ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3152/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3152/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului constată următoarele:

Prin sentința nr. 11 din 12

ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr.

2211/115/2009 s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului

Caraș-Severin în a judeca pricina comercială de față invocată de pârâții S.V.

și SC D.T.F. SRL Felnac; s-a declinat competența de soluționare a cererii de

chemare în judecată formulată de către reclamanții P.A.R., în nume propriu și

în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R. împotriva pârâților

S.V., SC D.T.F. SRL Felnac, SC A.T. SA București și SC A.R. SA București și

pârâtului-garant F.P.V.S. București, pentru pretenții, în favoarea Tribunalului

Arad și s-a dispus trimiterea dosarului cauzei la Tribunalul Arad, spre

competentă soluționare.

Împotriva

acestei sentințe au declarat recurs reclamanții P.A.R., în nume propriu și în

reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R., arătând că, în opinia

lor, instanța competentă este Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă.

Prin Decizia

civilă nr. 576/R din 24 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în

Dosarul nr. 2211/1/115/2009, s-a admis recursul declarat de reclamanții P.A.R.,

în nume propriu și în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R. împotriva

sentinței civile nr. 11 din 12 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin în Dosarul nr. 2211/115/2010 și s-a modificat în tot sentința

recurată, în sensul că s-a respins excepția necompetenței teritoriale și s-a

trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 13 aprilie 2011 sub

Dosar nr. 2211/1/115/2009.

Prin sentința

civilă nr. 464 din 14 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 2211/1/115/2009,

a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor F.P.V.S.

București, SC A.R. SA București și SC A.T. SA București și în consecință, a

fost respinsă acțiunea introdusă de reclamanții P.A.R., în nume propriu și în

reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R., împotriva pârâtelor

F.P.V.S. București, SC A.R. SA București și SC A.T. SA București și a fost

respinsă acțiunea introdusă de reclamanți față de pârâții S.V. și SC D.T.F. SRL

Felnac.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că pârâtele SC A.T. SA București și SC A.R.

SA București au invocat excepția lipsei calității pasive, motivat de faptul că,

în lipsa unei polițe de asigurare în răspundere civilă valabilă la data

producerii accidentului, nu pot fi obligate să acopere prejudiciul produs.

Instanța a

constatat că la dosarul cauzei nu există o poliță R.C.A. care. să fi fost

încheiată de cele două pârâte SC A.T. SA București și SC A.R. SA București și

care să fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza art.

41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, instanța a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtelor SC A.T. SA București și SC A.R. SA București.

Și

pârâtul-garant F.P.V.S. București a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive a sa pe care instanța a considerat-o ca fiind întemeiată,

întrucât potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, republicată,

F.P.V.S. București, plătește despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de

vehicule supuse înmatriculării.în cazul în care autorul a rămas neidentificat

sau vehiculul nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagubele produse

prin accidente de vehicule, iar așa cum rezultă din soluțiile instanțelor

penale, culpa exclusivă a producerii accidentului aparține lui P.S.

Pe fondul

cauzei instanța a constatat că, în condițiile în care instanțele penale au

constatat, prin deciziile penale, nevinovăția pârâtului S.V., acesta și

prepusul său, SC D.T.F. SRL Felnac, nu răspund civil pentru presupusele daune

cauzate reclamanților.

Pentru aceste

motive instanța în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la

prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor F.P.V.S.

București, SC A.R. SA București și SC A.T. SA București, și în consecință, a

respins acțiunea introdusă față de aceste pârâte.

Împotriva

acestei sentințe au formulat apel reclamanții.

Prin Decizia

civilă nr. 282/A, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr.

2211.1/115/2009*, a fost respins apelul reclamanților.

Împotriva

acestei decizii au formulat recurs reclamanții.

Prin Decizia

civilă nr. 4463 din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Dosar nr. 1236/1/2012, a fost admis recursul reclamanților, a fost

casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a reținut în decizia sa că decizia recurată va fi casată și

cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru ca, în

aplicarea art. 297 alin. (1), prima teză, C. proc. civ., aceasta, anulând

sentința, să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficiență art.

315 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la problemele de drept dezlegate prin

decizia de casare și necesitatea administrării de probe.

De asemenea,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în ce privește motivul de

recurs privind competența materială în raport de natura litigiului, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit,

deoarece, pe de o parte, problema competenței teritoriale și prin efectul

soluției, problema competenței materiale, au fost hotărâte irevocabil în primul

ciclu procesual, iar, pe de altă parte, și în lipsa unei hotărâri asupra

competenței, competența aparține instanței comerciale atrasă fiind în cauză de

incidența art. 56 C. com.

Prin Decizia

civilă nr. 33/A din 11 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în

Dosar nr. 1236/1/2012, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței civile nr. 464 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin, a fost

anulată sentința apelată și s-a trimis cauza pentru. soluționarea cauzei pe

fond Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă.

