ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3152/2014

Asupra recursului constată următoarele: Prin sentința nr. 11 din 12 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 2211/115/2009 s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Caraș-Severin în a judeca pricina comercială de față invocată de pârâții S.V. și SC D.T.F. SRL Felnac; s-a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanții P.A.R., în nume propriu și în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R. împotriva pârâților S.V., SC D.T.F. SRL Felnac, SC A.T. SA București și SC A.R. SA București și pârâtului-garant F.P.V.S. București, pentru pretenții, în favoarea Tribunalului Arad și s-a dispus trimiterea dosarului cauzei la Tribunalul Arad, spre competentă soluționare.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții P.A.R., în nume propriu și în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R., arătând că, în opinia lor, instanța competentă este Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă. Prin Decizia civilă nr. 576/R din 24 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 2211/1/115/2009, s-a admis recursul declarat de reclamanții P.A.R., în nume propriu și în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R. împotriva sentinței civile nr. 11 din 12 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 2211/115/2010 și s-a modificat în tot sentința recurată, în sensul că s-a respins excepția necompetenței teritoriale și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 13 aprilie 2011 sub Dosar nr. 2211/1/115/2009. Prin sentința civilă nr. 464 din 14 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 2211/1/115/2009, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor F.P.V.S. București, SC A.R. SA București și SC A.T. SA București și în consecință, a fost respinsă acțiunea introdusă de reclamanții P.A.R., în nume propriu și în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R. și S.H.M.R., împotriva pârâtelor F.P.V.S. București, SC A.R. SA București și SC A.T. SA București și a fost respinsă acțiunea introdusă de reclamanți față de pârâții S.V.

și SC D.T.F. SRL Felnac. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că pârâtele SC A.T. SA București și SC A.R. SA București au invocat excepția lipsei calității pasive, motivat de faptul că, în lipsa unei polițe de asigurare în răspundere civilă valabilă la data producerii accidentului, nu pot fi obligate să acopere prejudiciul produs. Instanța a constatat că la dosarul cauzei nu există o poliță R.C.A. care. să fi fost încheiată de cele două pârâte SC A.T. SA București și SC A.R. SA București și care să fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC A.T.

SA București și SC A.R. SA București. Și pârâtul-garant F.P.V.S. București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa pe care instanța a considerat-o ca fiind întemeiată, întrucât potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, republicată, F.P.V.S. București, plătește despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării.în cazul în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de vehicule, iar așa cum rezultă din soluțiile instanțelor penale, culpa exclusivă a producerii accidentului aparține lui P.S. Pe fondul cauzei instanța a constatat că, în condițiile în care instanțele penale au constatat, prin deciziile penale, nevinovăția pârâtului S.V., acesta și prepusul său, SC D.T.F.

SRL Felnac, nu răspund civil pentru presupusele daune cauzate reclamanților. Pentru aceste motive instanța în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 41 alin. (1), ale art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor F.P.V.S. București, SC A.R. SA București și SC A.T. SA București, și în consecință, a respins acțiunea introdusă față de aceste pârâte. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 282/A, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 2211.1/115/2009*, a fost respins apelul reclamanților. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții. Prin Decizia civilă nr. 4463 din 13 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 1236/1/2012, a fost admis recursul reclamanților, a fost casată decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în decizia sa că decizia recurată va fi casată și cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel pentru ca, în aplicarea art. 297 alin. (1), prima teză, C. proc. civ., aceasta, anulând sentința, să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficiență art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare și necesitatea administrării de probe. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în ce privește motivul de recurs privind competența materială în raport de natura litigiului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., acesta nu poate fi primit, deoarece, pe de o parte, problema competenței teritoriale și prin efectul soluției, problema competenței materiale, au fost hotărâte irevocabil în primul ciclu procesual, iar, pe de altă parte, și în lipsa unei hotărâri asupra competenței, competența aparține instanței comerciale atrasă fiind în cauză de incidența art. 56 C. com. Prin Decizia civilă nr. 33/A din 11 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 1236/1/2012, a fost admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 464 din 14 iunie 2011 a Tribunalului Caraș-Severin, a fost anulată sentința apelată și s-a trimis cauza pentru. soluționarea cauzei pe fond Tribunalului Caraș-Severin, secția I civilă.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Caraș-Severin, la data de 21 mai 2013, sub nr. 1236/1/2012, la secția I civilă, conform deciziei Curții de Apel Timișoara, obligatorie pentru instanță. Prin precizarea de acțiune depusă la Tribunalul Caraș-Severin, reclamanții au arătat că înțeleg să renunțe la judecată față de pârâta SC A.T. SA. Prin sentința civilă nr. 3688 din 03 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 1236/1/2012, Tribunalul Caras Severin a respins excepțiile ridicate.de pârâții S.V., SC D.T.F. SRL Felnac și F.P.V.S. București. A admis excepția ridicată de pârâta SC A.R. SA București și constatat lipsa calității procesuale pasive a acesteia. A respins acțiunea formulată de reclamanții P.A.R., în nume propriu și ca reprezentantă a minorului P.A., P.H., P.R., S.H.M.R.

