Decizia nr. 5201/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 7287/2/2008 — recurs

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curtiide Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 iulie 2011, reclamantul P.I. a solicitat anularea Ordinului nr. 203 din 08 iulie 2011 al M.C.P.N. referitor la încetarea efectelor dispozițiilor Ordinului nr. 208 din 09 martie 2010, reintegrarea sa în funcția deținută și obligarea pârâtului la plata indemnizației de director general ce i se cuvenea, de la data emiterii Ordinului nr. 203 din 08 iulie 2011 și până la data reîncadrării. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 208/2010, M.C.P.N. a pus în executare Decizia nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, anulând Ordinul nr. 240/2008 și reîncadrându-l pe reclamant în funcția de conducere de director general al M.N.I.T. În opinia reclamantului, Ordinul nr. 203/2011 prin care s-a dispus în sensul încetării efectelor Ordinului 208/2010, în considerarea încetării de drept a contractului individual de muncă prin împlinirea vârstei de pensionare este nelegal, pentru următoarele motive: - punerea în aplicare lipsește de efecte Decizia nr. nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție; - este dat în aplicarea C. muncii, deși raporturile părților nu sunt raporturi de muncă, reclamantul deținând o funcție publică de conducere care atrage incidența normelor de drept administrativ și a procedurii corespunzătoare; - din punct de vede formal, ordinul nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 17 din Codul bunei administrații adoptat prin recomandarea C.M./R.E.C. din 20 iunie 2007 a Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei și art. 31 alin. (2) din Constituția României, cât timp, deși reține incidența dispozițiilor C. muncii și dispune încetarea de drept a contractului individual de muncă, ordinul nu identifică contractul în cauză, fiind lipsit astfel de elementele care să dea posibilitatea cunoașterea rațiunilor pentru care a fost adoptat; - măsura concedierii a fost dispusă de un organ necompetent, în speță, M.C.P.N. care nu are competența de a dispune concedierea reclamantului pentru limită de vârstă. 1.

Prin întâmpinare, M.C.P.N. a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că temeiul emiterii ordinului este art. 56 lit. c) C. muncii, iar reclamantul invocă acte juridice și fapte străine de raportul juridic al părților. Astfel, evită să se refere la cauza principală a emiterii ordinului, ignorând și referatul de motivare anexat acestuia. Hotărârile judecătorești de care se prevalează reclamantul nu conțin nicio dispoziție de natură a obliga pârâtul să-l mențină pe reclamant în funcția ocupată în temeiul legii vechi abrogate (Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001), fără limită de vârstă, pe durata nedeterminată și pe viață. Reclamantul are statutul unei persoane pensionate pentru limită de vârstă, care refuză să se supună legii noi. 1.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2011, Curtea de apel a respins excepția necompetenței materiale în soluționarea cauzei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, pentru motivele menționate în considerentele încheierii. 1.

Ulterior, pârâtul a invocat și excepția autorității de lucru judecat, în considerarea sentinței civile nr. 3190 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal și de conflicte de muncă. Analizând cu prioritate această excepție, instanța a constatat că este nefondată și nu poate fi opusă cererii de față excepția autorității de lucru judecat a Hotărârii nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal și de conflicte de muncă, neexistând identitate nici de părți (pârâtul este altul în cauza de față), nici de obiect (în cauza de față sunt deduse judecății alte pretenții decât în cauza precedentă) și nici de cauză juridică (petitul fiind sprijinit pe argumente de fapt și de drept diferite de cauza precedentă). 