Cauza a fost

reînregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, la data de 21 mai 2013, sub nr.

1236/1/2012, la secția I civilă, conform deciziei Curții de Apel Timișoara,

obligatorie pentru instanță.

Prin precizarea

de acțiune depusă la Tribunalul Caraș-Severin, reclamanții au arătat că înțeleg

să renunțe la judecată față de pârâta SC A.T. SA.

Prin sentința

civilă nr. 3688 din 03 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 1236/1/2012,

Tribunalul Caras Severin a respins excepțiile ridicate.de pârâții S.V., SC

D.T.F. SRL Felnac și F.P.V.S. București.

A admis

excepția ridicată de pârâta SC A.R. SA București și constatat lipsa calității

procesuale pasive a acesteia.

A respins

acțiunea formulată de reclamanții P.A.R., în nume propriu și ca reprezentantă a

minorului P.A., P.H., P.R., S.H.M.R. împotriva pârâților S.V., SC D.T.F. SRL

Felnac, F.P.V.S. București și SC A.R. SA București.

De asemenea, a

luat act de renunțarea reclamanților la judecata cauzei față de pârâta SC A.T.

SA București, iar în final a obligat pe reclamanți să plătească pârâților S.V.

și SC D.T.F. SRL Felnac suma de câte 800 lei fiecare, cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul, ca instanță de fond în rejudecare, a

reținut că prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin în

Dosar nr. 2211/115/2009, reclamanții P.A.R., în nume propriu și în

reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R., în calitate de părinți ai defunctului

și S.H.M.R., în calitate de soră a defunctului, au chemat în judecată pe

pârâții S.V., SC D.T.F. SRL Felnac, SC A.R. SA București, SC A.T. SA București

și F.P.V.S. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea pârâtului S.V., în solidar cu partea responsabilă

civilmente SC D.T.F. SRL Felnac, alături de asigurătorii SC A.T. SA București,

SC A.R. SA București și F.P.V.S. București, la plata despăgubirilor materiale

și a daunelor morale, actualizate cu indicele de inflație de la data de 22

octombrie 2006 și până la plata efectivă a sumelor solicitate.

Astfel,

reclamanții au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 30.000 lei,

reprezentând cheltuieli de înmormântare și pomenile pentru defunctul P.S.,

precum și contravaloarea autoturismului, iar cu titlu de prejudiciu moral suma

de 1.250.000 lei, daune morale (câte 250.000 lei pentru fiecare reclamant).

Reclamanta

P.A.R. a solicitat, de asemenea, în calitate de reprezentantă legală a

minorului P.A. suma de 152.400 lei, reprezentând plata unei prestații periodice

lunare în perioada 22 octombrie 2006 - 12 februarie 2008.

In motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că în urma accidentului de circulație din data

de 22 octombrie 2006, provocat de pârâtul S.V., a decedat P.S., care conducea

autoturismul. Reclamanții au mai arătat că autoturismul a fost complet distrus

iar ancheta penală a fost efectuată ilegal, fără încadrarea în drept care se

impunea, fiind deci lovită de nulitate și fără efect în civil.

Tribunalul a

reținut, referitor la excepțiile invocate de pârâții S.V. și SC D.T.F. SRL

Felnac, că în speță se aplică dispozițiile art. 15 lit. o) Legii nr. 146/1997,

în vigoare la data promovării acțiunii, iar referitor la excepția lipsei

calității procesuale active a reclamanților, pe motiv că nu au făcut dovada

calității de moștenitori ai defunctului P.S. s-a arătat că în cauză nu are

relevanță dacă reclamanții au dezbătut succesiunea după defunct și au sau nu

calitate de moștenitori legali, deoarece se aplică dispozițiile răspunderii

civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., în vigoare la data

producerii accidentului.

Referitor la

excepția prescripției dreptului la opțiune succesorală, respectiv că

reclamanții nu au făcut dovada acceptării succesiunii defunctului, având în

vedere că obiectul dosarului nu este succesiunea defunctului P.S., ci

răspunderea civilă delictuală a pârâtului S.V. în producerea accidentului, nu

are relevanță dacă reclamanții au acceptat sau nu succesiunea defunctului.

Referitor la

excepția nulității cererii de chemare în judecată în ceea ce îl privește pe

minorul P.A., pe motiv că a fost formulată de numita P.A.R., în calitate de

reprezentantă legală a minorului P.A., iar numita P.A.R. nu poate avea calitate

de reprezentant pentru minorul P.A. în această acțiune, instanța a respins și

această excepție, deoarece reclamanta P.A.R. în calitate de mamă a minorului

P.A., este reprezentanta legală a acestuia, neexistând contrarietate de

interese între reclamanta P.A.R. și minorul P.A.

