ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4198/2011

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele : Prin sentința civilă nr. 383 din 6 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin – secția comercială de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. 2063/115/2010 s-a admis acțiunea comercială formulată de reclamanta SC E.V. SRL Caransebeș, împotriva pârâtei SC C. SRL Reșița și în consecință s-a dispus rezoluțiunea contractului de prestări servicii din 16 noiembrie 2009 încheiat între părți și repunerea părților în situația anterioară. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 30.000 lei, încasată cu titlu preț contract; a fost obligată pârâta să restituie reclamantei, în original, pentru suma de 100.000 lei.

S-a dispus scoaterea reclamantei din incidentul de plată înregistrat la 17 decembrie 2009 la Centrala Incidentelor de Plăți a B.N.R., precum și din Fișierul Național al Persoanelor cu Risc și Fișierul Național de Incidente de Plăți – Fișierul Național de Cecuri; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 16.852,20 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de prestări servicii din 16 noiembrie 2009 (dosar) pârâta SC C. SRL Reșița s-a obligat să realizeze pentru reclamanta-beneficiară SC E.V. SRL Caransebeș prestări servicii conform anexei nr. 1, în valoare totală de 130.000 lei. Ca urmare a semnării acestui contract pârâta SC C. SRL Reșița a emis factura fiscală din 16 noiembrie 2009 (fila 11 dosar), factură ce a fost semnată de reprezentantul reclamantei, B.I.

Pentru plata acestei facturi reclamanta a emis în favoarea pârâtei SC C. SRL. Reșița două CEC-uri: pentru suma de 30.000 lei cu scadență la data de 30 noiembrie 2009 și pentru suma de 100.000 lei cu scadența la data de 15 decembrie 2009, iar la data de 27 noiembrie 2009 părțile au semnat și procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 27 noiembrie 2009 (fila 10 dosar). Așa cum rezultă din conținutul înscrisului denumit notă de constatare încheiat la data de 20 mai 2010 de reprezentanții Gărzii Financiare – Comisariatul Caraș-Severin (filele 38-39 dosar) cele două CEC-uri emise de reclamantă au fost girate de pârâtă către SC B.S. SRL, cel de 30.000 lei fiind încasat.

Întrucât pârâta nu a demarat lucrările de renovare reclamanta a notificat pârâta, prin intermediul executorului judecătoresc S.P.I., invocând totodată și excepția de neexecutare a contractului din 16 noiembrie 2009 (fila 17 dosar) ca urmare a faptului că pârâta, deși a încasat, la data de 03 decembrie 2009 suma de 30.000 lei, totuși aceasta nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale. Prin aceeași notificare reclamanta a restituit pârâtei și originalul facturii din 16 noiembrie 2009, înștiințând pe pârâtă că obligațiile de plată ale reclamantei, scadente la data de 15 decembrie 2009, sunt suspendate până în momentul îndeplinirii obligațiilor contractuale. Reclamanta a promovat totodată și acțiune pentru rezoluțiunea contractului, care a făcut obiectul dosarului nr. 4132/115/2010, care însă a fost respinsă prin admiterea excepției prematurității introducerii acțiunii, nefăcându-se dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 720 1 C. proc.

civ. Pârâta SC C. SRL Reșița, deși cauza mai sus menționată se afla pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, a introdus la plată și cel de-al doilea CEC, pentru încasarea sumei de 100.000 lei, însă nefiind disponibil în cont, cecul nu a fost onorat la plată iar reclamanta a fost introdusă la Centrala Incidentelor de Plăți a B.N.R., precum și în Fișierul Național al Persoanelor cu Risc și Fișierul Național de Incidente de Plăți – Fișierul Național de Cecuri. Pârâta a procedat ulterior și la punerea în executare a CEC-ului pentru suma de 100.000 lei, executare împotriva căreia reclamanta a formulat contestație la executare ce face obiectul dosarului nr. 81/208/2010, ce se află în prezent pe rolul Tribunalului Caraș-Severin.

Procedura concilierii prealabile, prevăzută de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., a fost îndeplinită prin invitația la conciliere (fila 5 dosar) expediată de reclamantă pârâtei cu confirmare de primire (fila 8 dosar). Deși legal convocată, pârâta SC C. SRL Reșița nu s-a prezentat la conciliere, motiv pentru care reprezentanții reclamantei au încheiat procesul verbal de conciliere directă aflat la fila 6 dosar. Prin adresa din 14 decembrie 2009 (fila 9 dosar) reclamanta a notificat B.I.S.B. România S.A. – sucursala Reșița, județul Caraș-Severin asupra faptului că instrumentul de plată denumit CEC-ul emis în favoarea SC C. SRL, cu sediul în Reșița, nu mai este scadent la 15 decembrie 2009 și că orice plată care va fi efectuată pentru a acoperi CEC-ul, cu scadență la 15 decembrie 2009, este pe riscul băncii (trasului).