împotriva pârâților S.V., SC D.T.F. SRL Felnac, F.P.V.S. București și SC A.R. SA București. De asemenea, a luat act de renunțarea reclamanților la judecata cauzei față de pârâta SC A.T. SA București, iar în final a obligat pe reclamanți să plătească pârâților S.V. și SC D.T.F. SRL Felnac suma de câte 800 lei fiecare, cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul, ca instanță de fond în rejudecare, a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin în Dosar nr. 2211/115/2009, reclamanții P.A.R., în nume propriu și în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R., în calitate de părinți ai defunctului și S.H.M.R., în calitate de soră a defunctului, au chemat în judecată pe pârâții S.V., SC D.T.F.

SRL Felnac, SC A.R. SA București, SC A.T. SA București și F.P.V.S. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului S.V., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC D.T.F. SRL Felnac, alături de asigurătorii SC A.T. SA București, SC A.R. SA București și F.P.V.S. București, la plata despăgubirilor materiale și a daunelor morale, actualizate cu indicele de inflație de la data de 22 octombrie 2006 și până la plata efectivă a sumelor solicitate. Astfel, reclamanții au solicitat cu titlu de prejudiciu material suma de 30.000 lei, reprezentând cheltuieli de înmormântare și pomenile pentru defunctul P.S., precum și contravaloarea autoturismului, iar cu titlu de prejudiciu moral suma de 1.250.000 lei, daune morale (câte 250.000 lei pentru fiecare reclamant).

Reclamanta P.A.R. a solicitat, de asemenea, în calitate de reprezentantă legală a minorului P.A. suma de 152.400 lei, reprezentând plata unei prestații periodice lunare în perioada 22 octombrie 2006 - 12 februarie 2008. In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în urma accidentului de circulație din data de 22 octombrie 2006, provocat de pârâtul S.V., a decedat P.S., care conducea autoturismul. Reclamanții au mai arătat că autoturismul a fost complet distrus iar ancheta penală a fost efectuată ilegal, fără încadrarea în drept care se impunea, fiind deci lovită de nulitate și fără efect în civil. Tribunalul a reținut, referitor la excepțiile invocate de pârâții S.V. și SC D.T.F. SRL Felnac, că în speță se aplică dispozițiile art. 15 lit. o) Legii nr. 146/1997, în vigoare la data promovării acțiunii, iar referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, pe motiv că nu au făcut dovada calității de moștenitori ai defunctului P.S.

s-a arătat că în cauză nu are relevanță dacă reclamanții au dezbătut succesiunea după defunct și au sau nu calitate de moștenitori legali, deoarece se aplică dispozițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., în vigoare la data producerii accidentului. Referitor la excepția prescripției dreptului la opțiune succesorală, respectiv că reclamanții nu au făcut dovada acceptării succesiunii defunctului, având în vedere că obiectul dosarului nu este succesiunea defunctului P.S., ci răspunderea civilă delictuală a pârâtului S.V. în producerea accidentului, nu are relevanță dacă reclamanții au acceptat sau nu succesiunea defunctului. Referitor la excepția nulității cererii de chemare în judecată în ceea ce îl privește pe minorul P.A., pe motiv că a fost formulată de numita P.A.R., în calitate de reprezentantă legală a minorului P.A., iar numita P.A.R.

nu poate avea calitate de reprezentant pentru minorul P.A. în această acțiune, instanța a respins și această excepție, deoarece reclamanta P.A.R. în calitate de mamă a minorului P.A., este reprezentanta legală a acestuia, neexistând contrarietate de interese între reclamanta P.A.R. și minorul P.A. Reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune în despăgubiri civile, în răspundere delictuală, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-1003 C. civ., art. 49-50 din Legea nr. 136/1995, art. 8-13 din Ordinul C.S.A. nr. 3116/05, ca urmare a accidentului auto produs la 22 octombrie 2006 în orașul Anina, în care au fost implicate autovehiculele autorului reclamantului decedat în accident și cel al pârâtului S.V.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, instanța s-a conformat dispozițiilor Deciziei nr. 4463 din 13 noiembrie 2012, emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Din analiza probelor aflate la dosar, tribunalul a reținut următoarele: După analizarea situației de fapt, prima instanță în rejudecare a arătat că pârâtul nu poate susține apărarea sa, că a plecat să anunțe" poliția, ci a încercat să inducă în eroare organele de poliție, prezentând un alt conducător auto ca autor al accidentului. Pârâtul nu se afla sub influenta băuturilor alcoolice. Pentru infracțiunea prevăzută de art. 81 alin. (1) din O.U.G. nr. 192/2002 modificată și republicată, pârâtul S.V. a fost trimis.