2. Hotărârea instanței de fond, 2.1. Prin sentința nr. 1902 din 16 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu pârâtul M.C.P.N., a anulat Ordinul M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 referitor la încetarea efectelor dispozițiilor Ordinul M.C.P.N. nr. 208 din 9 martie 2010, prin care reclamantul a fost numit în funcția de director general al M.N.I.T.; a dispus reintegrarea reclamantului pe funcția de conducere deținută conform Ordinul M.C.P.N. nr. 208 din 9 martie 2010 și a obligat pârâtul la plata indemnizației cuvenite reclamantului pentru funcția de conducere deținută conform acestui ordin, de la data producerii efectelor Ordinului nr. 203 din 8 iulie 2011 și până la data reintegrării. Totodată, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, în sumă de 2.480 lei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: 2.2. Referitor la excepția autorității de lucru judecat a Hotărârii nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, și de conflicte de muncă, instanța a constatat că este nefondată și nu poate fi opusă cererii de față neexistând identitate nici de părți (pârâtul este altul în cauza de față), nici de obiect (în cauza de față sunt deduse judecății alte pretenții decât în cauza precedentă) și nici de cauză juridică (petitul fiind sprijinit pe argumente de fapt și de drept diferite de cauza precedentă). 2.3. Pe fond, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 203 din 08 iulie 2011, M.C.P.N. a dispus asupra încetării efectelor Ordinului său anterior, emis sub nr. 208 din 09 martie 2010, prin care reclamantul, în executarea unei hotărâri judecătorești, fusese numit (reintegrat) în funcția de director general al M.N.I.T. În motivarea ordinului sunt invocate dispozițiile art. 55, 56 și 269 C. muncii, reținându-se că, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, situație în care s-ar găsi reclamantul. Referatul de aprobare care a stat la baza emiterii ordinului menționează că raporturile de muncă ale reclamantului în funcția menționată se circumscriu dispozițiilor C. muncii, având în vedere susținerile reclamantului, potrivit cărora, nu i se aplică dispozițiile O.G. nr. 26/2006 din litigiul anterior al părților care a făcut obiectul Dosarului nr. 7287/2/2008 al Curții de Apel București, secția de contencios administratil și fiscal, (în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1248 din 24 martie 2009 modificată în întregime prin Decizia nr. 642 din 09 februarie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în baza căreia a avut loc reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere, prin Ordinul nr. 208/2010). Referatul a avut în vedere și sentința civilă nr. 3190 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj prin care s-a confirmat măsura încetării efectelor contractului individual de muncă din 1997, conform Deciziei nr. 65/2009 a M.N.I.T., prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile de pensionare a reclamantului pentru limită de vârstă. Pe aceste baze, s-a concluzionat că reclamantul este pensionabil, potrivit C. muncii și nu i se mai poate permite continuarea raportului de muncă cu M.N.I.T. Prima instanță a apreciat că trebuie să se facă distincție între raportul de serviciu al reclamantului cu M.N.I.T., desfășurat conform C.I.M. nr. 241/1997, funcția exercitată fiind aceea de cercetător științific/muzeograf I/A și raportul de serviciu cu același Muzeu, în baza căruia a deținut funcția de director general al Muzeului, inițial, conform Ordinului nr. 399/1997 și, în ultimă instanță, conform Ordinului nr. 208/2010 prin care a fost reintegrat în funcție. Acest ultim ordin este emis în executarea Deciziei civile nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care a fost anulat Ordinul nr. 240/2008 de eliberare a reclamantului din funcția respectivă. În cauză, trebuie respectată puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, ca și a hotărârilor judecătorești anterioare pe care se bazează, pronunțate în litigii privind ocuparea aceleiași funcții de conducere, hotărâri prin care s-a dispus anterior, în alte două rânduri, reintegrarea reclamantului pe aceeași funcție (sentința civilă nr. 1526/2006 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1025/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - fila 177 și sentința civilă nr. 284/2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3203 a Înaltei Curții de Casație și Justiție - fila 138). Prima instanță a apreciat că pârâtul, în mod greșit, a susținut că în cauza soluționată irevocabil prin Decizia nr. 642/2010 s-ar fi reținut îndrituirea reclamantului la reintegrarea în funcție pe temeiul contractului individual de muncă. Dimpotrivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut referire la succesiunea actelor normative destinate să reglementeze domeniul angajării conducătorilor instituțiilor de cultură aflate în subordinea M.C.P.N., inclusiv O.G. nr. 26/2005, arătând că nu sunt aplicabile reclamantului dispozițiile art. 10 alin. (2) din acest act normativ, în sensul depunerii unui proiect de management în vederea încheierii contractului de management, pe motiv că reclamantul a depus anterior intrării în vigoare a acestei ordonanțe proiectul de management și că nu a avut nicio culpă în