Reclamanta a solicitat chemarea pârâtei la interogatoriu, iar instanța, prin încheierea din 15 iunie 2010, a admis această probă și a dispus citarea pârâtei, însă deși legal citată, cu un exemplar al interogatoriului, pârâta nu s-a conformat dispozițiilor instanței. Potrivit prevederilor art. 225 C. proc. civ., dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice. Coroborat cu celelalte înscrisuri aflate la dosar (notificarea excepției de neexecutare a contractului din 16 noiembrie 2009; nota de constatare din 20 mai 2010 întocmită de reprezentanții Gărzii Financiare – Comisariatul Caraș-Severin; adresa din 14 decembrie 2009 trimisă de reclamantă B.I.S.B.

România SA, sucursala Reșița), instanța a constatat că, într-adevăr, deși pârâta SC C. SRL Reșița nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate prin contractul din 16 noiembrie 2009, totuși a încasat de la reclamantă suma de 30.000 lei și a încercat și încasarea sumei de 100.000 lei, prin introducerea la plată a CEC-ului, refuzat la plată datorită lipsei de disponibil. Potrivit art. 1020 și 1021 C. civ. – prevederi care completează dispozițiile Codului comercial cu privire la obligațiile comerciale, în cazul în care una din părți nu îndeplinește obligația sa, cealaltă parte poate cere, fie executarea obligației, fie desființarea contractului cu daune interese. Având în vedere această stare de fapt dar și prevederile art. 1019, ale art. 1020 și art. 1021 C. civ., ale art. 225 C. proc.

civ., ale art. 42 și 43 C. com., instanța a admis acțiunea comercială formulată de reclamanta SC E.V. SRL Caransebeș împotriva pârâtei SC C. SRL Reșița.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC C. SRL solicitând, în principal, anularea hotărârii ca insuficient timbrată conform prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente, având în vedere că în mod nelegal, instanța învestită cu soluționarea cauzei, Tribunalul Caraș-Severin, s-a declarat instanță competentă teritorial, nesocotind prevederile art. 4 pct. 2, din contract, din care reiese în mod indubitabil că în cauza de față competența teritorială aparține instanțelor judecătorești din București; în subsidiar, solicită modificarea în tot a hotărârii atacate, în măsura în care nu sunt admise cererile de anulare a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de rezoluțiune a contractului de prestări servicii din 16 noiembrie 2009, respingerii cererii de obligare a SC C. SRL la restituirea sumei de 30 000 lei, încasată cu titlu de preț al contractului conform CEC, respingerea cererii reclamantei-intimate de restituire a CEC-ului, pentru suma de 100.000 lei.

În motivarea apelului, pe aspectele de fond ale cauzei, pârâta a susținut, în esență, următoarele: Tribunalul a pronunțat hotărârea fără ca la dosar să fie depusă de reclamantă anexa nr. 1 la contractul de prestări servicii, anexă în care se preciza obiectul și locul unde urmau să se execute prestările de servicii. Reclamanta, la data trimetirii notificării din 8 decembrie 2009 nu cunoștea locația unde trebuia executat contractul. De asemenea, în dosarul nr. 4132/115/2009 al Tribunalului Caraș-Severin – secția comercială, reclamanta arată și în adresa din 6 februarie 2010 că până la data de 26 februarie 2010 nu cunoștea locația unde trebuiau eecutate lucrările.

Se mai susține în motivarea apelului că în realitate obiectul contractului l-a constituit închirierea de utilaje și servicii și că pârâta-apelantă și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract fapt dovedit cu procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor, din 27 noiembrie 2009, semnat fără obiecțiuni de reprezentantul reclamantei și cu factura, semnată de asemenea de reprezentantul reclamantei, urmare a căreia reclamanta a emis, de bună voie, cele două instrumente de plată pentru întregul preț al contractului 130.000 lei, din care s-a și încasat suma de 30.000 lei. În fine, pârâta apelantă critică hotărârea tribunalului pentru că a inclus în cheltuielile de judecată suma de 13.000 lei reprezentând onorariu avocat, însă din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că suma s-a achitat pentru acest dosar.