Reclamanții au

investit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri civile, în răspundere

delictuală, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-1003 C. civ., art. 49-50

din Legea nr. 136/1995, art. 8-13 din Ordinul C.S.A. nr. 3116/05, ca urmare a

accidentului auto produs la 22 octombrie 2006 în orașul Anina, în care au fost

implicate autovehiculele autorului reclamantului decedat în accident și cel al

pârâtului S.V.

În ceea ce

privește excepția autorității de lucru judecat, instanța s-a conformat

dispozițiilor Deciziei nr. 4463 din 13 noiembrie 2012, emisă de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Din analiza

probelor aflate la dosar, tribunalul a reținut următoarele:

După analizarea

situației de fapt, prima instanță în rejudecare a arătat că pârâtul nu poate

susține apărarea sa, că a plecat să anunțe" poliția, ci a încercat să

inducă în eroare organele de poliție, prezentând un alt conducător auto ca

autor al accidentului. Pârâtul nu se afla sub influenta băuturilor alcoolice.

Pentru

infracțiunea prevăzută de art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 192/2002 modificată

și republicată, pârâtul S.V. a fost trimis. în judecată prin rechizitoriul nr.

928/P/2006. Prin același act s-a dispus disjungerea și continuarea cercetărilor

față de pârât, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă,

disjungerea fiind necesară având în vedere solicitarea de expertiză a pârâtului

și perioadei îndelungate de timp în care experții realizează o astfel de

expertiză.

Pe baza

expertizelor, la data de 27 martie 2008 Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oravița a dispus prin rezoluție în Dosarul nr. 838/P/2007 scoaterea de sub

urmărire penală a numitului S.V., pentru comiterea infracțiunii de ucidere din

culpă.

Împotriva

rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Oravița au făcut plângere

numiții S.H.R., P.A.R., P.H. și P.R.; Judecătoria Oravița, prin sentința penală

nr. 141 din 26 septembrie 2008 a respins plângerea peteriților, ținând cont de

rapoartele de expertiză aflate la dosarul de urmărire penală, care au

concluzionat că pentru acest accident culpa aparține exclusiv numitului P.S.,

soluție care a fost însușită și de instanța de recurs, Tribunalul

Caraș-Severin, care a respins ca nefondat recursul acestora prin Decizia nr.

141 din 26 septembrie 2008 din Dosarul nr. 559/273/2008, reținându-se culpa în

exclusivitate a victimei P.S.

Tribunalul a

arătat că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei

care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Înalta Curte de

Casație și Justiție în decizia pronunțată, Decizia nr. 4463/2012, a considerat

că obiectul hotărârii penale în procedura art. 2781 C. proc. pen., cazul în

dosar, este plângerea părții vătămate în fața judecătorului împotriva

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, care nu

conferă cadrul procesual al rezolvării unei acțiuni civile, decât dacă, în caz

de admitere, judecătorul desființând rezoluția sau ordonanța atacate, reține

cauza spre rejudecare, însă în complet legal constituit, când dispozițiile

privind judecata în primă instanță și căile de atac se aplică în mod

corespunzător, sentința de admitere echivalând cu actul de trimitere în

judecată, ceea ce nu este cazul, plângerea reclamanților fiind respinsă.

Ca atare,

acțiunea reclamanților nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia examinată pe

fond.

Examinând pe

fond acțiunea reclamanților, față de cele mai sus expuse, conform probelor

administrate, s-a constatat că având în vedere alcoolemia victimei, traiectoria

autoturismului condus de acesta, lipsa centurii de siguranță, pentru producerea

accidentului, culpa îi aparține exclusiv.

Instanța, față

de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., a constatat că la dosarul cauzei nu

există o poliță R.C.A. care să fi fost încheiată de pârâta SC A.R. SA București

și care să fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza

art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și, în consecință a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A.R. SA București.

De asemenea,

pârâta SC A.R. SA București a invocat și prematuritatea cererii de chemare în

judecată, excepție ce a fost respinsă, în cauză neoperând dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Și

pârâtul-garant F.P.V.S. București a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, însă față de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie pentru instanța de fond, tribunalul a respins această excepție,

precum și excepția prematurității cererii de chemare în judecată, în cauză

neoperând dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Față de cele

mai sus expuse, ținând seama de dispozițiile art. 998-1000 alin. (3) C. civ.,

instanța de fond a respins acțiunea reclamanților.

A luat act de

renunțarea reclamanților la judecata cauzei față de pârâta SC A.T. SA

București.

În baza art.

274-276 C. proc. civ., a obligat pe reclamanți să plătească pârâților S.V. și

SC D.T.F. SRL Felnac suma de câte 800 lei pentru fiecare, cheltuieli de

judecată, justificate cu onorariu de avocat.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții P.A.R., în nume propriu și în

reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R., în calitate de părinți ai defunctului

precum și S.H.M.R., în calitate de soră a defunctului.

Prin Decizia

nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanții P.A.R., în nume propriu cât

și în calitate de reprezentant legal al minorului P.A., P.H., P.R., S.H.M.R.

