ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4689/2009

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea în contencios administrativ

înregistrată la data de 3 iulie 2007 la Curtea de Apel București, reclamantul C.V.O. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.V., anularea Ordinului nr.

5748 din 29 mai 2007 emis de pârâtă, reintegrarea sa în funcția deținută

anterior destituirii și acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate

majorate și celelalte drepturi cuvenite de la data destituirii și până la

efectiva sa reintegrare.

În motivarea acțiunii a

arătat că ordinul contestat este nelegal, că în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile constitutive ale abaterii disciplinare, sancțiunea fiind dispusă cu

încălcarea prevederilor art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii și art. 844 alin.

(1) lit. a) din Statutul funcționarului public.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2577 din

30 octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantul C.V.O. în

contradictoriu cu pârâta A.N.V. A anulat Ordinul nr. 5748 din 29 mai 2007 emis

de pârâtă. A dispus reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior

destituirii, obligând pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite

reclamantului de la data destituirii, până la reintegrarea efectivă.

În motivarea

soluției s-a reținut că ordinul de destituire din funcția publică este nelegal,

fiind emis cu încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003,

art. 35 din Legea nr. 188/1999 modificată și republicată, motiv pentru care nu

au mai fost cercetate celelalte aspecte de nelegalitate sau de netemeinicie

invocate.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2927

din 18 septembrie 2008 a admis recursul declarat de pârâta A.N.V. împotriva

acestei sentințe pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare, aceleiași

instanțe.

În considerentele deciziei

de casare, s-a reținut că, instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la

calitatea de angajator a D.R.A.O.V. București, unde reclamantul a depus

certificatul de concediu medical, întrucât reclamantul a fost numit în funcție

și respectiv, a fost destituit prin ordinul șefului Autorității Naționale a

Vămilor, care însă nu a avut cunoștință de incapacitatea temporară de muncă a

reclamantului-intimat, stabilit prin certificatul de concediu medical.

Rejudecând cauza în fond,

după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 572 din 13 februarie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamantul C.V.O. în contradictoriu cu pârâta A.N.V. A anulat

Ordinul nr. 5748 din 29 mai 2007 emis de pârâtă, pe care a obligat-o la plata

drepturilor salariale cuvenite reclamantului, de la data destituirii până la

reîncadrarea efectivă.

Instanța de fond a reținut

că actul administrativ contestat este lovit de nulitate absolută întrucât nu

cuprinde nici o referire la termenul în care poate fi contestat și nici la

instanța care poate fi sesizată în acest scop. S-a reținut de asemenea, că prin

Rezoluția din 22 februarie 2008 a D.N.A., Dosar nr. 82/P/2007 s-a dispus

neînceperea urmăririi penale și față de reclamant, nefăcându-se dovada că

reclamantul ar fi săvârșit fapta pentru care a fost destituit.

Cererea formulată de

reclamantul C.V.O. pentru lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 572 din

13 februarie 2009 a Curții de Apel București a fost soluționată prin Încheierea

din 10 aprilie 2009 a aceleiași instanțe, în sensul admiterii în parte a

cererii. S-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 572/2009 a

Curții de Apel București în sensul că pârâta a fost obligată la plata

drepturilor salariale cuvenite reclamantului, de la data destituirii până la

efectiva reintegrare – drepturi salariale indexate.

Pârâta A.N.V. a declarat

recurs, atât împotriva sentinței civile nr. 572 din 13 februarie 2009, cât și

împotriva încheierii din 10 aprilie 2009 ale Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocând motivele de recurs

prevăzute la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând în esență, că:

- hotărârea pronunțată de

instanța de fond este lipsită de temei legal și a fost dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii, ordinul atacat fiind anulat în mod nelegal pentru

motive de formă, acesta având mențiunea că poate fi contestat la secția de

contencios administrativ a curții de apel competente, ceea ce făcea

inaplicabile dispozițiile art. 268 alin. (2) lit. c) și f) C. muncii și ale

H.G. nr. 1210/2003;

- hotărârea cuprinde motive

contradictorii, instanța de fond interpretând greșit actul juridic dedus

judecății și schimbând înțelesul lămurit al acestuia.

Recursul nu poate fi admis.

Într-adevăr, instanța de

fond a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că ordinul atacat este

lovit de nulitate în condițiile art. 268 alin. (2) lit. c) și lit. f) C. muncii

și ale H.G. nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de

disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor

publice, dar a considerat în mod greșit că această sancțiune este aplicabilă.

Astfel, în Ordinul nr. 5748

din 29 mai 2007 se menționează în mod expres că intimatul-reclamant sancționat

are „drept de contestație la secția de contencios administrativ a Curții de

apel competente”, ceea ce face trimitere și la termenele legale prevăzute de

Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare.

Dovada faptului că aceste

mențiuni au fost suficiente este tocmai litigiul de față, care a fost declanșat

în termenul legal și la instanța competentă, fără ca intimatul-reclamant să fi

suferit vreo vătămare a drepturilor sale.

Deci, acest prim motiv de

recurs, prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat, dar nu poate

duce, singur, la admiterea recursului, instanța de fond analizând cauza și pe

fondul său, ceea ce impune verificarea și a celorlalte două motive de recurs.

Astfel, instanța de fond a

reținut în mod corect în considerentele hotărârii pronunțate că, prin Rezoluția

nr. 82/P/2007 din 22 februarie 2008, D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale față

de cei trei făptuitori, între care și intimatul-reclamant, în temeiul

dispozițiilor art. 228 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta

cercetată nu există).

Oricum, autoritatea

recurentă nu a depus dovezi că această soluție a procurorului a fost infirmată

sau cel puțin contestată.

Mai mult, în dosarul

instanței de fond au fost depuse și Deciziile nr. 3610 și nr. 3611 din 21

octombrie 2008 a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți

de Casație și Justiție prin care recursurile formulate de P.S.C. și C.I.,

cercetați, în aceleași împrejurări și pentru aceeași faptă cu

intimatul-reclamant, au fost admise, iar ordinele de sancționare au fost

anulate, dispunându-se reintegrarea lor în funcțiile deținute anterior și

obligarea autorității la plata drepturilor salariale și a cheltuielilor de

judecată.

Astfel fiind, în raport cu

aceste soluții care au fost luate, în mod definitiv și irevocabil, pentru

aceleași fapte pentru care a fost cercetat și sancționat și

intimatul-reclamant, soluția instanței de fond este corectă, urmând ca recursul

de față să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de A.N.V. împotriva sentinței civile nr. 572 din 13 februarie 2009 și

împotriva Încheierii din 10 aprilie 2009, ambele pronunțate de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâtă să

plătească intimatului-reclamant suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 octombrie 2009.