ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4198/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4198/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului,
din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele
:
Prin sentința civilă nr.
383 din 6 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin – secția comercială
de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 2063/115/2010 s-a admis
acțiunea comercială formulată de reclamanta SC E.V. SRL Caransebeș, împotriva
pârâtei SC C. SRL Reșița și în consecință s-a dispus rezoluțiunea contractului
de prestări servicii din 16 noiembrie 2009 încheiat între părți și repunerea
părților în situația anterioară.
A fost obligată
pârâta să restituie reclamantei suma de 30.000 lei, încasată cu titlu preț
contract; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei, în original, pentru
suma de 100.000 lei. S-a dispus scoaterea reclamantei din incidentul de plată
înregistrat la 17 decembrie 2009 la Centrala Incidentelor de Plăți a B.N.R.,
precum și din Fișierul Național al Persoanelor cu Risc și Fișierul Național de
Incidente de Plăți – Fișierul Național de Cecuri; a fost obligată pârâta să
plătească reclamantei suma de 16.852,20 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de prestări servicii din 16
noiembrie 2009 (dosar) pârâta SC C. SRL Reșița s-a obligat să realizeze pentru
reclamanta-beneficiară SC E.V. SRL Caransebeș prestări servicii conform anexei nr.
1, în valoare totală de 130.000 lei. Ca urmare a semnării acestui contract
pârâta SC C. SRL Reșița a emis factura fiscală din 16 noiembrie 2009 (fila 11
dosar), factură ce a fost semnată de reprezentantul reclamantei, B.I.
Pentru plata acestei
facturi reclamanta a emis în favoarea pârâtei SC C. SRL. Reșița două CEC-uri:
pentru suma de 30.000 lei cu scadență la data de 30 noiembrie 2009 și pentru
suma de 100.000 lei cu scadența la data de 15 decembrie 2009, iar la data de 27
noiembrie 2009 părțile au semnat și procesul verbal de recepție la terminarea
lucrărilor din 27 noiembrie 2009 (fila 10 dosar).
Așa cum rezultă din
conținutul înscrisului denumit notă de constatare încheiat la data de 20 mai 2010
de reprezentanții Gărzii Financiare – Comisariatul Caraș-Severin (filele 38-39
dosar) cele două CEC-uri emise de reclamantă au fost girate de pârâtă către SC B.S.
SRL, cel de 30.000 lei fiind încasat.
Întrucât pârâta nu a
demarat lucrările de renovare reclamanta a notificat pârâta, prin intermediul
executorului judecătoresc S.P.I., invocând totodată și excepția de neexecutare
a contractului din 16 noiembrie 2009 (fila 17 dosar) ca urmare a faptului că
pârâta, deși a încasat, la data de 03 decembrie 2009 suma de 30.000 lei, totuși
aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale. Prin aceeași notificare
reclamanta a restituit pârâtei și originalul facturii din 16 noiembrie 2009,
înștiințând pe pârâtă că obligațiile de plată ale reclamantei, scadente la data
de 15 decembrie 2009, sunt suspendate până în momentul îndeplinirii
obligațiilor contractuale.
Reclamanta a promovat
totodată și acțiune pentru rezoluțiunea contractului, care a făcut obiectul
dosarului nr. 4132/115/2010, care însă a fost respinsă prin admiterea excepției
prematurității introducerii acțiunii, nefăcându-se dovada îndeplinirii
procedurii prevăzute de art. 720
1
C. proc. civ.
Pârâta SC C. SRL
Reșița, deși cauza mai sus menționată se afla pe rolul Tribunalului
Caraș-Severin, a introdus la plată și cel de-al doilea CEC, pentru încasarea
sumei de 100.000 lei, însă nefiind disponibil în cont, cecul nu a fost onorat
la plată iar reclamanta a fost introdusă la Centrala Incidentelor de Plăți a B.N.R.,
precum și în Fișierul Național al Persoanelor cu Risc și Fișierul Național de
Incidente de Plăți – Fișierul Național de Cecuri. Pârâta a procedat ulterior și
la punerea în executare a CEC-ului pentru suma de 100.000 lei, executare
împotriva căreia reclamanta a formulat contestație la executare ce face
obiectul dosarului nr. 81/208/2010, ce se află în prezent pe rolul Tribunalului
Caraș-Severin.
