ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5201/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5201/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

în judecată. Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curtiide

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

18 iulie 2011, reclamantul P.I. a solicitat anularea Ordinului nr. 203 din 08

iulie 2011 al M.C.P.N. referitor la încetarea efectelor dispozițiilor Ordinului

nr. 208 din 09 martie 2010, reintegrarea sa în funcția deținută și obligarea

pârâtului la plata indemnizației de director general ce i se cuvenea, de la

data emiterii Ordinului nr. 203 din 08 iulie 2011 și până la data reîncadrării.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 208/2010, M.C.P.N. a pus în executare Decizia

nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

anulând Ordinul nr. 240/2008 și reîncadrându-l pe reclamant în funcția de

conducere de director general al M.N.I.T.

În opinia

reclamantului, Ordinul nr. 203/2011 prin care s-a dispus în sensul încetării

efectelor Ordinului 208/2010, în considerarea încetării de drept a contractului

individual de muncă prin împlinirea vârstei de pensionare este nelegal, pentru

următoarele motive:

- punerea în aplicare

lipsește de efecte Decizia nr. nr. 642/2010 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție;

- este dat în

aplicarea C. muncii, deși raporturile părților nu sunt raporturi de muncă,

reclamantul deținând o funcție publică de conducere care atrage incidența

normelor de drept administrativ și a procedurii corespunzătoare;

- din punct de vede

formal, ordinul nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 17 din Codul bunei

administrații adoptat prin recomandarea C.M./R.E.C. din 20 iunie 2007 a Comitetul

Miniștrilor al Consiliului Europei și art. 31 alin. (2) din Constituția

României, cât timp, deși reține incidența dispozițiilor C. muncii și dispune încetarea

de drept a contractului individual de muncă, ordinul nu identifică contractul în

cauză, fiind lipsit astfel de elementele care să dea posibilitatea cunoașterea

rațiunilor pentru care a fost adoptat;

- măsura concedierii

a fost dispusă de un organ necompetent, în speță, M.C.P.N. care nu are

competența de a dispune concedierea reclamantului pentru limită de vârstă.

1.2. Prin întâmpinare,

M.C.P.N. a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția

lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii,

ca neîntemeiată, arătând că temeiul emiterii ordinului este art. 56 lit. c) C.

muncii, iar reclamantul invocă acte juridice și fapte străine de raportul

juridic al părților. Astfel, evită să se refere la cauza principală a emiterii

ordinului, ignorând și referatul de motivare anexat acestuia.

Hotărârile

judecătorești de care se prevalează reclamantul nu conțin nicio dispoziție de

natură a obliga pârâtul să-l mențină pe reclamant în funcția ocupată în temeiul

legii vechi abrogate (Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001), fără limită de vârstă, pe

durata nedeterminată și pe viață. Reclamantul are statutul unei persoane

pensionate pentru limită de vârstă, care refuză să se supună legii noi.

1.3. Prin încheierea

din 18 noiembrie 2011, Curtea de apel a respins excepția necompetenței

materiale în soluționarea cauzei și excepția lipsei calității procesuale pasive

a pârâtului, pentru motivele menționate în considerentele încheierii.

1.4.

Ulterior, pârâtul a

invocat și excepția autorității de lucru judecat, în considerarea sentinței

civile nr. 3190 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj, secția de contencios

administrativ și fiscal și de conflicte de muncă.

Analizând cu

prioritate această excepție, instanța a constatat că este nefondată și nu poate

fi opusă cererii de față excepția autorității de lucru judecat a Hotărârii nr.

3190/2009 a Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal și

de conflicte de muncă, neexistând identitate nici de părți (pârâtul este altul

în cauza de față), nici de obiect (în cauza de față sunt deduse judecății alte

pretenții decât în cauza precedentă) și nici de cauză juridică (petitul fiind

sprijinit pe argumente de fapt și de drept diferite de cauza precedentă).

de fond,

2.1.