neperfectarea contractului. S-a reținut și că M.C. nu a respectat obligația prevăzută prin hotărârile judecătorești anterioare de a se pronunța asupra proiectului de management depus în 2005 de către reclamant. În acest context, prima instanță a constatat că, deși situația în cauză este atipică datorită interpunerii în raporturile părților a hotărârilor judecătorești anterioare și succesiunii actelor normative care au reglementat ocuparea funcției (Ordinul nr. 2129/2001 și apoi O.G. nr. 26/2005, iar în prezent O.U.G. nr. 189/2008), totuși în executarea hotărârilor judecătorești menționate, pârâtul trebuia să se preocupe de încheierea unui contract de management cu reclamantul (în care putea stipula inclusiv clauze referitoare la cazurile de încetare a contractului, cu atât mai mult cu cât noua reglementare din O.U.G. nr. 189/2008 prevede durata determinată a contractului de management, art. 2 lit. f). Decizia civilă nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu a dispus în sensul încadrării reclamantului cu contract individual de muncă supus C. muncii. Conform art. 10 din O.G. nr. 26/2005 (atât în forma avută la publicare cât și după modificarea actului normativ), exceptând obligația depunerii proiectului de management, despre care instanțele au stabilit anterior că nu trebuie impusă reclamantului, trebuia încheiat un contract de management și în cazul reclamantului, chiar dacă nu era supus condițiilor de angajare în funcție din acest act normativ. Prima instanță a reținut că pârâtul nu a încheiat cu reclamantul un astfel de contract de management, iar nelegalitatea Ordinului nr. 203/2011 rezultă din faptul că a dispus asupra încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului din funcția de director general/manager al M.N.I.T., aplicând dispoziții legale care nu au incidență asupra funcției respective. În acest context, prima instanță a apreciat că este irelevantă încetarea efectelor contractului de muncă pentru funcția de execuție deținută de reclamant în cadrul M.N.I.T. și respectiv existența sentinței civile nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.C.P.N., solicitând, în principal, ca o consecință a admiterii căii de atac exercitate, casarea sentinței primei instanțe și trimiterea spre rejudecare, instanței de dreptul muncii, iar în subsidiar, modificarea acesteia, întrucât hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii și este rezultatul unei interpretări greșite a actului și a raportului juridic deduse judecății, fiind vădit lipsită de temei legal. Criticile recurentului-pârât, cuprinse în motivele de recurs dezvoltate au fost înfățișate în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, cu referire la numeroasele procese purtate între părți, începând cu anii 2005-2006, după cum urmează: - în mod greșit prima instanță a reținut că se impunea ca recurentul să încheie cu reclamantul intimat un contract de management, fiind aplicabile dispozițiile O.G. nr. 26/2006, în vigoare la 22 iulie 2005, astfel cum a cerut reclamantul-intimat; - instanța de fond a nesocotit împrejurarea că statutul actual al intimatului-reclamant este acela de persoană pensionată pentru munca depusă și limită de vârstă, astfel cum rezultă și din sentința civilă nr. 3190 din 9 noiembrie 2009, definitivă prin nerecurare; - cu ocazia judecății în fond s-a făcut o evidentă confuzie între instituțiile care se aplică reclamantului dar și în ceea ce privește cadrul legal incident, în condițiile în care se susține că ministerul recurent trebuia să încheie cu acesta un contract de management, fără arătarea temeiului de drept și cu atât mai mult cu cât reclamantul a susținut constant că nu-i este aplicabilă O.U.G. nr. 189/2008; - recurentul a pus în executare întocmai hotărâri judecătorești anterioare, a ținut seama de Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, potrivit cu care pentru o funcție de tipul celei ocupate de reclamant se impune încheierea unui contract individual de muncă, după cum, acceptând totodată decizia reclamantului de a nu depune un nou proiect de management, pe argumentul înfățișat de reclamantul intimat în sensul că lui nu-i sunt aplicabile nici prevederile O.G. nr. 26/2005, pentru că la data intrării în vigoare a noii legi avea aprobat contractul de management în temeiul Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001; - reținând că reîncadrarea reclamantului s-a făcut ținând seama de hotărâri judecătorești, în condițiile arătate, stabilindu-se că avea un contract de management încheiat în baza legii vechi, adică avea un contract de muncă la muzeu, în mod firesc i s-au aplicat prevederile