ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 31/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6 octombrie 2003 și

precizată ulterior cu cererea din 28 octombrie 2003, reclamanta Ș.D.V. a

solicitat anularea Ordinului nr. 1113 din 15 iulie 2003 emis de pârâtul M.T.C.T.,

reîncadrarea sa în funcția publică deținută anterior emiterii acestui ordin și

obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, reprezentând drepturile salariale

cuvenite cu începere de la data de 6 octombrie 2003 și până la data

reintegrării efective în funcție.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a susținut că ordinul contestat este nelegal, fiind emis cu

încălcarea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 și că nu i-a fost

comunicat în termenul legal de 5 zile lucrătoare de la data emiterii.

Reclamanta a arătat că prin

ordinul respectiv s-a dispus nelegal eliberarea sa din funcția publică deținută

și încetarea raportului de serviciu, deși postul său nu a fost desființat și nu

au existat criterii de selecție a personalului disponibilizat.

Prin sentința civilă nr. 684

din 13 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a respins acțiunea ca nefondată, reținând că actul contestat a

fost emis de ministerul pârât cu respectarea prevederilor Legii nr. 188/1999 și

ale Legii nr. 161/2003 și nu a vătămat reclamantei un drept recunoscut de lege.

Recursul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 766 din 8

martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Instanța de Recurs a casat hotărârea

atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Instanță, reținând că

materialul probator administrat este insuficient pentru a se stabili modul în

care a fost selectat personalul disponibilizat, care erau atribuțiile

posturilor vacante și dacă recurenta îndeplinea sau nu condițiile de pregătire

sau de vechime necesare pentru ocuparea unuia din aceste posturi.

În fond după casare, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

pronunțat sentința civilă nr. 1563 din 6 iunie 2007, prin care a admis acțiunea,

a anulat Ordinul nr. 1113 din 15 iulie 2003 emis de pârât, a obligat pârâtul să

o reîncadreze pe reclamantă pe funcția deținută anterior emiterii ordinului și

a obligat pârâtul să plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite

începând cu data de 6 octombrie 2003 și până la reîncadrarea sa efectivă.

Hotărând astfel, Instanța de

Fond a reținut că pârâtul a încălcat dispozițiile art. 76 C. muncii și art. 90 alin. (4) din Legea nr. 161/2003, întrucât nu a comunicat reclamantei Ordinul

nr. 1113 din 15 iulie 2003 prin care a fost eliberată din funcție și adresa din

15 iulie 2003 de acordare a preavizului de 30 de zile.

Nerespectarea dispozițiilor art.

90 din Legea nr. 161/2003 de către pârât a fost constatată și în privința

condițiilor pentru eliberarea din funcție a funcționarilor publici,

reținându-se că nu a fost dovedită desființarea postului deținut de reclamantă

ca urmare a reorganizării prevăzută de H.G. nr. 740/2003.

În acest act normativ de

înființare a autorității pârâte s-a prevăzut un număr maxim de 798 de posturi, exclusiv

demnitarii și posturile aferente cabinetului ministrului, iar la data

eliberării din funcție a reclamantei erau 136 posturi vacante și 26 de funcționari

publici erau suspendați. Reducerea de posturi nu s-a efectuat nici la D.G.T.R., unde era încadrată reclamanta, întrucât erau ocupate numai 2 din cele 25 posturi

prevăzute în actul de funcționare a ministerului pârât.

Nelegalitatea ordinului de

eliberare din funcție a reclamantei a fost constatată și față de împrejurarea

că pârâtul nu a prezentat documente privind modul de selectare a personalului

disponibilizat, cu referire la reclamantă și în raport de dispozițiile art. 5

din Ordinul nr. 218 din 27 mai 2003 al A.N.F.P.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs pârâtul M.T., solicitând modificarea în tot a hotărârii, în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În primul motiv de recurs,

s-a susținut că Instanța de Fond a apreciat în mod greșit că nu a fost probată

comunicarea actului de eliberare din funcție a reclamantei, dat fiind că

aceasta a refuzat să primească actul, fapt confirmat de doi martori la data de

4 septembrie 2003. De asemenea, s-a susținut că la data de 22 septembrie 2003,

în urma solicitării reclamantei, actul i-a fost înmânat sub semnătură, iar Instanța

de Fond a analizat superficial probele, considerând că nu au fost respectate cerințele

impuse de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 și art. 76 C. muncii pentru obligația de comunicare a actului de eliberare din funcție, deși înscrisurile

prezentate dovedeau contrariul și nu au fost declarate false.