Prin sentința nr. 1902

din 16 martie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca

neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul P.I., în contradictoriu cu

pârâtul M.C.P.N., a anulat Ordinul M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 referitor

la încetarea efectelor dispozițiilor Ordinul M.C.P.N. nr. 208 din 9 martie 2010,

prin care reclamantul a fost numit în funcția de director general al M.N.I.T.;

a dispus reintegrarea reclamantului pe funcția de conducere deținută conform Ordinul

M.C.P.N. nr. 208 din 9 martie 2010 și a obligat pârâtul la plata indemnizației

cuvenite reclamantului pentru funcția de conducere deținută conform acestui

ordin, de la data producerii efectelor Ordinului nr. 203 din 8 iulie 2011 și

până la data reintegrării.

Totodată, a obligat

pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantului, în sumă

de 2.480 lei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

2.2. Referitor la

excepția autorității de lucru judecat a Hotărârii nr. 3190/2009 a Tribunalului

Cluj, secția de contencios administrativ și fiscal, și de conflicte de muncă,

instanța a constatat că este nefondată și nu poate fi opusă cererii de față neexistând

identitate nici de părți (pârâtul este altul în cauza de față), nici de obiect

(în cauza de față sunt deduse judecății alte pretenții decât în cauza

precedentă) și nici de cauză juridică (petitul fiind sprijinit pe argumente de

fapt și de drept diferite de cauza precedentă).

2.3. Pe fond, prima

instanță a reținut că prin Ordinul nr. 203 din 08 iulie 2011, M.C.P.N. a dispus

asupra încetării efectelor Ordinului său anterior, emis sub nr. 208 din 09

martie 2010, prin care reclamantul, în executarea unei hotărâri judecătorești,

fusese numit (reintegrat) în funcția de director general al M.N.I.T.

În motivarea

ordinului sunt invocate dispozițiile art. 55, 56 și 269 C. muncii, reținându-se

că, în conformitate cu dispozițiile legale menționate, contractul individual de

muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de

vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, situație în

care s-ar găsi reclamantul.

Referatul de aprobare

care a stat la baza emiterii ordinului menționează că raporturile de muncă ale

reclamantului în funcția menționată se circumscriu dispozițiilor C. muncii,

având în vedere susținerile reclamantului, potrivit cărora, nu i se aplică

dispozițiile O.G. nr. 26/2006 din litigiul anterior al părților care a făcut

obiectul Dosarului nr. 7287/2/2008 al Curții de Apel București, secția

de contencios administratil și fiscal, (în care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 1248 din 24 martie 2009 modificată în întregime prin Decizia nr. 642

din 09 februarie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în baza căreia a avut

loc reintegrarea reclamantului în funcția publică de conducere, prin Ordinul nr.

208/2010).

Referatul a avut în

vedere și sentința civilă nr. 3190 din 09 noiembrie 2009 a Tribunalului Cluj

prin care s-a confirmat măsura încetării efectelor contractului individual de

muncă din 1997, conform Deciziei nr. 65/2009 a M.N.I.T., prin care s-a

constatat că sunt îndeplinite condițiile de pensionare a reclamantului pentru

limită de vârstă.

Pe aceste baze, s-a

concluzionat că reclamantul este pensionabil, potrivit C. muncii și nu i se mai

poate permite continuarea raportului de muncă cu M.N.I.T.

Prima instanță a

apreciat că trebuie să se facă distincție între raportul de serviciu al

reclamantului cu M.N.I.T., desfășurat conform C.I.M. nr. 241/1997, funcția

exercitată fiind aceea de cercetător științific/muzeograf I/A și raportul de

serviciu cu același Muzeu, în baza căruia a deținut funcția de director general

al Muzeului, inițial, conform Ordinului nr. 399/1997 și, în ultimă instanță,

conform Ordinului nr. 208/2010 prin care a fost reintegrat în funcție.

Acest ultim ordin

este emis în executarea Deciziei civile nr. 642/2010 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție, prin care a fost anulat Ordinul nr. 240/2008

de eliberare a reclamantului din funcția respectivă.

