ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 535/2014
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 535/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea
lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial
pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și
asigurări sociale, sub nr. 5034 din 10 februarie 2009, reclamantul F.M.A. a
chemat în judecată pe pârâta C.N.A.D.N.R., solicitând instanței ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 73
din 27 ianuarie 2009, ca fiind nelegală și netemeinică față de dispozițiile
art. 41 și 268 alin. (2) C. muncii, reintegrarea sa în funcția avută anterior
emiterii deciziei contestate și plata drepturilor salariale cuvenite până la
efectiva reintegrare în funcție, constând în diferența salarială dintre
salariul avut anterior modificării unilaterale și cel efectiv încasat ca urmare
a emiterii deciziei de modificare a contractului de muncă, cu cheltuieli de
judecată.
În motivarea
cererii, reclamantul a arătat că a fost angajat al pârâtei în funcția de
director al Direcției Valorificare Resurse Proprii numit prin Decizia nr. 864
din 12 septembrie 2008, încheind în acest sens Actul adițional nr. 1.036 din 12
septembrie 2008 la contractul de muncă. La data de 27 ianuarie 2009, i s-a
comunicat Decizia nr. 73 emisă de către Directorul Adjunct al C.N.A.D.N.R. prin
care i s-a adus la cunoștință că începând cu aceeași dată a fost retrogradat
din funcție și numit în funcția de economist la Biroul Utilizarea Zonei
Drumurilor din cadrul aceleiași direcții în care a deținut funcția de director.
Reclamantul a
apreciat că respectiva decizie este nelegală, întrucât reprezintă o modificare
unilaterală a contractului de muncă sub aspectul funcției și al salariului
contrar dispozițiilor art. 41 și 48 C. muncii.
La termenul de
judecată din 23 noiembrie 2009 instanța a invocat din oficiu excepția
necompetenței teritoriale în soluționarea cauzei.
Prin Sentința
civilă nr. 7.346 din 23 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalului București,
secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția
necompetenței teritoriale și, în consecință, declinată competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.
Prin Sentința
civilă nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 a Tribunalului Argeș a fost respinsă
excepția lipsei de obiect, a fost admisă acțiunea formulată de contestatorul
F.M.A., în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N.R. SA, a fost constatată nulitatea
absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009; s-a dispus reintegrarea
contestatorului pe postul avut anterior emiterii deciziei contestate. A fost
obligată intimata la plata drepturilor salariale constând în diferența
salarială dintre salariul avut anterior modificării unilaterale și cel efectiv
încasat ca urmare a emiterii deciziei de modificare a contractului de muncă,
începând cu data de 27 ianuarie 2009 până la reintegrarea efectivă, sume
actualizate în raport de rata inflației la data plății efective, precum și la
plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva
acestei sentințe a formulat recurs intimata C.N.A.D.N.R. SA, cauza fiind
înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. 5034/3/2009.
Prin Decizia
civilă nr. 1336/R-CM din 16 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel
Pitești a fost admis recursul declarat de recurenta-intimată C.N.A.D.N.R. SA
împotriva Sentinței civile nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 pronunțată de
Tribunalul Argeș în dosarul nr. 5034/3/2009 în contradictoriu cu intimatul
F.M.A., a fost casată sentința și trimisă cauza spre competentă soluționare în
primă instanță la Tribunalul București, secția comercială.
Pe rolul
Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cauza a fost înregistrată sub
nr. 58872/3/2010, primul termen de judecată fiind acordat în sistem
informatizat pentru data de 6 decembrie 2010.
La data de 6
iunie 2011, C.N.A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția
necompetenței teritoriale, dar și excepția de necompetență funcțională a
secției comerciale, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.
Prin Sentința
civilă nr. 7.558 din 29 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a
VI-a civilă, în dosarul nr. 58872/3/2010, cererea reclamantului a fost respinsă
ca neîntemeiată.
Pentru a
pronunța această sentință tribunalul a reținut că prin cererea introductivă
dedusă judecății, astfel cum a fost formulată inițial și precizată la termenul
de judecată din 13 septembrie 2011, reclamantul contestă legalitatea emiterii
deciziei de încetare a atribuțiilor sale de director al Direcției Valorificare
Resurse Proprii, din cadrul structurii organizatorice a pârâtei (celelalte
capete de cerere fiind consecința primului și urmează soarta acestuia).