împotriva sentinței civile nr. 3688/03 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin în Dosarul nr. 1236/1/2012 în contradictoriu cu pârâții F.P.V.S.

București, S.V. și SC A.T. SA București, SC A.R. SA București și SC D.T.F. SRL

Felnac, având ca obiect pretenții.

Au fost

obligați apelanții, în solidar să plătească intimaților SC D.T.F. SRL Felnac și

S.V. câte 400 lei pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel,

reprezentând onorariu avocat.

În primul rând

instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de probațiune și a constatat că

aceasta se impunea a fi respinsă pentru că, în raport cu disp.art. 294 C. proc.

civ. rap. la art. 167 și și 186 și urm. C. proc. civ., întrucât mărturia a 5

martori, care nici măcar nu au fost nominalizați de către reclamanții -

apelanți, nu pot fi in măsura sa răstoarne concluziile a 3 expertize tehnice si

criminalistice, măsurătorile efectuate la fata locului, planșele fotografice,

analizele de stabilire a dinamicii accidentului rutier, declarații de martori

de la locul accidentului - inclusiv martori oculari ajunși la fața locului la

scurt timp de la producerea accidentului, precum și buletinul de analiza

toxicologica a victimei.

Apoi, curtea de

apel, în raport cu disp.art. 201 și urm. C. proc. civ. a constatat că o

expertiză contabilă în prezenta cauză, mai ales cerute direct în apel nu își

găsește utilitatea, necesitatea si pertinenta în cauza, atât în ceea ce

privește stabilirea vinovăției in accidentul de circulație, cât și în

stabilirea despăgubirilor cu caracter nepatrimonial solicitate de reclamanți.

Pe fondul

criticilor apelanților, instanța de apel a constatat că vechiul C. civ.,

aplicabil prezentei spețe, a instituit răspunderea pentru fapta proprie prin

art. 998 și art. 999, care a constituit, totodată, și temeiul pentru stabilirea

condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale și a fost invocat

inclusiv în cererea de apel.

Atât din

sentința apelată, cât și din hotărârile penale pronunțate deja în această

cauză, instanța a apreciat că rezultă, fără putință de tăgadă, că nu sunt

întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu

există o faptă ilicită, care să fi fost săvârșită de intimatul S.V. -

conducător al autotrenului, precum și faptul că în sarcina acestuia nu poate fi

reținută niciun fel de vinovăție.

Or, pentru

obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs

printr-o faptă ilicită.

Consecința este

că numai vinovăția, din intenție sau din culpa intimatului S.V. putea fi unica

condiție, de ordin subiectiv, care ar fi putut angaja răspunderea civilă

delictuală a ambilor intimați -pârâți, iar în condițiile în care nu este îndeplinită

condiția vinovăției, nu poate fi antrenată nici răspunderea celorlalți pârâți.

Răspunderea

presupune, așadar, săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție (intenție sau culpă,

iar lipsa vinovăției înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârșită și

prin ea a fost cauzat un prejudiciu.

Întemeierea

răspunderii pe vinovăția făptuitorului constituie unul dintre fundamentele

importante ale răspunderii juridice în general, deci și ale răspunderii civile

delictuale și cum vinovăția (vina sau culpa), reprezintă o condiție esențială a

răspunderii civile delictuale, rezultă că această răspundere poate fi angajată

numai dacă ne găsim în prezenta unei fapte ilicite, aflată în raport de

cauzalitate cu prejudicial produs.

Instanța de

apel a arătat că ambii intimați - pârâți au făcut dovada inexistenței

raportului de cauzalitate, cât și a existenței unei cauze străine de persoana

lor, neimputabilă, pentru producerea prejudiciului ce face obiectul acestei

acțiuni, cu sentința penală nr. 141 din 26 septembrie 2008, pronunțată de

Judecătoria Oravița în Dosarul nr. 559/273/2008, definitivă prin Decizia penală

nr. 3/R din 20 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Caraș - Severin,

secția penală, în Dosarul nr. 559/273/2008, precum și cu toate înscrisurile

existente în Dosarul nr. 559/273/2008.

Aceste hotărâri

penale definitive se opun, cu forța puterii de lucru judecat, în această

acțiune ulterioară, în răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă valoare

probatorie pentru aceste hotărâri, cu obligația corelativă a apelanților de a

dovedi contrariul, prin răsturnarea sarcinii probei, care le incumbă.

Nu trebuie omis

din vedere că la data petrecerii evenimentelor, dar și la data judecării, atât

a cauzelor penale, dar și a celei civile, erau în vigoarea și sunt de asemenea

aplicabile în cauză, atât vechiul C. proc. pen., cât și vechiul C. proc. civ.,

respective vechiul C. civ.