Procedura concilierii
prealabile, prevăzută de dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ., a
fost îndeplinită prin invitația la conciliere (fila 5 dosar) expediată de
reclamantă pârâtei cu confirmare de primire (fila 8 dosar). Deși legal
convocată, pârâta SC C. SRL Reșița nu s-a prezentat la conciliere, motiv pentru
care reprezentanții reclamantei au încheiat procesul verbal de conciliere
directă aflat la fila 6 dosar.
Prin adresa din 14
decembrie 2009 (fila 9 dosar) reclamanta a notificat B.I.S.B. România S.A. – sucursala
Reșița, județul Caraș-Severin asupra faptului că instrumentul de plată denumit
CEC-ul emis în favoarea SC C. SRL, cu sediul în Reșița, nu mai este scadent la
15 decembrie 2009 și că orice plată care va fi efectuată pentru a acoperi
CEC-ul, cu scadență la 15 decembrie 2009, este pe riscul băncii (trasului).
Reclamanta a
solicitat chemarea pârâtei la interogatoriu, iar instanța, prin încheierea din
15 iunie 2010, a admis această probă și a dispus citarea pârâtei, însă deși
legal citată, cu un exemplar al interogatoriului, pârâta nu s-a conformat
dispozițiilor instanței.
Potrivit prevederilor
art. 225 C. proc. civ., dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă
la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări
ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții
potrivnice. Coroborat cu celelalte înscrisuri aflate la dosar (notificarea
excepției de neexecutare a contractului din 16 noiembrie 2009; nota de
constatare din 20 mai 2010 întocmită de reprezentanții Gărzii Financiare –
Comisariatul Caraș-Severin; adresa din 14 decembrie 2009 trimisă de reclamantă
B.I.S.B. România SA, sucursala Reșița), instanța a constatat că, într-adevăr,
deși pârâta SC C. SRL Reșița nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale
asumate prin contractul din 16 noiembrie 2009, totuși a încasat de la
reclamantă suma de 30.000 lei și a încercat și încasarea sumei de 100.000 lei,
prin introducerea la plată a CEC-ului, refuzat la plată datorită lipsei de
disponibil.
Potrivit art. 1020 și
1021 C. civ. – prevederi care completează dispozițiile Codului comercial cu
privire la obligațiile comerciale, în cazul în care una din părți nu
îndeplinește obligația sa, cealaltă parte poate cere, fie executarea
obligației, fie desființarea contractului cu daune interese.
Având în vedere
această stare de fapt dar și prevederile art. 1019, ale art. 1020 și art. 1021
C. civ., ale art. 225 C. proc. civ., ale art. 42 și 43 C. com., instanța a
admis acțiunea comercială formulată de reclamanta SC E.V. SRL Caransebeș
împotriva pârâtei SC C. SRL Reșița.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâta SC C. SRL solicitând, în principal, anularea
hotărârii ca insuficient timbrată conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997
și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente, având în vedere că în
mod nelegal, instanța învestită cu soluționarea cauzei, Tribunalul
Caraș-Severin, s-a declarat instanță competentă teritorial, nesocotind
prevederile art. 4 pct. 2, din contract, din care reiese în mod indubitabil că
în cauza de față competența teritorială aparține instanțelor judecătorești din
București; în subsidiar, solicită modificarea în tot a hotărârii atacate, în
măsura în care nu sunt admise cererile de anulare a hotărârii atacate, în
sensul respingerii cererii de rezoluțiune a contractului de prestări servicii din
16 noiembrie 2009, respingerii cererii de obligare a SC C. SRL la restituirea
sumei de 30 000 lei, încasată cu titlu de preț al contractului conform CEC,
respingerea cererii reclamantei-intimate de restituire a CEC-ului, pentru suma
de 100.000 lei.
În motivarea
apelului, pe aspectele de fond ale cauzei, pârâta a susținut, în esență,
următoarele:
Tribunalul a
pronunțat hotărârea fără ca la dosar să fie depusă de reclamantă anexa nr. 1 la
contractul de prestări servicii, anexă în care se preciza obiectul și locul
unde urmau să se execute prestările de servicii.