art. 56 alin. (1) pct. c C. muncii, vizând încetarea de drept a contractului de muncă la data vârstei de pensionare standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; - în mod eronat instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale apreciind că litigiul prezent nu are natura juridică de dreptul muncii, ca și excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la prevederea C. muncii vizând încetarea de drept a contractului individual de muncă, în condițiile expres arătate în respectivul text de lege; - intimatul-reclamant, nu poate fi reîncadrat câtă vreme este în prezent o persoană pensionată, pentru limită de vârstă, care în mod expres refuză să respecte legea nouă și să se prezinte la concursul de proiecte, astfel că măsura dispusă de instanță este nu numai nelegală dar și inaptă de a fi pusă în executare, neexistând vreo dispoziție care să oblige autoritatea pârâtă să-l mențină încadrat pe reclamant, pe viață. 4. Apărările intimatului-reclamant Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale autorității pârâte recurente, solicitând, în principal, constatarea nulității recursului promovat, în temeiul art. 306 alin. (3) cu referire la art. 304 C. proc. civ. întrucât nu a fost invocat în cererea de recurs niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., după cum nu au fost înfățișate nici critici propriu-zise la adresa sentinței ce face obiectul recursului. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, intimatul-reclamant arătând, în esență, că prima instanță în mod legal și temeinic a respins excepțiile invocate de pârâtul-recurent și totodată, pe fondul cererii, a admis solicitările sale de anulare a Ordinului M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 și de reintegrare în funcția de director general al M.N.I.T. din Cluj Napoca, considerentele avute în vedere fiind pertinente și în acord cu hotărârile judecătorești anterioare, puse deja în executare.

Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința atacată raportat la actele și lucrările dosarului, la criticile recurentului-pârât, dar și față de apărările intimatului-reclamant și prin prisma prevederilor legale incidente și a art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul de față este întemeiat și urmează a fi admis în limitele și pentru considerentele în continuare arătate. 5.1.Cu prioritate Înalta Curte constată că nu este fondată excepția nulității recursului invocată de reclamantul intimat, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că dezvoltarea motivelor de recurs, face posibilă încadrarea criticilor formulate în cazul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greșita aplicare a legii, în ciuda faptului că la finele cererii de recurs au fost enumerate mai multe motive de nelegalitate, respectiv art. 304 1 și art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Contrar celor susținute de intimat, lipsa sistematizării criticilor înfățișate și grupării lor corespunzător textelor de lege astfel indicate nu este însă de natură a atrage nulitatea recursului, raportat tocmai la prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că urmează ca dezvoltarea motivelor să fie analizată de instanța de control judiciar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se va respinge așadar că neîntemeiată excepția de nulitate invocată. 5.2. Prin urmare, analizând cererea de recurs de față sub aspectul aplicării și interpretării prevederilor legale incidente din materia supusă verificării, se reține că reclamantul P.I. a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Ordinului M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 referitor la încetarea efectelor dispozițiilor Ordinului aceluiași emitent, nr. 208 din 9 martie 2010 prin care reclamantul intimat a fost numit în funcția de director general al M.N.I.T. și reintegrarea pe funcția deținută, cu plata indemnizației aferente cuvenite, de la data Ordinului nr. 203/2011 și până la reintegrarea efectivă. Prin ordinul atacat în prezenta cauză, cu nr. 203 din 8 iulie 2011 (fila 65 dosar fond) s-a dispus încetarea efectelor dispozițiilor Ordinului anterior, cu nr. 208 din 9 martie 2010 prin care reclamantul a fost numit în funcția de director general al M.N.I.T., ce fusese emis în vederea punerii în executare a Deciziei nr. 642 din 9 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, (Dosar nr. 7287/2/2008). Ordinul atacat a fost emis în considerarea referatului de aprobare și motivare și reținându-se prevederile art. 55-66 și ale art. 269 C. muncii, republicat, referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă și la pensionare. Întrucât expunerea considerentelor hotărârii atacate de mai sus, cuprinde ample trimiteri la situația de fapt ca și la istoricul și cronologia numeroaselor litigii și hotărâri pronunțate anterior între părți, în legătură cu aceeași poziție de conducere deținută de intimat încă din anul 2001 (Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, emis anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2005) Înalta Curte apreciază că în contextul analizării recursului de față nu se impune reluarea acestor aspecte, urmând a fi făcute numai referiri punctuale, în măsura necesară examinării criticilor recurentului-pârât. 