Tribunalul a
reținut că, în cauză, Curtea de Apel Pitești, în soluționarea recursului
declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș (urmare a cererii
reclamantului întemeiată pe dispoziții de dreptul muncii), prin Decizia nr.
1.336/R-CM din 16 septembrie 2010 (în dosarul nr. 5034/3/2009), a admis
recursul formulat de recurenta-intimată C.N.A.D.N.R. SA, a casat Sentința
recurată nr. 644/CM din 23 aprilie 2010 și a trimis cauza la Tribunalul
București, secția comercială, spre competentă soluționare în prima instanță.
În considerentele
acestei decizii, instanța de recurs a reținut că, în mod greșit, pricina a fost
soluționată de către Tribunalul Argeș, deoarece litigiul are o natură
comercială, examinarea unei decizii de trecere de pe funcția de director al
societății într-o funcție de execuție, cum este cazul reclamantului, fiind de
competența tribunalului comercial. S-a făcut trimitere la dispozițiile art. 2
alin. (1) lit. a) C. proc. civ., capătul principal de cerere fiind neevaluabil
în bani.
Instanța de
recurs a mai stabilit și că, potrivit dispozițiilor art. 152 din Legea nr.
31/1990, care fac trimitere la dispozițiile art. 137
1
alin. (3),
directorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă, iar dacă
directorii au fost desemnați dintre salariați, contractul individual de muncă
este suspendat pe durata mandatului, (articolele 143 și 143
1
din
Legea nr. 31/1990 reglementând procedura de numire și de revocare a
directorilor societății pe acțiuni).
Prin urmare,
printr-o decizie irevocabilă, pronunțată de o instanță de recurs, s-a stabilit
competența de soluționare a litigiului, în primă instanță, de către Tribunalul
București, ca instanță comercială și, deci, aplicarea dispozițiilor
corespunzătoare din Legea nr. 31/1990. Or, în conformitate cu prevederile art.
315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
S-a reținut că
tribunalul trebuie să analizeze pricina prin raportare la dispozițiile din
Legea nr. 31/1990 care reglementează revocarea directorilor din cadrul unei
societăți pe acțiuni, deci dispoziții de drept societar, neputând analiza
temeinicia cererii reclamantului prin raportare la dispozițiile de dreptul
muncii invocate de către acesta.
Potrivit
dispozițiilor art. 143
1
alin. (4) din Legea nr. 31/1990,
"Directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație.
în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este
îndreptățit la plata unor daune-interese." Așadar, legea reglementează o
revocare "ad nutum" a mandatului acordat directorilor, aceștia
neputând solicita reintegrarea lor, ci doar despăgubiri, în cazul în care
revocarea a fost fără justă cauză.
În cauza de
față, reclamantul a formulat o acțiune prin care contestă însăși decizia sa de
revocare și solicită drepturile bănești (salariale) cuvenite, fără a fi
formulat însă o acțiune prin care să solicite despăgubiri în temeiul art. 143
1
din Legea nr. 31/1990.
Având în vedere
că judecătorul nu poate acorda altceva decât ceea ce s-a cerut (art. 129 C.
proc. civ. alin. (6)), trebuind să hotărască numai asupra obiectului cererii
deduse judecății, instanța nu poate să analizeze dacă reclamantul este
îndreptățit la daune interese în condițiile art. 143
1
din Legea nr.
31/1990.
Analizând
conținutul concluziilor scrise, depuse la dosar la data de 21 mai 2012,
Tribunalul a reținut faptul că reclamantul practic și-a modificat acțiunea, cu
ocazia concluziilor, fiind indicat un nou temei de drept, și reformulate
pretențiile de la pct. 3. Astfel, reclamantul invocă art. 143
1
din
Legea nr. 31/1990 republicată, respectiv la pct. 3 al cererii sale, solicită
obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune-interese în cuantum de
177.703 RON reprezentând remunerația ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la
data revocării și până la data de 30 septembrie 2011.