în judecată prin rechizitoriul nr. 928/P/2006. Prin același act s-a dispus disjungerea și continuarea cercetărilor față de pârât, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, disjungerea fiind necesară având în vedere solicitarea de expertiză a pârâtului și perioadei îndelungate de timp în care experții realizează o astfel de expertiză. Pe baza expertizelor, la data de 27 martie 2008 Parchetul de pe lângă Judecătoria Oravița a dispus prin rezoluție în Dosarul nr. 838/P/2007 scoaterea de sub urmărire penală a numitului S.V., pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă. Împotriva rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Oravița au făcut plângere numiții S.H.R., P.A.R., P.H.

și P.R.; Judecătoria Oravița, prin sentința penală nr. 141 din 26 septembrie 2008 a respins plângerea peteriților, ținând cont de rapoartele de expertiză aflate la dosarul de urmărire penală, care au concluzionat că pentru acest accident culpa aparține exclusiv numitului P.S., soluție care a fost însușită și de instanța de recurs, Tribunalul Caraș-Severin, care a respins ca nefondat recursul acestora prin Decizia nr. 141 din 26 septembrie 2008 din Dosarul nr. 559/273/2008, reținându-se culpa în exclusivitate a victimei P.S. Tribunalul a arătat că potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată, Decizia nr. 4463/2012, a considerat că obiectul hotărârii penale în procedura art. 2781 C. proc. pen., cazul în dosar, este plângerea părții vătămate în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, care nu conferă cadrul procesual al rezolvării unei acțiuni civile, decât dacă, în caz de admitere, judecătorul desființând rezoluția sau ordonanța atacate, reține cauza spre rejudecare, însă în complet legal constituit, când dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac se aplică în mod corespunzător, sentința de admitere echivalând cu actul de trimitere în judecată, ceea ce nu este cazul, plângerea reclamanților fiind respinsă.

Ca atare, acțiunea reclamanților nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia examinată pe fond. Examinând pe fond acțiunea reclamanților, față de cele mai sus expuse, conform probelor administrate, s-a constatat că având în vedere alcoolemia victimei, traiectoria autoturismului condus de acesta, lipsa centurii de siguranță, pentru producerea accidentului, culpa îi aparține exclusiv. Instanța, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., a constatat că la dosarul cauzei nu există o poliță R.C.A. care să fi fost încheiată de pârâta SC A.R. SA București și care să fie în vigoare la data producerii accidentului astfel că, în baza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și, în consecință a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC A.R.

SA București. De asemenea, pârâta SC A.R. SA București a invocat și prematuritatea cererii de chemare în judecată, excepție ce a fost respinsă, în cauză neoperând dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Și pârâtul-garant F.P.V.S. București a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, însă față de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanța de fond, tribunalul a respins această excepție, precum și excepția prematurității cererii de chemare în judecată, în cauză neoperând dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Față de cele mai sus expuse, ținând seama de dispozițiile art. 998-1000 alin. (3) C. civ., instanța de fond a respins acțiunea reclamanților. A luat act de renunțarea reclamanților la judecata cauzei față de pârâta SC A.T.

SA București. În baza art. 274-276 C. proc. civ., a obligat pe reclamanți să plătească pârâților S.V. și SC D.T.F. SRL Felnac suma de câte 800 lei pentru fiecare, cheltuieli de judecată, justificate cu onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe au formulat apel, în termen, reclamanții P.A.R., în nume propriu și în reprezentarea minorului P.A., P.H., P.R., în calitate de părinți ai defunctului precum și S.H.M.R., în calitate de soră a defunctului. Prin Decizia nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamanții P.A.R., în nume propriu cât și în calitate de reprezentant legal al minorului P.A., P.H., P.R., S.H.M.R.