5.3. Răspunzând așadar punctual criticilor inserate în cererea de recurs asupra unui prim aspect, vizând modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepțiilor invocate de autoritatea recurentă cu privire la necompetența materială și respectiv la lipsa calității procesuale pasive, Înalta Curte arată că nu sunt fondate susținerile recurentului-pârât. Instanța de fond, prin încheierea din 11 noiembrie 2011 (filele 150-151 dosar fond) în mod corect a reținut, raportat la natura actului contestat ca și la poziția deținută de reclamantul intimat, că instanța de contencios administrativ a fost legal investită cu soluționarea litigiului de față, în condițiile Legii nr. 554/2004, republicată, neavând relevanță, din această perspectivă, referirile din cuprinsul actului, la prevederile C. muncii. În fine, și excepția lipsei calității procesual pasive a fost soluționată cu justețe, în considerarea faptului că emitentul actului atacat în cauză este tocmai ministrul culturii și patrimoniului național. 5.4. Înalta Curte apreciază însă că sunt fondate criticile recurentului-pârât vizând modalitatea în care prima instanță a analizat și soluționat cererea intimatului-reclamant pe fond. Argumentul primordial al primei instanțe în aprecierea nelegalității Ordinului atacat în cauză, cu nr. 203 din 8 iulie 2011, l-a constituit greșita trimitere efectuată de emitent, în cuprinsul actului atacat, la prevederile art. 55-56 C. muncii, apreciate ca nefiind aplicabile, în contextul în care s-a reținut că nu prezintă nicio relevanță în cauză încetarea efectelor contractului de muncă pentru funcția de execuție deținută de reclamant în cadrul M.N.I.T. și nici existența Hotărârii judecătorești irevocabile, cu nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj. Chiar dacă a constatat natura atipică a situației juridice a reclamantului-intimat, raportată deopotrivă la hotărârile judecătorești anterioare dar și la succesiunea actelor normative adoptate în această materie, judecătorul fondului a stabilit, practic, că reclamantul deține și în prezent funcția de director general/manager al M.N.I.T., în mod legal, fără a fi nevoie nici de prezentarea unui proiect nou de management, nici chiar de un contract de management, astfel că nu-i sunt aplicabile prevederile C. muncii. Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte, apreciind în sensul temeiniciei criticilor recurentului-pârât, constată că ordinul atacat în cauză nu este nelegal, fiind impus și susținut, pe de-o parte de situația și de statutul actual al reclamantului intimat, atestat de actele depuse la dosar, iar pe de alta, de prevederile legale în vigoare ce reglementează ocuparea funcției de conducere în discuție, respectiv O.U.G. nr. 189/2011, privind managementul instituțiilor publice de cultură, actualizată, prin care a fost abrogată O.U.G. nr. 26/2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 114/2006. Este adevărat că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 642/2010, ce a fost de altfel pusă în executare prin Ordinul nr. 208 din 9 martie 2010, s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere deținută anterior datei de 30 septembrie 2008 (n.n. Ordinul nr. 240 din 30 septembrie 2008 anulat prin Decizia nr. 642/2010) dar nu mai puțin adevărat este că, din cuprinsul aceleiași decizii, rezultă cu claritate și situația de fapt, perpetuată și în prezent ce conturează statutul actual al reclamantului intimat. Înalta Curte reține astfel că prezintă deplină relevanță și în prezenta cauză, împrejurările de fapt menționate în acea hotărâre judecătorească în sensul că încă din anul 2005 reclamantul intimat a refuzat să mai prezinte un proiect de management, apreciind că nu-i sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 26/2006, după cum nici un contract de management nu a mai fost încheiat/perfectat ulterior anului 2005. Așadar, contrar celor afirmate de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că nu poate fi lipsită