În cauză, trebuie

respectată puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, ca și a hotărârilor

judecătorești anterioare pe care se bazează, pronunțate în litigii privind

ocuparea aceleiași funcții de conducere, hotărâri prin care s-a dispus

anterior, în alte două rânduri, reintegrarea reclamantului pe aceeași funcție

(sentința civilă nr. 1526/2006 a Curții de Apel București,

rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1025/2007 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție - fila 177 și sentința civilă nr. 284/2007, rămasă

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3203 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție - fila 138).

Prima instanță a

apreciat că pârâtul, în mod greșit, a susținut că în cauza soluționată

irevocabil prin Decizia nr. 642/2010 s-ar fi reținut îndrituirea reclamantului

la reintegrarea în funcție pe temeiul contractului individual de muncă.

Dimpotrivă, Înalta

Curte de Casație și Justiție a făcut referire la succesiunea actelor normative

destinate să reglementeze domeniul angajării conducătorilor instituțiilor de

cultură aflate în subordinea M.C.P.N., inclusiv O.G. nr. 26/2005, arătând că nu

sunt aplicabile reclamantului dispozițiile art. 10 alin. (2) din acest act

normativ, în sensul depunerii unui proiect de management în vederea încheierii

contractului de management, pe motiv că reclamantul a depus anterior intrării

în vigoare a acestei ordonanțe proiectul de management și că nu a avut nicio

culpă în neperfectarea contractului. S-a reținut și că M.C. nu a respectat

obligația prevăzută prin hotărârile judecătorești anterioare de a se pronunța

asupra proiectului de management depus în 2005 de către reclamant.

În acest context,

prima instanță a constatat că, deși situația în cauză este atipică datorită

interpunerii în raporturile părților a hotărârilor judecătorești anterioare și

succesiunii actelor normative care au reglementat ocuparea funcției (Ordinul nr.

2129/2001 și apoi O.G. nr. 26/2005, iar în prezent O.U.G. nr. 189/2008), totuși

în executarea hotărârilor judecătorești menționate, pârâtul trebuia să se

preocupe de încheierea unui contract de management cu reclamantul (în care

putea stipula inclusiv clauze referitoare la cazurile de încetare a contractului,

cu atât mai mult cu cât noua reglementare din O.U.G. nr. 189/2008 prevede

durata determinată a contractului de management, art. 2 lit. f).

Decizia civilă nr. 642/2010

a Înaltei Curții de Casație și Justiție nu a dispus în

sensul încadrării reclamantului cu contract individual de muncă supus C.

muncii. Conform art. 10 din O.G. nr. 26/2005 (atât în forma avută la publicare

cât și după modificarea actului normativ), exceptând obligația depunerii

proiectului de management, despre care instanțele au stabilit anterior că nu

trebuie impusă reclamantului, trebuia încheiat un contract de management și în

cazul reclamantului, chiar dacă nu era supus condițiilor de angajare în funcție

din acest act normativ.

Prima instanță a

reținut că pârâtul nu a încheiat cu reclamantul un astfel de contract de

management, iar nelegalitatea Ordinului nr. 203/2011 rezultă din faptul că a

dispus asupra încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului din funcția

de director general/manager al M.N.I.T., aplicând dispoziții legale care nu au

incidență asupra funcției respective.

În acest context,

prima instanță a apreciat că este irelevantă încetarea efectelor contractului

de muncă pentru funcția de execuție deținută de reclamant în cadrul M.N.I.T. și

respectiv existența sentinței civile nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj.

exercitată

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâtul M.C.P.N., solicitând, în

principal, ca o consecință a admiterii căii de atac exercitate, casarea

sentinței primei instanțe și trimiterea spre rejudecare, instanței de dreptul

muncii, iar în subsidiar, modificarea acesteia, întrucât hotărârea cuprinde

motive contradictorii, străine de natura pricinii și este rezultatul unei

interpretări greșite a actului și a raportului juridic deduse judecății, fiind vădit

lipsită de temei legal.