împotriva sentinței civile nr. 3688/03 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 1236/1/2012 în contradictoriu cu pârâții F.P.V.S. București, S.V. și SC A.T. SA București, SC A.R. SA București și SC D.T.F. SRL Felnac, având ca obiect pretenții. Au fost obligați apelanții, în solidar să plătească intimaților SC D.T.F. SRL Felnac și S.V. câte 400 lei pentru fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat. În primul rând instanța de apel s-a pronunțat asupra cererii de probațiune și a constatat că aceasta se impunea a fi respinsă pentru că, în raport cu disp.art. 294 C. proc. civ. rap. la art. 167 și și 186 și urm. C. proc.

civ., întrucât mărturia a 5 martori, care nici măcar nu au fost nominalizați de către reclamanții - apelanți, nu pot fi in măsura sa răstoarne concluziile a 3 expertize tehnice si criminalistice, măsurătorile efectuate la fata locului, planșele fotografice, analizele de stabilire a dinamicii accidentului rutier, declarații de martori de la locul accidentului - inclusiv martori oculari ajunși la fața locului la scurt timp de la producerea accidentului, precum și buletinul de analiza toxicologica a victimei. Apoi, curtea de apel, în raport cu disp.art. 201 și urm. C. proc. civ. a constatat că o expertiză contabilă în prezenta cauză, mai ales cerute direct în apel nu își găsește utilitatea, necesitatea si pertinenta în cauza, atât în ceea ce privește stabilirea vinovăției in accidentul de circulație, cât și în stabilirea despăgubirilor cu caracter nepatrimonial solicitate de reclamanți.

Pe fondul criticilor apelanților, instanța de apel a constatat că vechiul C. civ., aplicabil prezentei spețe, a instituit răspunderea pentru fapta proprie prin art. 998 și art. 999, care a constituit, totodată, și temeiul pentru stabilirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale și a fost invocat inclusiv în cererea de apel. Atât din sentința apelată, cât și din hotărârile penale pronunțate deja în această cauză, instanța a apreciat că rezultă, fără putință de tăgadă, că nu sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că nu există o faptă ilicită, care să fi fost săvârșită de intimatul S.V. - conducător al autotrenului, precum și faptul că în sarcina acestuia nu poate fi reținută niciun fel de vinovăție.

Or, pentru obligarea la plata despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Consecința este că numai vinovăția, din intenție sau din culpa intimatului S.V. putea fi unica condiție, de ordin subiectiv, care ar fi putut angaja răspunderea civilă delictuală a ambilor intimați -pârâți, iar în condițiile în care nu este îndeplinită condiția vinovăției, nu poate fi antrenată nici răspunderea celorlalți pârâți. Răspunderea presupune, așadar, săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție (intenție sau culpă, iar lipsa vinovăției înlătură răspunderea, chiar dacă fapta a fost săvârșită și prin ea a fost cauzat un prejudiciu.

Întemeierea răspunderii pe vinovăția făptuitorului constituie unul dintre fundamentele importante ale răspunderii juridice în general, deci și ale răspunderii civile delictuale și cum vinovăția (vina sau culpa), reprezintă o condiție esențială a răspunderii civile delictuale, rezultă că această răspundere poate fi angajată numai dacă ne găsim în prezenta unei fapte ilicite, aflată în raport de cauzalitate cu prejudicial produs.

Instanța de apel a arătat că ambii intimați - pârâți au făcut dovada inexistenței raportului de cauzalitate, cât și a existenței unei cauze străine de persoana lor, neimputabilă, pentru producerea prejudiciului ce face obiectul acestei acțiuni, cu sentința penală nr. 141 din 26 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Oravița în Dosarul nr. 559/273/2008, definitivă prin Decizia penală nr. 3/R din 20 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul Caraș - Severin, secția penală, în Dosarul nr. 559/273/2008, precum și cu toate înscrisurile existente în Dosarul nr. 559/273/2008. Aceste hotărâri penale definitive se opun, cu forța puterii de lucru judecat, în această acțiune ulterioară, în răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă valoare probatorie pentru aceste hotărâri, cu obligația corelativă a apelanților de a dovedi contrariul, prin răsturnarea sarcinii probei, care le incumbă.