În procesul
civil, guvernat de principiul disponibilității, reclamantul este cel care
învestește instanța cu soluționarea unui litigiu, reclamantul fiind cel care
stabilește și obiectul pricinii (art. 112 pct. 3 și 720
3
lit. c) C.
proc. civ.). Acest obiect poate fi modificat pe parcursul procesului, printr-o
cerere modificatoare, dar care nu poate fi formulată de reclamant decât într-un
anumit termen.
Potrivit art.
132 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea termenului. Ca atare,
reclamantul poate să modifice cererea la prima zi de înfățișare (care, potrivit
art. 134 C. proc. civ. este acel termen la care părțile, legal citate, pot pune
concluzii) sau la termenul special acordat în acest sens (conform art. 132 C.
proc. civ.).
Tribunalul a
constatat că modificarea de către reclamant a capătului 3 de cerere după
închiderea etapei dezbaterilor, indicarea unui nou temei de drept, schimbarea
naturii pretențiilor sale din drepturi salariale în daune-interese solicitate
în baza art. 143
1
din Legea nr. 31/1990, republicată, nu poate fi
analizată, la acest moment, respectiv excede limitelor investirii legale a
instanței.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel, în termenul legal prevăzut de art. 284 alin.
(1) C. proc. civ., reclamantul F.M.A., înregistrat pe rolul Curții de Apel
București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat modificarea în tot a
Sentinței nr. 7.558 din 29 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția
a VI-a civilă; constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie
2009, repunerea părților în situația anterioară revocării apelantului reclamant
din funcția de director, obligarea Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri
Naționale din România - C.N.A.D.N.R. SA la plata de daune - interese în cuantum
de 177.703 RON reprezentând remunerația ce i s-ar fi cuvenit apelantului
reclamant de la data revocării și până la data de 30 septembrie 2011, în
temeiul art. 143
1
din Legea nr. 31/1990 republicată.
În motivare
apelantul a arătat că în mod greșit instanța de fond comercială a reținut la
punctul 2 din considerentele sentinței atacate că, prin concluziile scrise,
reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată solicitând în temeiul
art. 143
1
din Legea nr. 31/1990 republicată obligarea C.N.A.D.N.R.
SA la plata de daune interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând
remunerația ce i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării și până la
data de 30 septembrie 2011.
Prin
concluziile scrise nu a făcut altceva decât să reformuleze pretențiile în acord
cu temeiul juridic indicat de către instanța de recurs, ceea ce în opinia sa,
nu echivalează cu o modificare a cererii.
În motivarea
sentinței, instanța de fond nu s-a pronunțat în niciun fel cu privire la
nulitatea deciziei, dacă aceasta este sau nu fără justă cauză, dacă a fost
luată în mod corect sau în mod nelegal și abuziv, lăsând astfel nesoluționat
acest capăt de cerere.
În cauza de
față, măsura revocării din funcție s-a dispus cu încălcarea dispozițiilor art.
20 alin. (1) lit. c) din Statutul C.N.A.D.N.R. SA, care prevede ca directorul
general al C.N.A.D.N.R. SA "numește, suspendă sau revocă directorii
executivi ai C.N.A.D.N.R. SA și le fixează salariile, cu acordul Consiliului de
Administrație", emiterea deciziei în cazul de față făcându-se fără a
exista acordul Consiliului de Administrație al companiei în acest sens, acord
care a existat însă la numirea reclamantului în funcție (Hotărârea nr. 12 din
11 august 2009), astfel cum rezultă din Decizia nr. 864 din 12 septembrie 2008.
Apelantul a mai
criticat și încheierea de ședință din data de 7 iunie 2011, prin care s-a
respins excepția de necompetență funcțională și teritorială a Tribunalului
București, secția a VI-a comercială, invocată atât de către reclamant cât și de
către pârâtă.