Reclamanta, la data
trimetirii notificării din 8 decembrie 2009 nu cunoștea locația unde trebuia
executat contractul.
De asemenea, în
dosarul nr. 4132/115/2009 al Tribunalului Caraș-Severin – secția comercială,
reclamanta arată și în adresa din 6 februarie 2010 că până la data de 26
februarie 2010 nu cunoștea locația unde trebuiau eecutate lucrările.
Se mai susține în
motivarea apelului că în realitate obiectul contractului l-a constituit
închirierea de utilaje și servicii și că pârâta-apelantă și-a îndeplinit
obligațiile asumate prin contract fapt dovedit cu procesul verbal de recepție
la terminarea lucrărilor, din 27 noiembrie 2009, semnat fără obiecțiuni de
reprezentantul reclamantei și cu factura, semnată de asemenea de reprezentantul
reclamantei, urmare a căreia reclamanta a emis, de bună voie, cele două
instrumente de plată pentru întregul preț al contractului 130.000 lei, din care
s-a și încasat suma de 30.000 lei.
În fine, pârâta
apelantă critică hotărârea tribunalului pentru că a inclus în cheltuielile de
judecată suma de 13.000 lei reprezentând onorariu avocat, însă din înscrisurile
depuse la dosar nu rezultă că suma s-a achitat pentru acest dosar.
În apel reclamanta nu
a formulat întampinare și, deși legal citată, nu s-a prezentat la data soluționării
cauzei, 24 februarie 2011.
Curtea de Apel
Timișoara – secția comercială, prin decizia nr. 69 din 24 februarie 2011 a
admis apelul formulat de pârâta SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 383
din 6 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 2063/115/2010,
pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în
judecată formulată de reclamanta SC E.V. SRL.
A obligat pe
reclamanta – intimată SC E.V. SRL să plătească pârâtei – apelante SC C. SRL
suma de 853,9 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța
această decizie, curtea a reținut, în esență, următoarele:
Între cele două părți s-a
încheiat contractul de prestare servicii din 16 noiembrie 2009, prin care
pârâta
SC
C. SRL
s-a obligat să presteze servicii reclamantei
SC
E.V. SRL, conform anexei 1 la contract.
Reclamanta SC E.V. SRL a pretins, în
cererea introductivă, că serviciile convenite cu pârâta nu au fost prestate,
deși suma stabilită pentru plata acestor servicii a fost plătită.
Potrivit art. 1020 și art. 1021
C. civ. - prevederi care completează dispozițiile Codului comercial cu privire
la obligațiile comerciale, în cazul în care una din părți nu își îndeplinește
obligația sa, cealaltă parte poate cere fie executarea obligației, fie
rezoluțiunea/rezilierea contractului cu daune interese.
Curtea a constatat că
obligația la care pârâta
SC C. SRL s-a angajat este una de rezultat,
astfel că simpla sa neexecutare la termen induce prezumția de culpă a
debitorului obligației neexecutate, rămânând ca acesta să facă dovada unei
cauze exoneratoare de răspundere. Împrejurarea că pârâta SC C. SRL nu și-a
executat obligațiile contractuale este un fapt negativ, care nu poate fi
dovedit direct, fiind de ajuns ca creditorul obligației neexecutate să afirme
acest lucru. Rămâne în sarcina debitorului obligației respective să dovedească
executarea sa corespunzătoare, pentru a se putea pune la adăpost față de
răspunderea contractuală.
În speță însă,
executarea obligației de către pârâtă este recunoscută chiar de către
reclamantă, prin reprezentanții săi, cu ocazia încheierii procesului verbal de
recepție la terminarea lucrărilor din 27 noiembrie 2009, în care se menționează
expres că prestatorul și-a îndeplinit obligațiile conform contractului.
Mai mult, reclamanta
SC E.V. SRL a acceptat și factura fiscală din 16 noiembrie 2009, pentru plata
sumei de 130.000 RON, reprezentând plata serviciilor contractate și a emis două
cecuri pentru plata acesteia, unul din cecuri, în valoare de 30.000 RON fiind
încasat de către pârâta SC C. SRL.
În aceste condiții,
în care creditorul obligației contractuale acceptă că obligația a fost
executată astfel cum s-a convenit, conform contractului, nu mai există temei
pentru rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară,
pârâta nefiind în culpă.
