ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4689/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 3 iulie 2007 la Curtea de Apel București, reclamantul C.V.O. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.V., anularea Ordinului nr. 5748 din 29 mai 2007 emis de pârâtă, reintegrarea sa în funcția deținută anterior destituirii și acordarea de despăgubiri egale cu salariile indexate majorate și celelalte drepturi cuvenite de la data destituirii și până la efectiva sa reintegrare. În motivarea acțiunii a arătat că ordinul contestat este nelegal, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile constitutive ale abaterii disciplinare, sancțiunea fiind dispusă cu încălcarea prevederilor art. 60 alin. (1) lit. a) C. muncii și art. 844 alin. (1) lit. a) din Statutul funcționarului public.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2577 din 30 octombrie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantul C.V.O. în contradictoriu cu pârâta A.N.V. A anulat Ordinul nr. 5748 din 29 mai 2007 emis de pârâtă. A dispus reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior destituirii, obligând pârâta la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului de la data destituirii, până la reintegrarea efectivă. În motivarea soluției s-a reținut că ordinul de destituire din funcția publică este nelegal, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 53/2003, art. 35 din Legea nr. 188/1999 modificată și republicată, motiv pentru care nu au mai fost cercetate celelalte aspecte de nelegalitate sau de netemeinicie invocate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 2927 din 18 septembrie 2008 a admis recursul declarat de pârâta A.N.V. împotriva acestei sentințe pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. În considerentele deciziei de casare, s-a reținut că, instanța de fond s-a aflat în eroare cu privire la calitatea de angajator a D.R.A.O.V. București, unde reclamantul a depus certificatul de concediu medical, întrucât reclamantul a fost numit în funcție și respectiv, a fost destituit prin ordinul șefului Autorității Naționale a Vămilor, care însă nu a avut cunoștință de incapacitatea temporară de muncă a reclamantului-intimat, stabilit prin certificatul de concediu medical.

Rejudecând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 572 din 13 februarie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamantul C.V.O. în contradictoriu cu pârâta A.N.V. A anulat Ordinul nr. 5748 din 29 mai 2007 emis de pârâtă, pe care a obligat-o la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului, de la data destituirii până la reîncadrarea efectivă. Instanța de fond a reținut că actul administrativ contestat este lovit de nulitate absolută întrucât nu cuprinde nici o referire la termenul în care poate fi contestat și nici la instanța care poate fi sesizată în acest scop. S-a reținut de asemenea, că prin Rezoluția din 22 februarie 2008 a D.N.A., Dosar nr. 82/P/2007 s-a dispus neînceperea urmăririi penale și față de reclamant, nefăcându-se dovada că reclamantul ar fi săvârșit fapta pentru care a fost destituit.

Cererea formulată de reclamantul C.V.O. pentru lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 572 din 13 februarie 2009 a Curții de Apel București a fost soluționată prin Încheierea din 10 aprilie 2009 a aceleiași instanțe, în sensul admiterii în parte a cererii. S-a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 572/2009 a Curții de Apel București în sensul că pârâta a fost obligată la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului, de la data destituirii până la efectiva reintegrare – drepturi salariale indexate. Pârâta A.N.V. a declarat recurs, atât împotriva sentinței civile nr. 572 din 13 februarie 2009, cât și împotriva încheierii din 10 aprilie 2009 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocând motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. și susținând în esență, că: - hotărârea pronunțată de instanța de fond este lipsită de temei legal și a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, ordinul atacat fiind anulat în mod nelegal pentru motive de formă, acesta având mențiunea că poate fi contestat la secția de contencios administrativ a curții de apel competente, ceea ce făcea inaplicabile dispozițiile art. 268 alin. (2) lit. c) și f) C. muncii și ale H.G. nr. 1210/2003; - hotărârea cuprinde motive contradictorii, instanța de fond interpretând greșit actul juridic dedus judecății și schimbând înțelesul lămurit al acestuia. Recursul nu poate fi admis. Într-adevăr, instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că ordinul atacat este lovit de nulitate în condițiile art. 268 alin. (2) lit. c) și lit. f) C. muncii și ale H.G.

nr. 1210/2003 privind organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare din cadrul autorităților și instituțiilor publice, dar a considerat în mod greșit că această sancțiune este aplicabilă. Astfel, în Ordinul nr. 5748 din 29 mai 2007 se menționează în mod expres că intimatul-reclamant sancționat are „drept de contestație la secția de contencios administrativ a Curții de apel competente”, ceea ce face trimitere și la termenele legale prevăzute de Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare. Dovada faptului că aceste mențiuni au fost suficiente este tocmai litigiul de față, care a fost declanșat în termenul legal și la instanța competentă, fără ca intimatul-reclamant să fi suferit vreo vătămare a drepturilor sale.

Deci, acest prim motiv de recurs, prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat, dar nu poate duce, singur, la admiterea recursului, instanța de fond analizând cauza și pe fondul său, ceea ce impune verificarea și a celorlalte două motive de recurs. Astfel, instanța de fond a reținut în mod corect în considerentele hotărârii pronunțate că, prin Rezoluția nr. 82/P/2007 din 22 februarie 2008, D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale față de cei trei făptuitori, între care și intimatul-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 228 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta cercetată nu există). Oricum, autoritatea recurentă nu a depus dovezi că această soluție a procurorului a fost infirmată sau cel puțin contestată.

Mai mult, în dosarul instanței de fond au fost depuse și Deciziile nr. 3610 și nr. 3611 din 21 octombrie 2008 a secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care recursurile formulate de P.S.C. și C.I., cercetați, în aceleași împrejurări și pentru aceeași faptă cu intimatul-reclamant, au fost admise, iar ordinele de sancționare au fost anulate, dispunându-se reintegrarea lor în funcțiile deținute anterior și obligarea autorității la plata drepturilor salariale și a cheltuielilor de judecată. Astfel fiind, în raport cu aceste soluții care au fost luate, în mod definitiv și irevocabil, pentru aceleași fapte pentru care a fost cercetat și sancționat și intimatul-reclamant, soluția instanței de fond este corectă, urmând ca recursul de față să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de A.N.V. împotriva sentinței civile nr. 572 din 13 februarie 2009 și împotriva Încheierii din 10 aprilie 2009, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 octombrie 2009.