Sub aceste

auspicii, instanța de apel a statuat că nu poate ignora dispozițiile art. 22 C.

proc. pen., în sensul că hotărârea definitivă a instanței penale are, dacă nu

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea

civilă, atunci cel puțin putere de lucru judecat cu privire la existența

faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia

Prin scoaterea

de sub urmărire penală, atât procurorul, cât și ambele instanțe penale au

confirmat inexistența infracțiunii cercetate și, drept urmare nevinovăția

penală a subsemnatului Saplontai Vasile pentru producerea accidentului rutier

ce a avut loc în ziua de 22 octombrie 2006.

Este adevărat

însă că vinovăția civilă are o arie de cuprindere măi mare decât cea penală,

numai că în cazul particular, acțiunea civilă este accesorie sau subsecventă

acțiunii penale, s-a decis definitiv că nu există nici intenție și nici culpă,

ca elemente ale vinovăției, în ceea ce-l privește pe intimatul - pârât S.

Atât din

hotărârea apelată, cât și din hotărârile penale menționate mai sus, s-a arătat

că rezultă, fără putință de tăgadă, că nu sunt întrunite toate condițiile

răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există o faptă ilicită, care să

fi fost săvârșită de pârâtul S.V., precum și faptul că în sarcina acestuia nu

poate fi reținută niciun fel de vinovăție.

De aceea,

Curtea de apel a constatat la rândul ei că, din analiza acestui întreg

probatoriu și reexaminând pe fond acțiunea reclamanților, de fond a

concluzionat corect și justificat că accidentul de circulație din data de 22

octombrie 2006 a fost produs din culpa exclusiva a victimei P.S., care conducea

un vehicul cu o alcoolemie de 1,2 g/l, nu purta centura de siguranța și a

intrat pe contrasens, după care a intrat in coliziune cu autotrenul condus de

intimatul S.V., care circula regulamentar pe sensul sau de mers, cu o viteza de

25 km/h.

De aceea, cum

din probatoriul administrat rezultă culpa exclusivă a victimei P.S. și nu a

pârâtului S.V., instanța de fond a respins justificat acțiunea reclamanților.

În sfârșit, în

ceea ce privește statuările Înaltei Curți din Decizia de casare nr. 4463/2012

cu privire la responsabilitatea F.P.V.S. - F.P.V.S., instanța de apel a

constatat că reclamanții -apelanți nu se pot întemeia pe dispozițiile art. 50

alin. (3) din L. 136/1995, care prevede că se acordă despăgubiri și în cazul în

care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau

persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului

vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.

Aceasta pentru

că o astfel de răspundere nu este antrenată automat de producerea unui

prejudiciu, pentru că art. 49 din același act normativ prevede că asigurătorul,

respectiv garantul F.P.V.S. București acordă despăgubiri, în baza contractului

de asigurare, doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe

persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru

cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu

legislația românească în vigoare.

Însă, Înalta

Curte a reținut prin Decizia civilă nr. 4463/2012 că prin Ordinul nr. 1 din 4

martie 2008 al C.S.A. a fost modificat prin Ordinul nr. 13/2008 pentru

modificarea Normelor privind F.P.V.S., iar F.P.V.S. este, așadar, o asociație,

persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toți asigurătorii

autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule (art. 25 alin. (1), (2), Legea nr. 32/2000).

Rezultă,

așadar, că F.P.V.S., cum o exprimă chiar denumirea, nu este obligat prin lege

să răspundă pentru cel vinovat de producerea accidentului, între el și aceștia

neexistând nicio legătură, și deci nici să răspundă delictual pentru

prejudiciul cauzat de acesta.

Fondului nu i

se poate antrena o răspundere solidară cu persoana vinovată în temeiul art.

1003 C. civ., întrucât nu se află în niciuna din ipotezele prevăzute de art.

1000 C. civ.

Nu i se poate

antrena o astfel de răspundere nici în baza legii speciale pentru că legea

specială nu o prevede, iar în lipsa unei stipulații legale, conform art. 1041

C. civ., obligația solidară nu se prezumă.

Prin voința

legiuitorului, F.P.V.S. este chemat să despăgubească victima străzii, în scop

de protecție, independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă în

producerea prejudiciului.

Înalta Curte a

mai statuat că, procesual, Fondul de protecție F.P.V.S., constituit fiind din

asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziția asigurătorului de

R.C.A. dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie,

fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se

stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea

legii în domeniul asigurărilor obligatorii R.C.A. pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii

accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme).

Însă, în raport

cu acest norme, chiar dacă F.P.V.S. București are legitimare procesuală activă,

acesta nu poartă nicio responsabilitate în privința unor eventuale plăți către

reclamanții - apelanți, care sunt soția, respectiv descendenții victimei P.S.

nu au făcut dovada că defunctul lor antecesor P.S. ar fi avut o poliță R.C.A.

valabilă, la data producerii accidentului, din culpa sa exclusivă.