Nu trebuie omis din vedere că la data petrecerii evenimentelor, dar și la data judecării, atât a cauzelor penale, dar și a celei civile, erau în vigoarea și sunt de asemenea aplicabile în cauză, atât vechiul C. proc. pen., cât și vechiul C. proc. civ., respective vechiul C. civ. Sub aceste auspicii, instanța de apel a statuat că nu poate ignora dispozițiile art. 22 C. proc.

pen., în sensul că hotărârea definitivă a instanței penale are, dacă nu autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, atunci cel puțin putere de lucru judecat cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia Prin scoaterea de sub urmărire penală, atât procurorul, cât și ambele instanțe penale au confirmat inexistența infracțiunii cercetate și, drept urmare nevinovăția penală a subsemnatului Saplontai Vasile pentru producerea accidentului rutier ce a avut loc în ziua de 22 octombrie 2006. Este adevărat însă că vinovăția civilă are o arie de cuprindere măi mare decât cea penală, numai că în cazul particular, acțiunea civilă este accesorie sau subsecventă acțiunii penale, s-a decis definitiv că nu există nici intenție și nici culpă, ca elemente ale vinovăției, în ceea ce-l privește pe intimatul - pârât S. Atât din hotărârea apelată, cât și din hotărârile penale menționate mai sus, s-a arătat că rezultă, fără putință de tăgadă, că nu sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există o faptă ilicită, care să fi fost săvârșită de pârâtul S.V., precum și faptul că în sarcina acestuia nu poate fi reținută niciun fel de vinovăție.

De aceea, Curtea de apel a constatat la rândul ei că, din analiza acestui întreg probatoriu și reexaminând pe fond acțiunea reclamanților, de fond a concluzionat corect și justificat că accidentul de circulație din data de 22 octombrie 2006 a fost produs din culpa exclusiva a victimei P.S., care conducea un vehicul cu o alcoolemie de 1,2 g/l, nu purta centura de siguranța și a intrat pe contrasens, după care a intrat in coliziune cu autotrenul condus de intimatul S.V., care circula regulamentar pe sensul sau de mers, cu o viteza de 25 km/h. De aceea, cum din probatoriul administrat rezultă culpa exclusivă a victimei P.S. și nu a pârâtului S.V., instanța de fond a respins justificat acțiunea reclamanților.

În sfârșit, în ceea ce privește statuările Înaltei Curți din Decizia de casare nr. 4463/2012 cu privire la responsabilitatea F.P.V.S. - F.P.V.S., instanța de apel a constatat că reclamanții -apelanți nu se pot întemeia pe dispozițiile art. 50 alin. (3) din L. 136/1995, care prevede că se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului. Aceasta pentru că o astfel de răspundere nu este antrenată automat de producerea unui prejudiciu, pentru că art. 49 din același act normativ prevede că asigurătorul, respectiv garantul F.P.V.S.

București acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, doar pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația românească în vigoare. Însă, Înalta Curte a reținut prin Decizia civilă nr. 4463/2012 că prin Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008 al C.S.A. a fost modificat prin Ordinul nr. 13/2008 pentru modificarea Normelor privind F.P.V.S., iar F.P.V.S. este, așadar, o asociație, persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită de toți asigurătorii autorizați să practice asigurarea de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (art. 25 alin. (1), (2), Legea nr. 32/2000).

Rezultă, așadar, că F.P.V.S., cum o exprimă chiar denumirea, nu este obligat prin lege să răspundă pentru cel vinovat de producerea accidentului, între el și aceștia neexistând nicio legătură, și deci nici să răspundă delictual pentru prejudiciul cauzat de acesta. Fondului nu i se poate antrena o răspundere solidară cu persoana vinovată în temeiul art. 1003 C. civ., întrucât nu se află în niciuna din ipotezele prevăzute de art. 1000 C. civ. Nu i se poate antrena o astfel de răspundere nici în baza legii speciale pentru că legea specială nu o prevede, iar în lipsa unei stipulații legale, conform art. 1041 C. civ., obligația solidară nu se prezumă. Prin voința legiuitorului, F.P.V.S. este chemat să despăgubească victima străzii, în scop de protecție, independent de ideea de răspundere civilă și deci de culpă în producerea prejudiciului.

Înalta Curte a mai statuat că, procesual, Fondul de protecție F.P.V.S., constituit fiind din asigurătorii de răspundere civilă obligatorie are poziția asigurătorului de R.C.A. dacă vehiculul ar fi fost asigurat de răspundere civilă obligatorie, fapt pentru care cuantumul prejudiciului suferit de victima străzii se stabilește în strictă conformitate cu prevederile normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii R.C.A. pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare în România la data producerii accidentului (art. 6 alin. (2) din Norme). Însă, în raport cu acest norme, chiar dacă F.P.V.S. București are legitimare procesuală activă, acesta nu poartă nicio responsabilitate în privința unor eventuale plăți către reclamanții - apelanți, care sunt soția, respectiv descendenții victimei P.S.