Deși litigiul a
fost calificat ca fiind unul de natură comercială, legea aplicabilă este
reprezentată de C. muncii, Contractul Colectiv de Muncă și legile conexe
acestora și nu de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
În concluzie
s-a arătat că baza legala a prezentului litigiu este reprezentată de
dispozițiile Contractului colectiv de muncă la nivelul C.N.A.D.N.R. aferent
anului 2009, C. muncii, O.U.G. nr. 84/2003 și Statutul C.N.A.D.N.R. publicat în
M. Of. nr. 694 din 03 octombrie 2003 și în niciun caz dispozițiile Legii nr.
31/1990; Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și-a depășit competențele
atribuite prin lege și a schimbat natura litigiului dedus judecații; Instanța
competentă să soluționeze litigiului este cea de la domiciliul reclamantului
apelant și nu cea de la sediul intimatei. Reclamantul are calitatea de director
executiv și în același timp de salariat al C.N.A.D.N.R., salarizarea fiind
efectuată în baza contractului colectiv de muncă și a contractului de muncă.
Prin Decizia
civilă nr. 490 din 21 noiembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a V-a
civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant F.M.A.
Pentru a hotărî
astfel instanța de apel a reținut că motivarea apelului este contradictorie,
apelantul însuși întreținând o confuzie în argumentația pe care o prezintă.
Deși, susține, în cadrul primului motiv de apel, că și-a reformulat pretențiile
(prin concluziile scrise) în acord cu temeiul de drept indicat de către
instanța de recurs, în cel de al doilea motiv se arată că legea aplicabilă în
speță este C. muncii, Contractul colectiv de muncă și legile conexe ale
acestora și nu Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. În acest caz
nu se poate pretinde că cererea a fost modificată și s-a solicitat, în temeiul
articolului 143
1
din LSC (republicată), obligarea C.N.A.D.N.R. SA la
plata de daune-interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remunerația ce
i s-ar fi cuvenit reclamantului de la data revocării și până la data de 30
septembrie 2011.
În
considerentele deciziei de casare, instanța de recurs a reținut că, în mod
greșit, pricina a fost soluționată de către Tribunalul Argeș, deoarece litigiul
are o natură comercială, examinarea unei decizii de trecere de pe funcția de
director al societății într-o funcție de execuție, cum este cazul
reclamantului, fiind de competența tribunalului comercial.
În atare
situație, reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfățișare, în rejudecare,
să precizeze temeiul de drept al cererii, luând în considerare dezlegarea
instanței de recurs.
Deși la
Tribunalul București cauza a avut 10 termene, reclamantul nu a făcut acest
lucru, dimpotrivă, în ședința publică din 7 iunie 2011 apărătorul ales al
acestuia a precizat că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este
Tribunalul Argeș, având în vedere că obiectul acestui dosar este unul supus
normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială; se mai arată că
instanța de recurs în mod greșit a apreciat că administratorul societății a
exercitat funcția de director și se invocă prevederile art. 20 alin. (2) și
art. 21 C. proc. civ. S-a reținut că instanța de fond, în mod judicios, având în
vedere dispozițiile articolului 315 C. proc. civ. (conform cărora, în caz de
casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate
sunt obligatorii pentru judecătorii fondului) a analizat pricina prin raportare
la dispozițiile din Legea nr. 31/1990, care reglementează revocarea
directorilor din cadrul unei societăți pe acțiuni, deci dispoziții de drept
societar, neputând analiza temeinicia cererii reclamantului prin raportare la
dispozițiile de dreptul muncii invocate de către acesta. Din această
perspectivă și motivul de apel privind nepronunțarea instanței cu privire la
nulitatea Deciziei nr. 73/2009 a fost respins ca neîntemeiat. Tribunalul a
respins cererea în totalitare, implicit, deci, și capătul 1.