Curtea a mai reținut că, față
de această împrejurare, aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. de către
prima instanță este nelegală, întrucât prezumția reținută conform acestor
dispoziții nu are relevanță, deoarece nu se coroborează cu procesul verbal de
recepție semnat chiar de către reprezentantul legal al reclamantei.
De altfel, și formularea art. 225
C. proc. civ. instituie doar o posibilitate pentru judecător de a considera că
refuzul nejustificat al părții de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea
sa la interogatoriu este o mărturisire sau un început de dovadă potrivnic respectivei
părți, posibilitate care nu poate fi valorificată decât în condițiile lipsei
altor probe sau în condițiile în care se coroborează cu celelalte probe
administrate. Nici un început de dovadă nu poate fundamenta o soluție
judecătorească atâta timp cât există probe depline cu înscrisuri, respectiv,
procesul verbal de recepție și factura fiscală acceptată, care dovedesc
contrariul.
Susținerea reclamantei,
conform căreia procesul verbal de recepție este antedatat, el nereflectând
adevărul nu este probată în niciun fel, la fel ca și susținerea că ar fi emis
factura fiscală și cecurile ca o garanție pentru executarea obligației sale
În consecință, nefiind
dovedită culpa pârâtei în executarea contractului
nu există niciun
temei pentru ca serviciile acesteia să nu fie plătite, astfel că nu este
justificată nici cererea reclamantei ca pârâta să fie obligată să restituie
filele cec pe care le are în posesie, pentru că aceste file sunt tocmai
instrumentele de plată pentru prestația executată de către pârâtă conform
contractului.
Ca urmare, nu este fondată
nici cererea reclamantei de scoatere din incidentul de plată înregistrat la 17
decembrie 2009 la Centrala Incidentelor de Plăți a B.N.R. precum și din
Fișierul Național al persoanelor cu risc și fișierul Național de Incidente de
Plăți-Fișierul Național de cecuri, întrucât cecurile au fost emise pentru plata
obligațiilor contractuale asumate și pentru servicii pe care reclamanta a
recunoscut că i-au fost prestate, acceptând și factura fiscală emisă. În
consecință, reclamanta trebuia să ia măsuri pentru existența disponibilului
bănesc în conturile sale, pentru a evita incidentul de plată.
Potrivit art. 2 lit. b)
din Regulamentul nr. 1/2001, emis de Banca Națională a României, publicat în M.
Of. 120/09 martie 2001, privind organizarea și funcționarea la Banca Națională
a României a Centralei Incidentelor de Plăți, prin incident de plată se
înțelege neîndeplinirea întocmai și la timp a obligațiilor participanților,
înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligații
rezultate prin efectul legii și/sau contractului care le reglementează, a căror
neîndeplinire este adusă la cunoștință CIP de către persoanele declarante,
pentru apărarea interesului public.
Rațiunea evidențierii
incidentelor de plăți de către CIP ține de securitatea activităților bancare și
scopul declarat prin Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. este acela de protejare
a interesului public.
Referitor la motivul invocat de apelantă, privind
nesocotirea art. 20 din Legea nr. 146/1997 care prevede că taxele judiciare de
timbru se plătesc anticipat, că în cazul în care taxa de timbru nu a fost
achitată la momentul înregistrării acțiunii, instanta are obligația de a pune
în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată
și că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit este sancționată
cu anularea acțiunii sau a cererii, curtea a constatat că și acesta este
nefondat. Chiar dacă în cauză acțiunea a fost depusă fără a se achita taxa de
timbru, aceasta fiind plătită abia la al doilea termen de judecată, art. 20 alin.
(5) din Legea nr. 146/1997 prevede: “În situația în care instanța
judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau
extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de
timbru nu a fost platită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la
plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind
titlu executoriu.” Așadar, soluția prevăzută de lege în această situație este
darea în debit și nu anularea sentinței pe motiv că nu au fost respectate
dispozițiile prevăzute în Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de
timbru. De altfel, nu se mai poate pune problema dării în debit, întrucât
taxele judiciare au fost achitate la prima instanță.