de însemnătate împrejurarea că la data emiterii ordinului contestat în cauză reclamantul intimat nu deținea un contract de management valabil încheiat cu autoritatea pârâtă, conform legislației aplicabile, nefiind suficientă, în contextul acțiunii de față, asumarea, că o atare poziție este deținută și în prezent de reclamantul intimat numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de reintegrare pe funcția de conducere. Și aceasta în condițiile în care reclamantul nu a menționat și nici nu a dovedit că hotărârea judecătorească ale cărei efecte au încetat, implicit, prin emiterea ordinului atacat în cauză, nu ar fi fost pusă în mod legal și efectiv în executare. În ceea ce-l privește pe reclamant,Înalta Curte reține așadar că autoritatea recurentă nu a făcut niciodată aplicarea prevederilor O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituțiilor publice de cultură și nici pe cele ale O.U.G. nr. 189/2008, acestea din urmă, în vigoare și în prezent, potrivit cu care directorii generali, respectiv managerii instituțiilor publice de cultură sunt acele persoane care câștigă concursuri de proiecte de management, deținând o atare poziție pe baza unui contract de management. Până la apariția O.U.G. nr. 189/2008, prin care a fost abrogată O.G. nr. 26/2005, prin hotărârile judecătorești anterioare, a căror putere de lucru judecat a fost invocată și în cauză, s-a statuat că reclamantului intimat, astfel cum de altfel a susținut și acesta în mod constant, îi este aplicabilă situația de excepție prevăzută în art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 26/2005. Potrivit acestei prevederi legale, actualmente abrogată: „Ordonanța nr. 26/2005 nu se aplică conducătorilor instituțiilor publice de cultură al căror contract de muncă pentru funcția de conducere a fost încheiat cu maximum 24 de luni înainte de data intrării în vigoare a ordonanței”. Așadar, astfel cum de altfel a arătat și a probat recurenta, reclamantul intimat a deținut funcția de conducere și ulterior punerii în executare a ultimelor hotărâri judecătorești, în temeiul Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, potrivit cu care, pentru o atare poziție se „încheie contract individual de muncă, potrivit dispozițiilor legale în vigoare”, la care, printr-un act adițional, s-a atașat contractul cadru cu obiectivele și indicatorii culturali și economici care urmau să se realizeze de instituția respectivă (filele 10-11 dosar fond) raporturile sale fiind astfel în mod obiectiv circumscrise prevederilor C. muncii. Contrar celor afirmate și prezentate de prima instanță, Înalta Curte reține, raportat la situația de fapt înfățișată, la prevederile legale incidente, ce obligă la prezentarea la concursul de proiecte dar și la împrejurarea că Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, la rândul său, a fost abrogat prin actele normative ulterioare edictate în materie, că nu este nelegal ordinul atacat (fila 65) prin care, în temeiul art. 55-56 C. muncii, referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă și la pensionare, cu referire la art. 269 din același cod, s-a dispus încetarea efectelor Ordinului nr. 208/2010. Înalta Curte reține totodată că ordinul emis pe temeiul legal mai sus arătat este conform și situației de fapt și de drept atestate în cuprinsul Deciziei nr. 3190 din 9 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ și conflicte de muncă, care contrar celor arătate în hotărârea primei instanțe, prezintă relevanță în cauză. Prin această hotărâre, irevocabilă, a fost respinsă contestația aceluiași reclamant-intimat la decizia de desfacere a contractului său de muncă din 1997, încheiat cu M.I.T. Cluj, în temeiul art. 61 lit. c) C. muncii, apreciindu-se că persoana contestatoare întrunește cumulativ condițiile de vârstă standard și stagiul minim de cotizare pentru pensionare. Drept urmare, referirea din ordinul atacat la prevederile art. 55 și 56 alin. (1) lit. c) C. muncii, vizând „încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare”, apare ca deplin justificate. Concluzionând, Înalta Curte apreciind că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât, raportat la toate argumentele mai sus înfățișate ce demonstrează legalitatea ordinului atacat, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să admită recursul de față cu consecința modificării în parte a sentinței atacate în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii reclamantului-intimat. Pentru argumentele mai sus înfățișate vor fi însă menținute dezlegările date de prima instanță cu privire la excepțiile invocate în cauză de autoritatea recurentă.