nu au făcut dovada că defunctul lor antecesor P.S. ar fi avut o poliță R.C.A. valabilă, la data producerii accidentului, din culpa sa exclusivă. Pentru aceste motive, dispozițiile art. 50 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 136/1995 nu sunt aplicabile, în sensul solicitat de reclamanții -apelanți. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. și S.H.M.R., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru examinarea pe fond a cauzei cu încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului cu respectarea principiilor contradictorialitătii și al dreptului la apărare și, în consecință admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, recurenții - reclamanți arată că hotărârea atacată este nelegală deoarece s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanța de casare a stabilit că acțiunea reclamanților nu trebuia respinsă de plano ci trebuia examinată pe fond de instanța civilă cu încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a principiilor contradictorialitătii si al dreptului la apărare, dosarele penale generate de producerea accidentului având valoarea unor probe extrajudiciare. Recurenții - reclamanți consideră că acțiunea civilă pentru despăgubiri intentată de persoanele aflate în întreținere, copilul minor și mama acestuia nu poate fi respinsă de către o instanță civilă deoarece art. 50 alin. (3) Legea nr. 136/1995 trebuie să fie aplicat.

Culpa accidentului este irelevantă instanța urmând să oblige la despăgubiri pe asigurătorul R.C.A. al conducătorului auto, sau, Fondul de protecție F.P.V.S.,dacă nu a existat o poliță de asigurare R.C.A. valabilă. Așadar instanța este datoare să stabilească întâi care dintre conducătorii auto a provocat accidentul de circulație: pârâtul S. sau P.S. adică tatăl copilului minor și soțul reclamanților, P.A., S.V., fiind răspunzători după caz: F.P.V.S., dacă a existat culpa lui S.V. respectiv SC A.R. SA dacă va fi stabilită și culpa conducătorului auto P.S., sens în care invocă practica Înaltei Curte de Casație și Justiție din 2014. Se arată de către recurenți că nu există o poliță de asigurare R.C.A.

valabilă pentru autotractorul condus de către S.V., dar există o poliță de asigurare R.C.A. valabilă pentru autoturismul, condus de P.S., polița R.C.A. din data de 30 iunie 2006 încheiată la SC A.R. SA. Precizează că polița R.C.A. valabilă încheiată la SC A.R. SA pentru autoturism a permis încasarea despăgubirilor plătite de SC A.R. SA către SC D.T.F. SRL. Precizează și faptul că existența poliței R.C.A. valabile la data accidentului pentru autoturism la SC A.R. SA a fost indicată de pârâta Fondul de protecție F.P.V.S., prin întâmpinare, iar pârâta SC A.R. SA nu a contestat. Susțin recurenții că Directiva C.E.E.

nr. 72/166 a determinat modificarea Legii nr. 136/1995 și art. 50 alin. (3) stipulează „Se acorda despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri: soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea.conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului ", astfel că indiferent în sarcina cui se va stabili culpa cineva trebuie să plătească despăgubiri legale pentru copilul minor și mama acestuia. Astfel, dreptul unui copil minor sau al unei persoane aflate în întreținere este o creanță recunoscută în practica C.E.D.O. iar forța legală a acesteia a fost echivalată la C.E.D.O. cu dreptul de proprietate. Noțiunea de persoane care se află în întreținere, sintagma cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 cu trimitere la cei dependenți de întreținere care au drept la întreținerea existentă la data accidentului când întreținătorul dispare și întreținerea este oprită.

Legea nr. 172/2004 modifică și completează Legea nr. 136/1995 în scopul corelării acestui act normativ cu Directivele U.E. Astfel, soția și persoana aflată în întreținerea șoferului vinovat de accident pot formula cerere pentru despăgubiri și au aceleași drepturi ca oricare alți terți prejudiciați si care sunt victime ale producerii accidentului de circulație, deoarece soția sau persoana care se află în întreținere sunt terți față de șofer și față de culpa acestuia. Terții ce sunt păgubiți, conform legii și practicii europene, au dreptul la despăgubiri. Terții conform legii existente în RO au aceleași drepturi la despăgubiri: acoperirea oricărui prejudiciu (lucrum cessans). Atâta timp cât există art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 soția și persoana care se află în întreținerea șoferului responsabil de accident pot formula o acțiune civilă pentru a obține despăgubirile cuvenite instanța obligând la plata prestației periodice și daune morale.