Pentru aceste

motive, dispozițiile art. 50 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 136/1995 nu

sunt aplicabile, în sensul solicitat de reclamanții -apelanți.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.A.R., P.A. prin împuternicit

P.A.R., P.H., P.R. și S.H.M.R., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 6,

7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor pronunțate cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru examinarea pe fond a

cauzei cu încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei

în producerea accidentului cu respectarea principiilor contradictorialitătii și

al dreptului la apărare și, în consecință admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

În motivare,

recurenții - reclamanți arată că hotărârea atacată este nelegală deoarece s-au

încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanța de casare a

stabilit că acțiunea reclamanților nu trebuia respinsă de plano ci trebuia

examinată pe fond de instanța civilă cu încuviințarea și administrarea de probe

directe în dovedirea culpei în producerea accidentului, cu respectarea

regulilor de procedură civilă, a principiilor contradictorialitătii si al

dreptului la apărare, dosarele penale generate de producerea accidentului având

valoarea unor probe extrajudiciare.

Recurenții -

reclamanți consideră că acțiunea civilă pentru despăgubiri intentată de

persoanele aflate în întreținere, copilul minor și mama acestuia nu poate fi

respinsă de către o instanță civilă deoarece art. 50 alin. (3) Legea nr.

136/1995 trebuie să fie aplicat. Culpa accidentului este irelevantă instanța

urmând să oblige la despăgubiri pe asigurătorul R.C.A. al conducătorului auto,

sau, Fondul de protecție F.P.V.S.,dacă nu a existat o poliță de asigurare

R.C.A. valabilă. Așadar instanța este datoare să stabilească întâi care dintre

conducătorii auto a provocat accidentul de circulație: pârâtul S. sau P.S.

adică tatăl copilului minor și soțul reclamanților, P.A., S.V., fiind

răspunzători după caz: F.P.V.S., dacă a existat culpa lui S.V. respectiv SC

A.R. SA dacă va fi stabilită și culpa conducătorului auto P.S., sens în care

invocă practica Înaltei Curte de Casație și Justiție din 2014.

Se arată de

către recurenți că nu există o poliță de asigurare R.C.A. valabilă pentru

autotractorul condus de către S.V., dar există o poliță de asigurare R.C.A.

valabilă pentru autoturismul, condus de P.S., polița R.C.A. din data de 30

iunie 2006 încheiată la SC A.R. SA. Precizează că polița R.C.A. valabilă

încheiată la SC A.R. SA pentru autoturism a permis încasarea despăgubirilor

plătite de SC A.R. SA către SC D.T.F. SRL.

Precizează și

faptul că existența poliței R.C.A. valabile la data accidentului pentru

autoturism la SC A.R. SA a fost indicată de pârâta Fondul de protecție

F.P.V.S., prin întâmpinare, iar pârâta SC A.R. SA nu a contestat.

Susțin recurenții

că Directiva C.E.E. nr. 72/166 a determinat modificarea Legii nr. 136/1995 și

art. 50 alin. (3) stipulează „Se acorda despăgubiri și în cazul în care

persoanele care formulează pretenții de despăgubiri: soțul (soția) sau persoane

care se află în întreținerea.conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător

de producerea accidentului ", astfel că indiferent în sarcina cui se va

stabili culpa cineva trebuie să plătească despăgubiri legale pentru copilul

minor și mama acestuia.

Astfel, dreptul

unui copil minor sau al unei persoane aflate în întreținere este o creanță

recunoscută în practica C.E.D.O. iar forța legală a acesteia a fost echivalată

la C.E.D.O. cu dreptul de proprietate. Noțiunea de persoane care se află în

întreținere, sintagma cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 cu

trimitere la cei dependenți de întreținere care au drept la întreținerea

existentă la data accidentului când întreținătorul dispare și întreținerea este

oprită.

Legea nr.

172/2004 modifică și completează Legea nr. 136/1995 în scopul corelării acestui

act normativ cu Directivele U.E. Astfel, soția și persoana aflată în

întreținerea șoferului vinovat de accident pot formula cerere pentru

despăgubiri și au aceleași drepturi ca oricare alți terți prejudiciați si care

sunt victime ale producerii accidentului de circulație, deoarece soția sau

persoana care se află în întreținere sunt terți față de șofer și față de culpa

acestuia. Terții ce sunt păgubiți, conform legii și practicii europene, au

dreptul la despăgubiri. Terții conform legii existente în RO au aceleași

drepturi la despăgubiri: acoperirea oricărui prejudiciu (lucrum cessans). Atâta

timp cât există art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 soția și persoana care

se află în întreținerea șoferului responsabil de accident pot formula o acțiune

civilă pentru a obține despăgubirile cuvenite instanța obligând la plata

prestației periodice și daune morale.

Recurenții -

reclamanți invocă ca motiv de casare și încălcarea dreptului la apărare

garantat de art. 24 din Constituția României, precum și încălcarea art. 315 C.

proc. civ. și a art. 1 și 5 din Legea 304/2002.