În apel reclamanta nu a formulat întampinare și, deși legal citată, nu s-a prezentat la data soluționării cauzei, 24 februarie 2011. Curtea de Apel Timișoara – secția comercială, prin decizia nr. 69 din 24 februarie 2011 a admis apelul formulat de pârâta SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 383 din 6 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 2063/115/2010, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC E.V. SRL. A obligat pe reclamanta – intimată SC E.V. SRL să plătească pârâtei – apelante SC C. SRL suma de 853,9 lei cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie, curtea a reținut, în esență, următoarele: Între cele două părți s-a încheiat contractul de prestare servicii din 16 noiembrie 2009, prin care pârâta SC C. SRL s-a obligat să presteze servicii reclamantei SC E.V.

SRL, conform anexei 1 la contract. Reclamanta SC E.V. SRL a pretins, în cererea introductivă, că serviciile convenite cu pârâta nu au fost prestate, deși suma stabilită pentru plata acestor servicii a fost plătită. Potrivit art. 1020 și art. 1021 C. civ. - prevederi care completează dispozițiile Codului comercial cu privire la obligațiile comerciale, în cazul în care una din părți nu își îndeplinește obligația sa, cealaltă parte poate cere fie executarea obligației, fie rezoluțiunea/rezilierea contractului cu daune interese. Curtea a constatat că obligația la care pârâta SC C. SRL s-a angajat este una de rezultat, astfel că simpla sa neexecutare la termen induce prezumția de culpă a debitorului obligației neexecutate, rămânând ca acesta să facă dovada unei cauze exoneratoare de răspundere.

Împrejurarea că pârâta SC C. SRL nu și-a executat obligațiile contractuale este un fapt negativ, care nu poate fi dovedit direct, fiind de ajuns ca creditorul obligației neexecutate să afirme acest lucru. Rămâne în sarcina debitorului obligației respective să dovedească executarea sa corespunzătoare, pentru a se putea pune la adăpost față de răspunderea contractuală. În speță însă, executarea obligației de către pârâtă este recunoscută chiar de către reclamantă, prin reprezentanții săi, cu ocazia încheierii procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 27 noiembrie 2009, în care se menționează expres că prestatorul și-a îndeplinit obligațiile conform contractului. Mai mult, reclamanta SC E.V.

SRL a acceptat și factura fiscală din 16 noiembrie 2009, pentru plata sumei de 130.000 RON, reprezentând plata serviciilor contractate și a emis două cecuri pentru plata acesteia, unul din cecuri, în valoare de 30.000 RON fiind încasat de către pârâta SC C. SRL. În aceste condiții, în care creditorul obligației contractuale acceptă că obligația a fost executată astfel cum s-a convenit, conform contractului, nu mai există temei pentru rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară, pârâta nefiind în culpă. Curtea a mai reținut că, față de această împrejurare, aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ. de către prima instanță este nelegală, întrucât prezumția reținută conform acestor dispoziții nu are relevanță, deoarece nu se coroborează cu procesul verbal de recepție semnat chiar de către reprezentantul legal al reclamantei.

De altfel, și formularea art. 225 C. proc. civ. instituie doar o posibilitate pentru judecător de a considera că refuzul nejustificat al părții de a răspunde la interogatoriu sau neprezentarea sa la interogatoriu este o mărturisire sau un început de dovadă potrivnic respectivei părți, posibilitate care nu poate fi valorificată decât în condițiile lipsei altor probe sau în condițiile în care se coroborează cu celelalte probe administrate. Nici un început de dovadă nu poate fundamenta o soluție judecătorească atâta timp cât există probe depline cu înscrisuri, respectiv, procesul verbal de recepție și factura fiscală acceptată, care dovedesc contrariul.

Susținerea reclamantei, conform căreia procesul verbal de recepție este antedatat, el nereflectând adevărul nu este probată în niciun fel, la fel ca și susținerea că ar fi emis factura fiscală și cecurile ca o garanție pentru executarea obligației sale În consecință, nefiind dovedită culpa pârâtei în executarea contractului nu există niciun temei pentru ca serviciile acesteia să nu fie plătite, astfel că nu este justificată nici cererea reclamantei ca pârâta să fie obligată să restituie filele cec pe care le are în posesie, pentru că aceste file sunt tocmai instrumentele de plată pentru prestația executată de către pârâtă conform contractului. Ca urmare, nu este fondată nici cererea reclamantei de scoatere din incidentul de plată înregistrat la 17 decembrie 2009 la Centrala Incidentelor de Plăți a B.N.R.

precum și din Fișierul Național al persoanelor cu risc și fișierul Național de Incidente de Plăți-Fișierul Național de cecuri, întrucât cecurile au fost emise pentru plata obligațiilor contractuale asumate și pentru servicii pe care reclamanta a recunoscut că i-au fost prestate, acceptând și factura fiscală emisă. În consecință, reclamanta trebuia să ia măsuri pentru existența disponibilului bănesc în conturile sale, pentru a evita incidentul de plată. Potrivit art. 2 lit. b) din Regulamentul nr. 1/2001, emis de Banca Națională a României, publicat în M. Of.