Criticile

recurentului-pârât, cuprinse în motivele de recurs dezvoltate au fost înfățișate

în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, cu referire la

numeroasele procese purtate între părți, începând cu anii 2005-2006, după cum urmează:

- în mod greșit prima

instanță a reținut că se impunea ca recurentul să încheie cu reclamantul

intimat un contract de management, fiind aplicabile dispozițiile O.G. nr. 26/2006,

în vigoare la 22 iulie 2005, astfel cum a cerut reclamantul-intimat;

- instanța de fond a nesocotit

împrejurarea că statutul actual al intimatului-reclamant este acela de persoană

pensionată pentru munca depusă și limită de vârstă, astfel cum rezultă și din sentința

civilă nr. 3190 din 9 noiembrie 2009, definitivă prin nerecurare;

- cu ocazia judecății

în fond s-a făcut o evidentă confuzie între instituțiile care se aplică

reclamantului dar și în ceea ce privește cadrul legal incident, în condițiile

în care se susține că ministerul recurent trebuia să încheie cu acesta un contract

de management, fără arătarea temeiului de drept și cu atât mai mult cu cât

reclamantul a susținut constant că nu-i este aplicabilă O.U.G. nr. 189/2008;

- recurentul a pus în

executare întocmai hotărâri judecătorești anterioare, a ținut seama de Ordinul M.C.C.

nr. 2129/2001, potrivit cu care pentru o funcție de tipul celei ocupate de reclamant

se impune încheierea unui contract individual de muncă, după cum, acceptând totodată

decizia reclamantului de a nu depune un nou proiect de management, pe

argumentul înfățișat de reclamantul intimat în sensul că lui nu-i sunt aplicabile

nici prevederile O.G. nr. 26/2005, pentru că la data intrării în vigoare a noii

legi avea aprobat contractul de management în temeiul Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001;

- reținând că

reîncadrarea reclamantului s-a făcut ținând seama de hotărâri judecătorești, în

condițiile arătate, stabilindu-se că avea un contract de management încheiat în

baza legii vechi, adică avea un contract de muncă la muzeu, în mod firesc i

s-au aplicat prevederile art. 56 alin. (1) pct. c C. muncii, vizând încetarea

de drept a contractului de muncă la data vârstei de pensionare standard și a

stagiului minim de cotizare pentru pensionare;

- în mod eronat

instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale apreciind că

litigiul prezent nu are natura juridică de dreptul muncii, ca și excepția

lipsei calității procesuale pasive, raportat la prevederea C. muncii vizând încetarea

de drept a contractului individual de muncă, în condițiile expres arătate în respectivul

text de lege;

-

intimatul-reclamant, nu poate fi reîncadrat câtă vreme este în prezent o persoană

pensionată, pentru limită de vârstă, care în mod expres refuză să respecte

legea nouă și să se prezinte la concursul de proiecte, astfel că măsura dispusă

de instanță este nu numai nelegală dar și inaptă de a fi pusă în executare, neexistând

vreo dispoziție care să oblige autoritatea pârâtă să-l mențină încadrat pe reclamant,

pe viață.

Intimatul-reclamant a

formulat întâmpinare la motivele de recurs ale autorității pârâte recurente,

solicitând, în principal, constatarea nulității recursului promovat, în temeiul

art. 306 alin. (3) cu referire la art. 304 C. proc. civ. întrucât nu a fost

invocat în cererea de recurs niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., după cum nu au fost înfățișate nici critici

propriu-zise la adresa sentinței ce face obiectul recursului.

În subsidiar, s-a

solicitat respingerea recursului ca nefondat, intimatul-reclamant arătând, în

esență, că prima instanță în mod legal și temeinic a respins excepțiile

invocate de pârâtul-recurent și totodată, pe fondul cererii, a admis solicitările

sale de anulare a Ordinului M.C.P.N. nr. 203 din 8 iulie 2011 și de reintegrare

în funcția de director general al M.N.I.T. din Cluj Napoca, considerentele

avute în vedere fiind pertinente și în acord cu hotărârile judecătorești

anterioare, puse deja în executare.

considerentele instanței de recurs

Examinând sentința

atacată raportat la actele și lucrările dosarului, la criticile

recurentului-pârât, dar și față de apărările intimatului-reclamant și prin prisma

prevederilor legale incidente și a art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

reține că recursul de față este întemeiat și urmează a fi admis în limitele și

pentru considerentele în continuare arătate.