Recurenții - reclamanți invocă ca motiv de casare și încălcarea dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituția României, precum și încălcarea art. 315 C. proc. civ. și a art. 1 și 5 din Legea 304/2002. Totodată, recurenții -reclamanți că în mod greșit instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de SC A.R. SA, având în vedere că polița R.C.A. SC A.R. SA valabilă exista la data de 22 octombrie 2006 pentru autoturism iar SC A.R. SA a plătit despăgubiri pentru autotractorul condus de S. Intimata - pârâtă SC A.R. SA București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârilor pronunțate ca fiind temeinice și legale.

De asemenea, a fost formulată întâmpinare și de către intimatul - pârât F.P.V.S., acesta solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: Prioritar, motivele de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ. nu au fost avute în vedere de prezenta instanță deoarece textele de lege respective au fost invocate în mod formal, criticile recurenților reclamanți nesubsumându-se acestor cazuri.

Criticile formulate urmează a fi analizate în ordinea presupusă de succesiunea logică a argumentării soluției adoptate în prezenta cauză, și nu în ordinea în care au fost expuse prin motivele de recurs, răspunzându-se tuturor susținerilor recurenților - reclamanți. Astfel, din dezvoltarea motivelor de recurs, criticile formulate de recurenți pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici vor fi analizate. Potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar potrivit alin. (3) din același text de lege, în rejudecare, instanța de fond va soluționa cauza ținând seama de toate motivele invocate în fața instanței a cărei hotărâre a fost casată. Înalta Curte reține că, prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior (nr. 4463 din 13 noiembrie 2012), s-a statuat că acțiunea reclamanților nu trebuia respinsă de plano, ci trebuia examinată pe fond de instanța civilă, cu încuviințarea și administrarea de probe directe în dovedirea culpei în producerea accidentului, cu respectarea regulilor de procedură civilă, a principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, dosarele penale generate de producerea accidentului având valoarea unor probe extrajudiciare.

Totodată, instanța de casare a constatat că nici excepțiile lipsei calității procesual pasive ale societăților de asigurare și a F.P.V.S. nu au fost legal soluționate, statuând că în măsura în care s-a reținut lipsa unui raport juridic cu societățile de asigurare chemate în judecată, F.P.V.S. avea legitimare procesual pasivă în calitate de garant al obligație de despăgubire, conform art. 11 din Norme și a dispus ca, în cadrul rejudecării, instanța de apel, în aplicarea art. 297 alin. (1) prima teză C. proc. civ. să anuleze sentința și să judece procesul cu evocarea fondului, urmând a da eficiență art. 315 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la problemele de drept dezlegate prin decizia de casare și necesitatea administrării de probe.

Sunt fondate criticile recurenților - reclamanți potrivit cărora nu s-au respectat dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește conținutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanța de rejudecare a apelului, precum și în ceea ce privește necesitatea administrării de probe directe, încălcându-se implicit dreptul la apărare. Instanța de apel, în cuprinsul deciziei recurate, a respins cererea în probațiune formulată de reclamanți prin chiar cererea de apel, încălcând prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

referitoare la rolul activ al instanței în dezlegarea pricinii și aflarea adevărului determinat de ignorarea probatoriului solicitat de apelanții reclamanți, inclusiv sub aspectul nedezbaterii acestuia, aspect care trebuie analizat nu din perspectiva principiului amintit, ci din perspectiva normelor de drept procesual, care prevăd obligația instanței de a se pronunța motivat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, în consecință, și asupra cererii de probe solicitate de părți. Astfel, asupra probelor solicitate de părți instanța trebuie să se pronunțe, printr-o încheiere, după ce au fost examinate condițiile lor de admisibilitate. Prin urmare, este greșită pronunțarea asupra cererii de probe prin decizie, întrucât conform art. 167-168 C. proc.

civ., probele se supun dezbaterii în ședință publică anterior încheierii dezbaterilor și rămânerii în pronunțare, în condițiile în care acestea au fost cerute de reclamanți prin chiar cererea de apel și exista o indicație de evocare a fondului în decizia de casare. Totodată, este greșită și raportarea la expertizele criminalistice, stabilindu-se prin decizia de casare faptul că acestea au valoarea unor probe extrajudiciare. Ignorând aceste statuări ale instanței de recurs, instanța de apel în rejudecare nu face o analiză propriu - zisă a probelor cauzei pentru constatarea lipsei elementelor răspunderii civile delictuale, ci se raportează tot la sentințele penale pronunțate în speță. O atare soluție încalcă dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. și implicit principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, instanța de apel producând recurenților - reclamanți o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Este fondată și critica recurenților - reclamanți privind greșita respingere a acțiunii civile în raport de incidența dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 referitoare la existența raportului de asigurare R.C.A. al șoferului vinovat de producerea accidentului cu SC A.R. SA, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care trebuie intepretate prin raportare la art. 261 pct. 5 din același cod.