În ceea ce privește critica
vizând lipsa competenței teritoriale a tribunalului Caraș-Severin privind soluționarea
cererii formulate de petenta SC E.V. SRL, curtea a constatat că este, de
asemenea, nefondată. Într-adevăr, în contractul încheiat între părți la
capitolul 4 ce reglementează soluționarea litigiilor, pct. 4.2., părțile au
prevăzut că în cazul în care nu reușesc să rezolve o divergență contractuală în
mod amiabil, fiecare parte poate solicita ca disputa să se soluționeze de către
instanțele judecătorești din București. Convențiile asupra instanței competente
din punct de vedere teritorial, atunci când sunt permise, nu sunt guvernate de
reguli imperative, însă necompetența teritorială poate fi invocată doar pâna la
prima zi de înfățișare, după această dată necompetența teritorială se acoperă
iar instanța inițial învestită rămâne competentă să judece litigiul în
continuare.
În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanta
intimată SC E.V. SRL a fost obligată să plătească pârâtei- apelante SC C. SRL
suma de 853,9 lei cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva menționatei
decizii reclamanta SC E.V. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art.
304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând,
în principal, admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea in
tot a deciziei civile nr. 69 din 24 februarie 2011, în sensul de a se respinge
apelul formulat de către apelanta pârâta SC C. SRL împotriva sentinței civile nr.
383 din 6 iulie 2010 pronunțată
de
Tribunalul Caras-Severin – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,
cu obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de
judecată, astfel
cum se vor dovedi, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei
civile nr. 69 din 24 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția
comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de apel, pentru
completarea probatoriului în ceea ce priveste
executarea contractului de prestări
servicii din 16 noiembrie 2009,
încheiat între părțile litigante.
În criticile
formulate, după o prezentare a situației de fapt, recurenta reclamantă susține
în esență că instanta de apel a facut o analiza incompletă a probatoriului
administrat în cauză și a dat o apreciere eronată acestor probe, în raport de
care a facut o aplicare gresită a legii în cauza dedusă judecății
prin care s-a facut dovada certă că apelanta
pârâtă
nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de
prestări servicii.
Invocând motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă
susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura,
pricinii, arătând că instanța de apel a nesocotit întreg probatoriul
administrat în cauză prin care a făcut dovada că pârâta nu și-a îndeplinit
obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii, cu referire concretă
la notificarea din 7 decembrie 2009 privind excepția de neexecutare a
contractului în cauză, transmisă pârâtei prin BEJ S.P.; la adresa din 14
decembrie 2009 transmisă către B.I.S.P.B. România SA Reșița și la nota de
constatare din 20 mai 2010 încheiată de Garda Financiară – Comisariatul
Caraș-Severin, prin care se constată că nu s-au derulat operațiuni comerciale
ca urmare a contractului de prestări servicii și nu a fost creat niciun
prejudiciu la bugetul consolidat al statului.
Recurenta-reclamantă
mai susține că că pârâta nu a făcut dovada executării obligațiilor contractuale,
neprezentând nici un înscris, respectiv avize de însoțire a mărfii, facturi
fiscale de achiziție a materialelor necesare executării lucrărilor, situația
lucrărilor efectuate, orice alte acte din care să rezulte tipul, cantitatea și
calitatea materialelor utilizate pentru executarea lucrărilor ce au făcut
obiectul contractului.
Cum obiectul
contractului care a stat la baza raporturilor juridice dintre părți l-a
constituit executarea lucrărilor de construcții, examinarea executării
obligațiilor contractuale trebuia să se facă în raport de prevederile Legii nr.
50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată.
Curtea de Apel
Timișoara – secția comercială a nesocotit procesul verbal de recepție legalizat
în fața B.N.P. A.R. din Caransebeș (prin încheierea de legalizare din 18
noiembrie 2009) care a fost antedatat, respectiv a fost încheiat la data
semnării contractului.
În opinia
recurentei-reclamante, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor,
din 27 noiembrie 2009 încheiat la terminarea lucrărilor pe care instanța de
apel l-a apreciat ca fiind înscrisul prin care s-a recunoscut executarea
obligației de către societatea pârâtă, nu este pertinent și nu produce efecte
juridice în cauză, avându-se în vedere că nu îndeplinește cerințele prevăzute
de art. 37 din Legea nr. 50/1991.