5.1.Cu prioritate

Înalta Curte constată că nu este fondată excepția nulității recursului invocată

de reclamantul intimat, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte

apreciază că dezvoltarea motivelor de recurs, face posibilă încadrarea

criticilor formulate în cazul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

vizând greșita aplicare a legii, în ciuda faptului că la finele cererii de

recurs au fost enumerate mai multe motive de nelegalitate, respectiv art.  304

1

și art. 304 pct. 2, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Contrar celor

susținute de intimat, lipsa sistematizării criticilor înfățișate și grupării

lor corespunzător textelor de lege astfel indicate nu este însă de natură a

atrage nulitatea recursului, raportat tocmai la prevederile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., în sensul că urmează ca dezvoltarea motivelor să fie analizată de

instanța de control judiciar din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se va respinge așadar

că neîntemeiată excepția de nulitate invocată.

5.2. Prin urmare,

analizând cererea de recurs de față sub aspectul aplicării și interpretării prevederilor

legale incidente din materia supusă verificării, se reține că reclamantul P.I.

a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Ordinului M.C.P.N. nr.

203 din 8 iulie 2011 referitor la încetarea efectelor dispozițiilor Ordinului aceluiași

emitent, nr. 208 din 9 martie 2010 prin care reclamantul intimat a fost numit

în funcția de director general al M.N.I.T. și reintegrarea pe funcția deținută,

cu plata indemnizației aferente cuvenite, de la data Ordinului nr. 203/2011 și

până la reintegrarea efectivă.

Prin ordinul atacat

în prezenta cauză, cu nr. 203 din 8 iulie 2011 (fila 65 dosar fond) s-a dispus

încetarea efectelor dispozițiilor Ordinului anterior, cu nr. 208 din 9 martie 2010

prin care reclamantul a fost numit în funcția de director general al M.N.I.T.,

ce fusese emis în vederea punerii în executare a Deciziei nr. 642 din 9

februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, (Dosar nr. 7287/2/2008).

Ordinul atacat a fost

emis în considerarea referatului de aprobare și motivare și reținându-se prevederile

art. 55-66 și ale art. 269 C. muncii, republicat, referitoare la încetarea de

drept a contractului individual de muncă și la pensionare.

Întrucât expunerea

considerentelor hotărârii atacate de mai sus, cuprinde ample trimiteri la

situația de fapt ca și la istoricul și cronologia numeroaselor litigii și

hotărâri pronunțate anterior între părți, în legătură cu aceeași poziție de

conducere deținută de intimat încă din anul 2001 (Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001,

emis anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 26/2005) Înalta Curte apreciază că

în contextul analizării recursului de față nu se impune reluarea acestor aspecte,

urmând a fi făcute numai referiri punctuale, în măsura necesară examinării

criticilor recurentului-pârât.

5.3. Răspunzând așadar

punctual criticilor inserate în cererea de recurs asupra unui prim aspect,

vizând modalitatea de soluționare de către prima instanță a excepțiilor

invocate de autoritatea recurentă cu privire la necompetența materială și

respectiv la lipsa calității procesuale pasive, Înalta Curte arată că nu sunt

fondate susținerile recurentului-pârât.

Instanța de fond,

prin încheierea din 11 noiembrie 2011 (filele 150-151 dosar fond) în mod corect

a reținut, raportat la natura actului contestat ca și la poziția deținută de reclamantul

intimat, că instanța de contencios administrativ a fost legal investită cu soluționarea

litigiului de față, în condițiile Legii nr. 554/2004, republicată, neavând relevanță,

din această perspectivă, referirile din cuprinsul actului, la prevederile C. muncii.

În fine, și excepția lipsei

calității procesual pasive a fost soluționată cu justețe, în considerarea faptului

că emitentul actului atacat în cauză este tocmai ministrul culturii și

patrimoniului național.

