situația de fapt în funcție de probele administrate nu mai

poate face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în

care motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 din vechiul C. proc.

civ. a fost abrogat anterior datei la care a fost pronunțată

hotărârea atacată.

Astfel,

criticile recurenților-reclamanți întemeiate în drept, pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., fără a

fi dezvoltate și prin care să se menționeze formele de

procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2), care au fost încălcate de către instanță

prin hotărârea pronunțată, care sunt motivele contradictorii ori

străine de natura pricinii cuprinse în hotărârea atacată ori

care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate greșit cu

ocazia pronunțării hotărârii, nu pot fi primite.

Cu privire la

susținerea recurenților-reclamanți, potrivit căreia,

victima J. ar fi deținut la 22 octombrie 2006, asigurare obligatorie de

răspundere civilă - RCA valabilă pentru autoturismul

înmatriculat cu nr. (...), instanța de apel a reținut că

aceștia nu au făcut dovada în sensul cerut de art. 1169 C. civ.,

însă această chestiune a fost tranșată irevocabil, prin

Sentința civilă nr. 7733 din 12 septembrie 2012 pronunțată

de Judecătoria Arad în Dosar nr. x/55/2012 prin care s-a reținut

că autoturismul în cauză nu avea asigurare de răspundere

civilă obligatorie valabilă la data accidentului.

Analiza

acestor motive de recurs (circumscrise admiterii greșite a excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H. SA.), prin prisma

argumentelor aduse în sprijinul lor relevă faptul că recurenții

critică modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul

administrat și tind la o reapreciere a probelor în favoarea lor, însă

aprecierea probatoriului administrat în fazele procesuale anterioare excede

controlului de legalitate specific recursului precedat de calea de atac a

apelului.

În

speță, susținerile recurenților prezentate drept motive de

recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate

și prin urmare, fără a face referiri la soluția apelului,

fără să combată în vreun fel argumentele instanței de

apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în

recurs, recurenții au nesocotit existența judecății

anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recursul este

o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii

judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile

de drept, și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se

raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi

extraordinare de atac, este atrasă nulitatea recursului, întrucât, ele nu

combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin

hotărârea instanței de apel.

În

cauză, recurenții nu s-au conformat, așadar, dispozițiilor

înscrise în art. 302

1

și art. 304 C. proc. civ., întrucât, în

memoriul de recurs, nu au dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art.

304 C. proc. civ., criticile formulate neputând fi încadrate în vreunul din

motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, sens

în care, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor

legale precitate și pe cale de consecință, a constata nulitatea

recursului declarat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C., D.

și E.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de recurentul-pârât L. împotriva Deciziei civile nr. 199 din

04 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Modifică

decizia atacată în sensul că:

Respinge

apelul declarat de apelanții-reclamanți A., A. pentru B., C., D.

și E. împotriva Sentinței civile nr. 3688 din 03 decembrie 2013,

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția I

civilă și, în consecință:

Obligă

apelanții-reclamanți la plata către intimații-pârâți

F. și SC G. SRL a sumei de 800 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Constată

nul recursul declarat de recurenții-reclamanți A., A. pentru B., C.,

D. și E. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2016.

Procesat

de GGC - NN