Recurenta precizează
că în calitate de beneficiar al lucrării i-a achitat pârâtei ca prestator
servicii, la data de 3 decembrie 2009, suma de 30000 lei cu titlu de avans preț
contract, împrejurare reținută în mod corect de instanța de fond.
Or, pârâta, cu rea
credință, a prezentat la încasarea cec-ul, pentru suma de 100.000 lei, în
contextul în care era evident că această sumă era nedatorată, în atare situație
instanța de apel a ignorat probele existente la dosarul cauzei, în speță adresa
din 14 decembrie 2009 prin care reclamanta a înștiințat banca S. că cec-ul de
100000 lei nu mai era scadent la data de 15 decembrie 2009 și notificarea din 8
decembrie 2009 transmisă pârâtei prin care a invocat excepția de neexecutare a
contractului și interdicția introducerii la plată a respectivului cec.
Prin critica
întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă
învederează că s-a făcut o greșită interpretare a textelor legale aplicabile
raportului juridic dintre părți, a clauzelor contractului, o greșită coroborare
și reținerea probelor din dosar, cu referire la aplicarea prevederilor art. 1020
și art. 1021 C. civ., ce trebuiau raportate la dispozițiile art. 969 C. civ. și
art. 42, art. 43 și art. 46 C. com.
Din dovezile
(înscrisurile) la care a făcut trimitere instanța de fond, aflate la dosarul
cauzei, a rezultat în mod cert că pârâta, în calitate de prestator de servicii
nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și în consecință în mod legal
instanța de fond a apreciat că acestea sunt în completare la prezumțiile
instituite de art. 225 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă
mai susține că decizia pronunțată de instanța de apel s-a dat cu aplicarea
greșită a legii, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în
sensul că instanța de apel nu a examinat executarea obligațiilor contractuale
în raport de dispozițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de
construcții și că procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor nu
întrunește condițiile prevăzute la art. 37 din această lege.
De asemenea,
reclamanta recurentă susține că a achitat pârâtei suma de 30.000 lei la data de
3 decembrie 2009 cu titlu de avans pentru executarea contractului și în consecință,
după pronunțarea sentinței nr. 383 din 6 iulie 2010 de către tribunal, prin
care pârâta a fost obligată să-i restituie această sumă, la data de 8 ianuarie
2011 pârâta a depus la casieria reclamantei suma de 15.000 lei și a emis 3
bilete la ordin în favoarea reclamantei pentru suma totală de 31.852,20 lei,
scadente în lunile februarie, martie și aprilie 2011, fapt ce probează recunoașterea
pârâtei că nu a executat niciuna dintre lucrările de renovare, stipulate în
anexa nr. 1, la care s-a obligat prin contract.
Pârâta SC C. SRL a
formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât
deși reclamnta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9
C. proc. civ. în dezvoltarea motivelor de recurs critică doar modul de
interpretare al probatoriilor, de către curtea de apel, fără a preciza în ce
constă nelegalitatea deciziei.
De asemenea, pârâta
arată că în mod nelegal reclamanta susține că instanța de apel a calificat greșit
contractul ca fiind unul de prestări de servicii și nu de executare lucrări,
cum pretinde reclamanta, deoarece contractul de intitulează ”contract de
prestare de servicii”, iar la obiectul contractului se precizează că
prestatorul de obligă să realizeze pentru beneficiar prestări servicii conform
anexei 1 și în consecință curtea de apel constatând îndeplinirea obligațiilor
contractuale de către pârâta a respins acțiunea reclamantei.
Referitor la
invocarea unei presupuse recunoașteri a neexecutării obligațiilor contractuale
prin plata parțială a sumelor la care instanța de fond a obligat-o, pârâta susține
că sentința comercială pronunțată în fond este executorie și în consecință în
condițiile în care nu s-a obținut suspendarea acestei executări, a apreciat că
este oportună executarea de bună voie, până la momentul admiterii apelului și
respingerii cererii introductive.
Reclamanta SC E.V.
SRL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat
de reclamanta SC E.V. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 69 din 24 februarie
2011 a Curții de Apel Timișoara - secția comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 16 decembrie 2011.