5.4. Înalta Curte apreciază

însă că sunt fondate criticile recurentului-pârât vizând modalitatea în care prima

instanță a analizat și soluționat cererea intimatului-reclamant pe fond.

Argumentul primordial

al primei instanțe în aprecierea nelegalității Ordinului atacat în cauză, cu nr.

203 din 8 iulie 2011, l-a constituit greșita trimitere efectuată de emitent, în

cuprinsul actului atacat, la prevederile art. 55-56 C. muncii, apreciate ca nefiind

aplicabile, în contextul în care s-a reținut că nu prezintă nicio relevanță în

cauză încetarea efectelor contractului de muncă pentru funcția de execuție

deținută de reclamant în cadrul M.N.I.T. și nici existența Hotărârii judecătorești

irevocabile, cu nr. 3190/2009 a Tribunalului Cluj.

Chiar dacă a constatat

natura atipică a situației juridice a reclamantului-intimat, raportată

deopotrivă la hotărârile judecătorești anterioare dar și la succesiunea actelor

normative adoptate în această materie, judecătorul fondului a stabilit,

practic, că reclamantul deține și în prezent funcția de director general/manager

al M.N.I.T., în mod legal, fără a fi nevoie nici de prezentarea unui proiect

nou de management, nici chiar de un contract de management, astfel că nu-i sunt

aplicabile prevederile C. muncii.

Contrar celor reținute

de prima instanță, Înalta Curte, apreciind în sensul temeiniciei criticilor recurentului-pârât,

constată că ordinul atacat în cauză nu este nelegal, fiind impus și susținut,

pe de-o parte de situația și de statutul actual al reclamantului intimat,

atestat de actele depuse la dosar, iar pe de alta, de prevederile legale în

vigoare ce reglementează ocuparea funcției de conducere în discuție, respectiv

O.U.G. nr. 189/2011, privind managementul instituțiilor publice de cultură, actualizată,

prin care a fost abrogată O.U.G. nr. 26/2006, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 114/2006.

Este adevărat că prin

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 642/2010, ce a fost de altfel

pusă în executare prin Ordinul nr. 208 din 9 martie 2010, s-a dispus reintegrarea

reclamantului în funcția publică de conducere deținută anterior datei de 30

septembrie 2008 (n.n. Ordinul nr. 240 din 30 septembrie 2008 anulat prin Decizia

nr. 642/2010) dar nu mai puțin adevărat este că, din cuprinsul aceleiași decizii,

rezultă cu claritate și situația de fapt, perpetuată și în prezent ce

conturează statutul actual al reclamantului intimat.

Înalta Curte reține astfel

că prezintă deplină relevanță și în prezenta cauză, împrejurările de fapt menționate

în acea hotărâre judecătorească în sensul că încă din anul 2005 reclamantul intimat

a refuzat să mai prezinte un proiect de management, apreciind că nu-i sunt

aplicabile prevederile O.G. nr. 26/2006, după cum nici un contract de

management nu a mai fost încheiat/perfectat ulterior anului 2005.

Așadar, contrar celor

afirmate de judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că nu poate fi lipsită

de însemnătate împrejurarea că la data emiterii ordinului contestat în cauză

reclamantul intimat nu deținea un contract de management valabil încheiat cu

autoritatea pârâtă, conform legislației aplicabile, nefiind suficientă, în

contextul acțiunii de față, asumarea, că o atare poziție este deținută și în

prezent de reclamantul intimat numai în baza unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile de reintegrare pe funcția de conducere. Și aceasta în

condițiile în care reclamantul nu a menționat și nici nu a dovedit că hotărârea

judecătorească ale cărei efecte au încetat, implicit, prin emiterea ordinului atacat

în cauză, nu ar fi fost pusă în mod legal și efectiv în executare.