120/09 martie 2001, privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Incidentelor de Plăți, prin incident de plată se înțelege neîndeplinirea întocmai și la timp a obligațiilor participanților, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligații rezultate prin efectul legii și/sau contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoștință CIP de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public. Rațiunea evidențierii incidentelor de plăți de către CIP ține de securitatea activităților bancare și scopul declarat prin Regulamentul nr. 1/2001 al B.N.R. este acela de protejare a interesului public.

Referitor la motivul invocat de apelantă, privind nesocotirea art. 20 din Legea nr. 146/1997 care prevede că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, că în cazul în care taxa de timbru nu a fost achitată la momentul înregistrării acțiunii, instanta are obligația de a pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată și că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit este sancționată cu anularea acțiunii sau a cererii, curtea a constatat că și acesta este nefondat.

Chiar dacă în cauză acțiunea a fost depusă fără a se achita taxa de timbru, aceasta fiind plătită abia la al doilea termen de judecată, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 prevede: “În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost platită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.” Așadar, soluția prevăzută de lege în această situație este darea în debit și nu anularea sentinței pe motiv că nu au fost respectate dispozițiile prevăzute în Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

De altfel, nu se mai poate pune problema dării în debit, întrucât taxele judiciare au fost achitate la prima instanță. În ceea ce privește critica vizând lipsa competenței teritoriale a tribunalului Caraș-Severin privind soluționarea cererii formulate de petenta SC E.V. SRL, curtea a constatat că este, de asemenea, nefondată. Într-adevăr, în contractul încheiat între părți la capitolul 4 ce reglementează soluționarea litigiilor, pct. 4.2., părțile au prevăzut că în cazul în care nu reușesc să rezolve o divergență contractuală în mod amiabil, fiecare parte poate solicita ca disputa să se soluționeze de către instanțele judecătorești din București.

Convențiile asupra instanței competente din punct de vedere teritorial, atunci când sunt permise, nu sunt guvernate de reguli imperative, însă necompetența teritorială poate fi invocată doar pâna la prima zi de înfățișare, după această dată necompetența teritorială se acoperă iar instanța inițial învestită rămâne competentă să judece litigiul în continuare. În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanta intimată SC E.V. SRL a fost obligată să plătească pârâtei- apelante SC C. SRL suma de 853,9 lei cheltuieli de judecată în apel. Împotriva menționatei decizii reclamanta SC E.V. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând, în principal, admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea in tot a deciziei civile nr. 69 din 24 februarie 2011, în sensul de a se respinge apelul formulat de către apelanta pârâta SC C. SRL împotriva sentinței civile nr. 383 din 6 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, cu obligarea apelantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum se vor dovedi, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 69 din 24 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția comercială, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de apel, pentru completarea probatoriului în ceea ce priveste executarea contractului de prestări servicii din 16 noiembrie 2009, încheiat între părțile litigante.

În criticile formulate, după o prezentare a situației de fapt, recurenta reclamantă susține în esență că instanta de apel a facut o analiza incompletă a probatoriului administrat în cauză și a dat o apreciere eronată acestor probe, în raport de care a facut o aplicare gresită a legii în cauza dedusă judecății prin care s-a facut dovada certă că apelanta pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii. Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta reclamantă susține că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura, pricinii, arătând că instanța de apel a nesocotit întreg probatoriul administrat în cauză prin care a făcut dovada că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de prestări servicii, cu referire concretă la notificarea din 7 decembrie 2009 privind excepția de neexecutare a contractului în cauză, transmisă pârâtei prin BEJ S.P.; la adresa din 14 decembrie 2009 transmisă către B.I.S.P.B. România SA Reșița și la nota de constatare din 20 mai 2010 încheiată de Garda Financiară – Comisariatul Caraș-Severin, prin care se constată că nu s-au derulat operațiuni comerciale ca urmare a contractului de prestări servicii și nu a fost creat niciun prejudiciu la bugetul consolidat al statului.

Recurenta-reclamantă mai susține că că pârâta nu a făcut dovada executării obligațiilor contractuale, neprezentând nici un înscris, respectiv avize de însoțire a mărfii, facturi fiscale de achiziție a materialelor necesare executării lucrărilor, situația lucrărilor efectuate, orice alte acte din care să rezulte tipul, cantitatea și calitatea materialelor utilizate pentru executarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractului. Cum obiectul contractului care a stat la baza raporturilor juridice dintre părți l-a constituit executarea lucrărilor de construcții, examinarea executării obligațiilor contractuale trebuia să se facă în raport de prevederile Legii nr. 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată.