S-a mai reținut
că reclamantul văzând considerentele deciziei de casare, în termenul procedural
imperativ prevăzut de lege, avea posibilitatea să-și modifice cererea. Nu a
făcut acest lucru pe durata celor 10 termene acordate, dimpotrivă, a insistat
că temeiul de drept îl reprezintă C. muncii, pentru ca, prin concluziile scrise
să se răzgândească. În mod corect Tribunalul București a constatat că
modificarea cererii, după închiderea dezbaterilor, nu poate fi analizată,
întrucât excede limitelor legalei investiri a instanței.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamantul F.M.A. solicitând admiterea recursului,
și în principal casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, conform art. 312
pct. 5 C. proc. civ. și în subsidiar modificarea în tot a deciziei în sensul
admiterii apelului, a schimbării în tot a sentinței apelate și pe cale de
consecință admiterea cererii de chemare în judecată, pentru motivele de recurs
prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
în fapt a recursului recurentul a susținut, în esență, că:
- În fața
instanței de fond, după casarea cu trimitere, a solicitat administrarea probei
cu expertiză contabilă, având ca obiectiv stabilirea cuantumului pretențiilor
recurentului, calculate de la data revocării din funcție, 27 ianuarie 2009 și
până la data efectuării expertizei, apreciind că sumele ce-i vor fi acordate în
eventualitatea admiterii cererii sunt cu titlu de despăgubiri, conform art. 143
1
din Legea nr. 31/1990. Proba a fost administrată astfel cum a fost solicitată,
însă acțiunea a fost respinsă de instanța fondului sub cuvânt că reclamantul
"nu a formulat o acțiune prin care să solicite despăgubiri în"
temeiul art. 143
1
din Legea nr. 31/1990, iar "judecătorul nu
poate acorda altceva decât ceea ce s-a cerut".
- În decizia
civilă recurată nu se regăsește niciun considerent din care să rezulte că
instanța de apel a analizat motivele de apel cu care a fost învestită.
- Instanța
învestită cu soluționarea prezentului recurs, nu a identificat în cuprinsul
hotărârii atacate niciun considerent care să indice o analiză minimă a
raporturilor dintre recurent și intimată, raporturi caracteristice unui
contract de mandat în condițiile în care obiectul cauzei după casare l-a
constituit revocarea mandatului acordat recurentului.
- Instanța de
recurs a dezlegat irevocabil, problema de drept a competenței materiale și a
recalificat implicit petitul acțiunii, instanța fiind ținută a soluționa cauza
conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Nemotivarea hotărârii pronunțate de
instanța de apel este în mod evident prejudicioasă, dreptului recurentului la
apărare, potrivit art. 6 din CEDO.
- În
soluționarea apelului ce viza hotărârea pronunțată de instanța fondului după
casare, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 132 C. proc. civ. în
raport de art. 315 C. proc. civ. reținând în sarcina recurentului obligația de
a preciza cererea introductivă, precum și neîndeplinirea acestei obligații.
- Existența
unui termen legal imperativ înlăuntrul căruia recurentul ar fi trebuit să își
modifice cererea nu poate fi reținută, instanța era învestită cu pretențiile
recurentului deduse judecății, recalificate din raporturi de muncă în raporturi
de mandat și din obligarea la plata salariilor, în cele de plată a
despăgubirilor cauzate prin revocarea nelegală a mandatului acordat de
societate.
- S-a susținut
că fără nicio motivare i s-a comunicat Decizia nr. 73 a directorului adjunct al
C.N.A.D.N.R., decizie prin care i s-a adus la cunoștință faptul că începând cu
acea dată a fost revocat din funcția de director al departamentului în funcția
de economist al unui alt birou specializat.
Recursul este
nefondat.
Din examinarea
motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se
apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care
nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamant.
Potrivit
dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei
hotărârii poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe
care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura
pricinii.
Înalta Curte
constată că această critică este nefondată întrucât contrar susținerilor
recurentului, motivele invocate de parte au făcut obiectul examinării de către
instanță, iar hotărârea a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 261
alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aceasta cuprinde motivele de fapt și
de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței cât și
cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, în concordanță cu
textele de lege incidente cauzei.
Instanța de
apel s-a pronunțat pe motivele formulate în apel și a analizat raporturile
juridice dintre părți, ținând cont de dezlegările date de instanța de recurs și
de principiul disponibilității în procesul civil.
Instanța de
apel a analizat criticile invocate de reclamant în apel, argumentând motivele
pentru care a apreciat că acțiunea a fost corect respinsă de instanța de fond.
Din modul în
care s-a derulat procesul în fața Tribunalului și Curții de Apel Pitești
rezultă că, în cauză părțile au beneficiat de un proces echitabil așa cum este
conturat în art. 6 din CEDO, iar instanțele și-au exercitat rolul activ,
respectând dispozițiile art. 129 C. proc. civ.