Totodată,

recurenții -reclamanți că în mod greșit instanța a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de SC A.R. SA, având în vedere că polița

R.C.A. SC A.R. SA valabilă exista la data de 22 octombrie 2006 pentru

autoturism iar SC A.R. SA a plătit despăgubiri pentru autotractorul condus de S.

Intimata -

pârâtă SC A.R. SA București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârilor pronunțate ca

fiind temeinice și legale.

De asemenea, a

fost formulată întâmpinare și de către intimatul - pârât F.P.V.S., acesta

solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței

de apel.

Analizând

recursul prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate

invocate, înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., pentru

considerentele ce succed:

Prioritar,

motivele de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 8 C. proc.

civ. nu au fost avute în vedere de prezenta instanță deoarece textele de lege

respective au fost invocate în mod formal, criticile recurenților reclamanți

nesubsumându-se acestor cazuri.

Criticile

formulate urmează a fi analizate în ordinea presupusă de succesiunea logică a

argumentării soluției adoptate în prezenta cauză, și nu în ordinea în care au

fost expuse prin motivele de recurs, răspunzându-se tuturor susținerilor

recurenților - reclamanți.

Astfel, din

dezvoltarea motivelor de recurs, criticile formulate de recurenți pot fi

încadrate și în cazul descris de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., întrucât se

pretinde nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici vor fi analizate.

Potrivit

dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar potrivit alin. (3) din

același text de lege, în rejudecare, instanța de fond va soluționa cauza ținând

seama de toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost

casată.

Înalta Curte reține

că, prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior (nr. 4463

din 13 noiembrie 2012), s-a statuat că acțiunea reclamanților nu trebuia

respinsă de plano, ci trebuia examinată pe fond de instanța civilă, cu

încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în

producerea accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a

principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, dosarele penale

generate de producerea accidentului având valoarea unor probe extrajudiciare.

Totodată,

instanța de casare a constatat că nici excepțiile lipsei calității procesual

pasive ale societăților de asigurare și a F.P.V.S. nu au fost legal

soluționate, statuând că în măsura în care s-a reținut lipsa unui raport

juridic cu societățile de asigurare chemate în judecată, F.P.V.S. avea

legitimare procesual pasivă în calitate de garant al obligație de despăgubire,

conform art. 11 din Norme și a dispus ca, în cadrul rejudecării, instanța de

apel, în aplicarea art. 297 alin. (1) prima teză C. proc. civ. să anuleze

sentința și să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficiență art.

315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la problemele de drept dezlegate prin

decizia de casare și necesitatea administrării de probe.

Sunt fondate

criticile recurenților - reclamanți potrivit cărora nu s-au respectat

dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, în raport de prevederile art.

315 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește conținutul verificărilor ce

urmau a fi făcute de către instanța de rejudecare a apelului, precum și în ceea

ce privește necesitatea administrării de probe directe, încălcându-se implicit

dreptul la apărare.

Instanța de

apel, în cuprinsul deciziei recurate, a respins cererea în probațiune formulată

de reclamanți prin chiar cererea de apel, încălcând prevederile art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al instanței în dezlegarea

pricinii și aflarea adevărului determinat de ignorarea probatoriului solicitat

de apelanții reclamanți, inclusiv sub aspectul nedezbaterii acestuia, aspect

care trebuie analizat nu din perspectiva principiului amintit, ci din

perspectiva normelor de drept procesual, care prevăd obligația instanței de a

se pronunța motivat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, în

consecință, și asupra cererii de probe solicitate de părți.

Astfel, asupra

probelor solicitate de părți instanța trebuie să se pronunțe, printr-o

încheiere, după ce au fost examinate condițiile lor de admisibilitate.

Prin urmare,

este greșită pronunțarea asupra cererii de probe prin decizie, întrucât conform

art. 167-168 C. proc. civ., probele se supun dezbaterii în ședință publică

anterior încheierii dezbaterilor și rămânerii în pronunțare, în condițiile în

care acestea au fost cerute de reclamanți prin chiar cererea de apel și exista

o indicație de evocare a fondului în decizia de casare.

Totodată, este

greșită și raportarea la expertizele criminalistice, stabilindu-se prin decizia

de casare faptul că acestea au valoarea unor probe extrajudiciare.

Ignorând aceste

statuări ale instanței de recurs, instanța de apel în rejudecare nu face o

analiză propriu - zisă a probelor cauzei pentru constatarea lipsei elementelor

răspunderii civile delictuale, ci se raportează tot la sentințele penale

pronunțate în speță.

O atare soluție

încalcă dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și implicit principiul

contradictorialității și al dreptului la apărare, instanța de apel producând

recurenților - reclamanți o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare.

Este fondată și

critica recurenților - reclamanți privind greșita respingere a acțiunii civile

în raport de incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995

referitoare la existența raportului de asigurare R.C.A. al șoferului vinovat de

producerea accidentului cu SC A.R. SA, critică ce se încadrează în prevederile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care trebuie intepretate prin raportare la art.