În ceea ce-l privește

pe reclamant,Înalta Curte reține așadar că autoritatea recurentă nu a făcut

niciodată aplicarea prevederilor O.G. nr. 26/2005 privind managementul instituțiilor

publice de cultură și nici pe cele ale O.U.G. nr. 189/2008, acestea din urmă,

în vigoare și în prezent, potrivit cu care directorii generali, respectiv managerii

instituțiilor publice de cultură sunt acele persoane care câștigă concursuri de

proiecte de management, deținând o atare poziție pe baza unui contract de management.

Până la apariția O.U.G.

nr. 189/2008, prin care a fost abrogată O.G. nr. 26/2005, prin hotărârile judecătorești

anterioare, a căror putere de lucru judecat a fost invocată și în cauză, s-a statuat

că reclamantului intimat, astfel cum de altfel a susținut și acesta în mod constant,

îi este aplicabilă situația de excepție prevăzută în art. 10 alin. (2) din O.G.

nr. 26/2005.

Potrivit acestei

prevederi legale, actualmente abrogată: „Ordonanța nr. 26/2005 nu se aplică conducătorilor

instituțiilor publice de cultură al căror contract de muncă pentru funcția de conducere

a fost încheiat cu maximum 24 de luni înainte de data intrării în vigoare a

ordonanței”.

Așadar, astfel cum de

altfel a arătat și a probat recurenta, reclamantul intimat a deținut funcția de

conducere și ulterior punerii în executare a ultimelor hotărâri judecătorești,

în temeiul Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, potrivit cu care, pentru o atare poziție

se „încheie contract individual de muncă, potrivit dispozițiilor legale în

vigoare”, la care, printr-un act adițional, s-a atașat contractul cadru cu

obiectivele și indicatorii culturali și economici care urmau să se realizeze de

instituția respectivă (filele 10-11 dosar fond) raporturile sale fiind astfel

în mod obiectiv circumscrise prevederilor C. muncii.

Contrar celor afirmate

și prezentate de prima instanță, Înalta Curte reține, raportat la situația de

fapt înfățișată, la prevederile legale incidente, ce obligă la prezentarea la concursul

de proiecte dar și la împrejurarea că Ordinul M.C.C. nr. 2129/2001, la rândul său,

a fost abrogat prin actele normative ulterioare edictate în materie, că nu este

nelegal ordinul atacat (fila 65) prin care, în temeiul art. 55-56 C. muncii,

referitoare la încetarea de drept a contractului individual de muncă și la

pensionare, cu referire la art. 269 din același cod, s-a dispus încetarea efectelor

Ordinului nr. 208/2010.

Înalta Curte reține totodată

că ordinul emis pe temeiul legal mai sus arătat este conform și situației de fapt

și de drept atestate în cuprinsul Deciziei nr. 3190 din 9 noiembrie 2009 a

Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ și conflicte de muncă,

care contrar celor arătate în hotărârea primei instanțe, prezintă relevanță în

cauză.

Prin această

hotărâre, irevocabilă, a fost respinsă contestația aceluiași reclamant-intimat

la decizia de desfacere a contractului său de muncă din 1997, încheiat cu M.I.T.

Cluj, în temeiul art. 61 lit. c) C. muncii, apreciindu-se că persoana

contestatoare întrunește cumulativ condițiile de vârstă standard și stagiul minim

de cotizare pentru pensionare.

Drept urmare,

referirea din ordinul atacat la prevederile art. 55 și 56 alin. (1) lit. c) C.

muncii, vizând „încetarea de drept a contractului individual de muncă la data îndeplinirii

cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare

pentru pensionare”, apare ca deplin justificate.

Concluzionând, Înalta

Curte apreciind că sunt întemeiate criticile recurentului-pârât, raportat la toate

argumentele mai sus înfățișate ce demonstrează legalitatea ordinului atacat,

urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să admită recursul de

față cu consecința modificării în parte a sentinței atacate în sensul respingerii

ca nefondate a acțiunii reclamantului-intimat.

Pentru argumentele

mai sus înfățișate vor fi însă menținute dezlegările date de prima instanță cu

privire la excepțiile invocate în cauză de autoritatea recurentă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.C.P.N. (actualmente M.C.) împotriva sentinței nr. 1902 din 16

martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantului P.I., ca

nefondată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2013.