Instanța de
apel și-a motivat decizia recurată argumentând corect că motivarea apelului
este contradictorie în sensul că deși se susține în cadrul primului motiv de
apel că și-a reformulat pretențiile (prin concluzii scrise) în acord cu temeiul
de drept indicat de instanța de recurs, în cel de-al doilea motiv se arată că
legea aplicabilă în speță este C. muncii, Contractul colectiv de muncă și
legile conexe ale acestora și nu Legea nr. 31/1990, situație în care nu se
poate pretinde că cererea a fost modificată și s-a solicitat în temeiul art.
143
1
din Legea nr. 31/1990 obligarea C.N.A.D.N.R. SA la plata de
daune - interese în cuantum de 177.703 RON, reprezentând remunerația ce i s-ar
fi cuvenit reclamantului de la data revocării și până la data de 30 septembrie
2011.
Din analiza
încheierii de ședință de la 13 septembrie 2011 se constată că reclamantul prin
apărător a solicitat o expertiză contabilă care să stabilească cuantumul
remunerației cuvenite reclamantului de la data revocării din funcție 27
ianuarie 2009 și până la data efectuării expertizei, fără a solicita
despăgubirile în temeiul prevederilor art. 143
1
din Legea nr.
31/1990, astfel că primul motiv de recurs nu este de natură a schimba soluția
pronunțată.
Deși instanța
de recurs prin decizia de casare a dezlegat problema naturii juridice a
raporturilor dintre pârâtă și reclamant cât și a instanței competente,
stabilind Tribunalul București ca instanță comercială conform art. 2 alin. (1)
lit. a) C. proc. civ., reclamantul trebuia ca până la prima zi de înfățișare,
în rejudecare să precizeze temeiul de drept al cererii și să-și reformuleze
pretențiile, în condițiile în care s-a solicitat să se constate nulitatea
absolută a Deciziei nr. 73 din 27 ianuarie 2009, față de dispozițiile art. 41
și 268 alin. (2) C. muncii, reintegrarea sa în funcția avută anterior emiterii
deciziei contestate și plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva
reintegrare în funcție.
Instanța de
apel a reținut corect că reclamantul nu a luat în considerare dezlegarea
instanței de recurs, în precizarea pretențiilor în acord cu temeiul de drept
indicat de instanța de recurs, deși la Tribunalul București cauza a avut 10
termene de judecată. Dimpotrivă a pretins că obiectul dosarului este supus
normelor de dreptul muncii, iar nu unul de natură comercială.
Reclamantul a
formulat o acțiune prin care contestă însăși decizia sa de revocare și solicită
drepturile salariale cuvenite fără a fi formulat însă o acțiune prin care să
solicite despăgubiri în temeiul art. 143
1
din Legea nr. 31/1990.
Nu se poate
aprecia nici că cererea a fost modificată ca efect al deciziei Curții de Apel
Pitești, reclamantul cu respectarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. trebuia
să-și reformuleze pretențiile în acord cu temeiul de drept indicat de către
instanța de recurs. în temeiul principiului disponibilității în procesul civil
reclamantul este cel care stabilește obiectul pricinii.
Instanțele în
mod judicios au apreciat că reclamantul nu a indicat un nou temei de drept și
nu a schimbat natura pretențiilor sale din drepturi salariale, în daune -
interese, în baza art. 143
1
din Legea nr. 31/1990.
O astfel de
cerere a fost formulată după închiderea dezbaterilor, cu încălcarea
prevederilor art. 132 C. proc. civ., astfel că judicios s-a apreciat că analiza
excede limitelor investirii legale a instanței.
În mod corect
s-a reținut că legea reglementează o revocare "ad nutum" a mandatului
acordat directorilor, aceștia neputând solicita reintegrarea lor, ci doar
despăgubiri, în cazul în care revocarea a fost fără justă cauză și cum
reclamantul așa cum s-a arătat nu a solicitat despăgubiri în temeiul art. 143
1
din Legea nr. 31/1990, instanța nu poate analiza dacă reclamantul este
îndreptățit sau nu la daune-interese în condițiile art. 143
1
din
Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 129 C. proc. civ.
Pentru
considerentele expuse se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. încât în temeiul
art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E
C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de reclamantul F.M.A. împotriva Deciziei nr. 490 din
21 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.
Procesat de GGC
- AM