261 pct. 5 din același cod.

Din perspectiva

art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 din același cod este

nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra unora din criticile formulate

prin motivele de apel.

Recurenții -

reclamanți au susținut prin motivele de apel că antrenarea răspunderii F.P.V.S.

și a SC A.R. SA este alternativă, iar în măsura în care se reținea culpa

exclusivă a șoferului decedat și acesta avea poliță R.C.A. încheiată cu SC A.R.

SA, trebuiau aplicate dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și

cuantificate despăgubirile cuvenite persoanelor enumerate de text suportabile

de către asigurător.

Prin urmare,

din verificarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu

a analizat chestiunea existenței raportului de asigurare R.C.A. al șoferului

vinovat decedat cu SC A.R. SA și, în consecință nu a analizat motivul de apel

care susținea aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

136/1995.

În acest

context, este fondată și critica recurenților - reclamanți privind greșita

respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC A.R. SA în

măsura în care susținerile din apel ale reclamanților pe aspectele evocate nu

au fost deloc analizate, ci instanța de apel s-a limitat la a reține lipsa unei

polițe de asigurare în răspundere civilă valabilă la data producerii

accidentului.

În aceste

condiții nu se poate aprecia că instanța de apel a analizat motivele de apel

formulate, raportat la situația reală ce trebuia stabilită în cauză, așa cum se

dispusese prin decizia de casare anterioară.

Faptul că

recurenții din prezenta cauză sunt persoane îndreptățite la a solicita și

obține despăgubiri ca urmare a producerii riscului asigurat rezultă din

dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 care prevăd următoarele:

- (alin. (2))

„Despăgubirile se acordă (...) în caz de vătămare corporală sau deces, atât

pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și

pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului

vehiculului respectiv" și

- (alin. (3))

„Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții

de despăgubiri sunt soțul/soția sau persoane care se află în întreținerea

proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea

accidentului".

Stabilirea

înțelesului exact al dispoziției legale cuprinsă în alin. (3) al art. 50 din

Legea nr. 136/1995 constituie chestiunea de a cărei dezlegare depinde

soluționarea prezentului recurs, respectiv stabilirea voinței reale a legiuitorului

cu privire la protecția acordată membrilor familiei conducătorul vinovat de

producerea accidentului.

Or, chiar dacă

în materie de asigurări principiul care se aplică este al interpretării

restrictive, din redactarea textului, clară, sub aspectul termenilor utilizați,

rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde soțului și copiilor aflați în

întreținere conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, o protecție

comparabilă cu cea acordată victimelor directe ale accidentului respectiv

dreptul la despăgubiri pentru daunele morale sau materiale acoperite de

asigurarea R.C.A. în condițiile în care paguba produsă îi are cauza în

accidentul produs prin intermediul autovehiculului asigurat.

A considera că

dreptul la despăgubiri recunoscut acestor membri ai familiei conducătorului

auto vinovat de producerea accidentului funcționează numai în ipoteza în care

sunt victime directe, respectiv în caz de vătămare corporală sau deces deoarece

se aflau în autoturism sau în afara lui conform alin. (2) din art. 50, lipsește

de orice finalitate și efecte conținutul alin. (3) deoarece, într-o atare

interpretare membrii familiei conducătorului auto vinovat au la dispoziție

prevederile din alin. (2) fără să mai fie necesare o mențiune specială în ceea

ce-i privește, fiind victime directe ale accidentului auto.

Distinct de

acestea, parcularitățile acestui tip de asigurare de răspundere civilă

obligatorie, caracterul său intuitu rei și funcția sa socială reparatorie impun

concluzia că intenția legiuitorului activ prin introducerea alin. (3) al art.

50 prin Legea nr. 304/2007 a fost aceea de a acorda în mod explicit familiei

conducătorului auto vinovat de accident dreptul la despăgubiri pentru

prejudiciul moral sau material produs prin intermediul autovehiculului

asigurat, o interpretare contrară nu numai că ar lipsi textul de lege de orice

consecințe juridice, dar ar extinde în mod nepermis clauza de excludere a

conducătorului auto de la despăgubiri, care funcționează numai între asigurat

și asigurător și asupra familiei conducătorului auto ceea ce în mod evident nu

a fost în atenția legiuitorului.

În sfârșit se

cuvine a fi subliniat și faptul că modificările aduse Legii nr. 136/1995 au

avut ca scop implementarea aquis-ul comunitar în această materie și în sensul

acordării membrilor familiei conducătorului auto vinovat de producerea

accidentului o protecție comparabilă cu cea de care beneficiază celelalte terțe

victime.

Așa fiind,

constatând că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, va reține

incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, fiind necesară

administrarea de probe sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care sunt

îndreptățiți reclamanții.

În consecință, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul

declarat de P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. și S.H.M.R.

împotriva Deciziei civile nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. și

S.H.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.