Curtea de Apel Timișoara – secția comercială a nesocotit procesul verbal de recepție legalizat în fața B.N.P. A.R. din Caransebeș (prin încheierea de legalizare din 18 noiembrie 2009) care a fost antedatat, respectiv a fost încheiat la data semnării contractului. În opinia recurentei-reclamante, procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, din 27 noiembrie 2009 încheiat la terminarea lucrărilor pe care instanța de apel l-a apreciat ca fiind înscrisul prin care s-a recunoscut executarea obligației de către societatea pârâtă, nu este pertinent și nu produce efecte juridice în cauză, avându-se în vedere că nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 37 din Legea nr. 50/1991. Recurenta precizează că în calitate de beneficiar al lucrării i-a achitat pârâtei ca prestator servicii, la data de 3 decembrie 2009, suma de 30000 lei cu titlu de avans preț contract, împrejurare reținută în mod corect de instanța de fond.

Or, pârâta, cu rea credință, a prezentat la încasarea cec-ul, pentru suma de 100.000 lei, în contextul în care era evident că această sumă era nedatorată, în atare situație instanța de apel a ignorat probele existente la dosarul cauzei, în speță adresa din 14 decembrie 2009 prin care reclamanta a înștiințat banca S. că cec-ul de 100000 lei nu mai era scadent la data de 15 decembrie 2009 și notificarea din 8 decembrie 2009 transmisă pârâtei prin care a invocat excepția de neexecutare a contractului și interdicția introducerii la plată a respectivului cec. Prin critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă învederează că s-a făcut o greșită interpretare a textelor legale aplicabile raportului juridic dintre părți, a clauzelor contractului, o greșită coroborare și reținerea probelor din dosar, cu referire la aplicarea prevederilor art. 1020 și art. 1021 C. civ., ce trebuiau raportate la dispozițiile art. 969 C. civ.

și art. 42, art. 43 și art. 46 C. com. Din dovezile (înscrisurile) la care a făcut trimitere instanța de fond, aflate la dosarul cauzei, a rezultat în mod cert că pârâta, în calitate de prestator de servicii nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale și în consecință în mod legal instanța de fond a apreciat că acestea sunt în completare la prezumțiile instituite de art. 225 C. proc. civ. Recurenta reclamantă mai susține că decizia pronunțată de instanța de apel s-a dat cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a examinat executarea obligațiilor contractuale în raport de dispozițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții și că procesul verbal de recepție la terminarea lucrărilor nu întrunește condițiile prevăzute la art. 37 din această lege.

De asemenea, reclamanta recurentă susține că a achitat pârâtei suma de 30.000 lei la data de 3 decembrie 2009 cu titlu de avans pentru executarea contractului și în consecință, după pronunțarea sentinței nr. 383 din 6 iulie 2010 de către tribunal, prin care pârâta a fost obligată să-i restituie această sumă, la data de 8 ianuarie 2011 pârâta a depus la casieria reclamantei suma de 15.000 lei și a emis 3 bilete la ordin în favoarea reclamantei pentru suma totală de 31.852,20 lei, scadente în lunile februarie, martie și aprilie 2011, fapt ce probează recunoașterea pârâtei că nu a executat niciuna dintre lucrările de renovare, stipulate în anexa nr. 1, la care s-a obligat prin contract. Pârâta SC C. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât deși reclamnta își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. în dezvoltarea motivelor de recurs critică doar modul de interpretare al probatoriilor, de către curtea de apel, fără a preciza în ce constă nelegalitatea deciziei. De asemenea, pârâta arată că în mod nelegal reclamanta susține că instanța de apel a calificat greșit contractul ca fiind unul de prestări de servicii și nu de executare lucrări, cum pretinde reclamanta, deoarece contractul de intitulează ”contract de prestare de servicii”, iar la obiectul contractului se precizează că prestatorul de obligă să realizeze pentru beneficiar prestări servicii conform anexei 1 și în consecință curtea de apel constatând îndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâta a respins acțiunea reclamantei.

Referitor la invocarea unei presupuse recunoașteri a neexecutării obligațiilor contractuale prin plata parțială a sumelor la care instanța de fond a obligat-o, pârâta susține că sentința comercială pronunțată în fond este executorie și în consecință în condițiile în care nu s-a obținut suspendarea acestei executări, a apreciat că este oportună executarea de bună voie, până la momentul admiterii apelului și respingerii cererii introductive. Reclamanta SC E.V. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.V. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 69 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2011.