Din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 din același cod este nelegală nepronunțarea instanței de apel asupra unora din criticile formulate prin motivele de apel. Recurenții - reclamanți au susținut prin motivele de apel că antrenarea răspunderii F.P.V.S. și a SC A.R. SA este alternativă, iar în măsura în care se reținea culpa exclusivă a șoferului decedat și acesta avea poliță R.C.A. încheiată cu SC A.R. SA, trebuiau aplicate dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 și cuantificate despăgubirile cuvenite persoanelor enumerate de text suportabile de către asigurător. Prin urmare, din verificarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat chestiunea existenței raportului de asigurare R.C.A.

al șoferului vinovat decedat cu SC A.R. SA și, în consecință nu a analizat motivul de apel care susținea aplicabilitatea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. În acest context, este fondată și critica recurenților - reclamanți privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC A.R. SA în măsura în care susținerile din apel ale reclamanților pe aspectele evocate nu au fost deloc analizate, ci instanța de apel s-a limitat la a reține lipsa unei polițe de asigurare în răspundere civilă valabilă la data producerii accidentului. În aceste condiții nu se poate aprecia că instanța de apel a analizat motivele de apel formulate, raportat la situația reală ce trebuia stabilită în cauză, așa cum se dispusese prin decizia de casare anterioară.

Faptul că recurenții din prezenta cauză sunt persoane îndreptățite la a solicita și obține despăgubiri ca urmare a producerii riscului asigurat rezultă din dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 care prevăd următoarele: - (alin. (2)) „Despăgubirile se acordă (...) în caz de vătămare corporală sau deces, atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv" și - (alin. (3)) „Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul/soția sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului". Stabilirea înțelesului exact al dispoziției legale cuprinsă în alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 136/1995 constituie chestiunea de a cărei dezlegare depinde soluționarea prezentului recurs, respectiv stabilirea voinței reale a legiuitorului cu privire la protecția acordată membrilor familiei conducătorul vinovat de producerea accidentului.

Or, chiar dacă în materie de asigurări principiul care se aplică este al interpretării restrictive, din redactarea textului, clară, sub aspectul termenilor utilizați, rezultă că legiuitorul a înțeles să acorde soțului și copiilor aflați în întreținere conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, o protecție comparabilă cu cea acordată victimelor directe ale accidentului respectiv dreptul la despăgubiri pentru daunele morale sau materiale acoperite de asigurarea R.C.A. în condițiile în care paguba produsă îi are cauza în accidentul produs prin intermediul autovehiculului asigurat.

A considera că dreptul la despăgubiri recunoscut acestor membri ai familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului funcționează numai în ipoteza în care sunt victime directe, respectiv în caz de vătămare corporală sau deces deoarece se aflau în autoturism sau în afara lui conform alin. (2) din art. 50, lipsește de orice finalitate și efecte conținutul alin. (3) deoarece, într-o atare interpretare membrii familiei conducătorului auto vinovat au la dispoziție prevederile din alin. (2) fără să mai fie necesare o mențiune specială în ceea ce-i privește, fiind victime directe ale accidentului auto.

Distinct de acestea, parcularitățile acestui tip de asigurare de răspundere civilă obligatorie, caracterul său intuitu rei și funcția sa socială reparatorie impun concluzia că intenția legiuitorului activ prin introducerea alin. (3) al art. 50 prin Legea nr. 304/2007 a fost aceea de a acorda în mod explicit familiei conducătorului auto vinovat de accident dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral sau material produs prin intermediul autovehiculului asigurat, o interpretare contrară nu numai că ar lipsi textul de lege de orice consecințe juridice, dar ar extinde în mod nepermis clauza de excludere a conducătorului auto de la despăgubiri, care funcționează numai între asigurat și asigurător și asupra familiei conducătorului auto ceea ce în mod evident nu a fost în atenția legiuitorului.

În sfârșit se cuvine a fi subliniat și faptul că modificările aduse Legii nr. 136/1995 au avut ca scop implementarea aquis-ul comunitar în această materie și în sensul acordării membrilor familiei conducătorului auto vinovat de producerea accidentului o protecție comparabilă cu cea de care beneficiază celelalte terțe victime. Așa fiind, constatând că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, va reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, fiind necesară administrarea de probe sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care sunt îndreptățiți reclamanții.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. și S.H.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții P.A.R., P.A. prin împuternicit P.A.R., P.H., P.R. și S.H.M.R. împotriva Deciziei civile nr. 21/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.