Recurentul a precizat că

termenul de 5 zile prevăzut de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 a fost

respectat, avându-se în vedere faptul că reclamanta s-a aflat în concediu de

odihnă, întrerupt de concediu medical, în perioada 14 iulie 2003 - 4 septembrie

2003.

Prin cel de-al doilea motiv

de recurs, a fost criticată concluzia Instanței de Fond privind existența unor

grave neconcordanțe între Ordinele nr. 1077 din 9 iulie 2003, nr. 1086 din 15 iulie

2003 și nr. 1087 din 15 iulie 2003, arătându-se că prin acest ultim ordin nu

s-a procedat la reîncadrarea în funcție a reclamantei, fiind doar schimbată

denumirea postului deținut, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 16 pct. 1 lit.

c) din Legea nr. 161/2003.

În cel de-al treilea motiv

de recurs, s-a susținut că Instanța de Fond a reținut greșit că desființarea

postului reclamantei nu s-a datorat unei reorganizări reale și necesare a

ministerului, fără a se avea în vedere că în cadrul numărului maxim de posturi

erau incluse funcțiile publice, dar și posturile pentru personalul contractual.

Față de funcțiile publice vacante și de pregătirea profesională a reclamantei,

s-a arătat că nu a fost posibilă reîncadrarea acesteia în condițiile prevăzute

de art. 92 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, cu atât mai mult cu cât nu s-a

formulat nici o cerere și calificativul obținut la evaluarea performanțelor

profesionale aferente anului 2002 a fost mai mic decât cel obținut de ceilalți

funcționari publici încadrați la aceeași direcție pe posturi similare.

În același sens, s-a arătat

că A.N.F.P. nu a dispus redistribuirea reclamantei pe un post corespunzător

pregătirii sale profesionale, ceea ce reprezintă o probă pertinentă și de

necontestat a faptului că aceasta a fost eliberată din funcție cu respectarea

dispozițiilor legale.

În ultimul motiv de recurs,

s-a arătat că în mod greșit a fost anulat întregul ordin contestat, avându-se

în vedere faptul că acesta produce efecte și cu privire la raporturile de

serviciu ale altor funcționari publici, cu depășirea drepturilor și intereselor

deduse judecății.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs și va modifica în parte

sentința atacată, în sensul anulării ordinului contestat numai în privința

reclamantei, pentru următoarele considerente:

Instanța de Fond a constatat

corect că ministerul recurent nu a îndeplinit cerințele legale privind

obligația de comunicare a actului de eliberare din funcția publică deținută de

intimata - reclamantă.

Apărarea recurentului - pârât

că s-a realizat comunicarea prin faptul înmânării adresei din 15 iulie 2003

emisă de Cabinetul Secretarului General a fost întemeiat înlăturată, întrucât

acest act nu poate constitui temeiul încetării raporturilor de serviciu și nu a

fost confirmată prin nici un alt mijloc de probă semnătura de primire a

intimatei - reclamante.

De altfel, la dosarul cauzei

au fost depuse două copii ale adresei respective, aflate la filele 5 și 66 din

primul ciclu procesual, care conțin mențiuni diferite cu privire la data și

condițiile concrete în care s-a procedat la înmânarea actului, astfel încât

înscrisul respectiv nu poate fi reținut ca o dovadă concludentă pentru

îndeplinirea corespunzătoare la o dată certă a obligației de comunicare.

Cel de-al doilea motiv de

recurs este de asemenea nefondat, întrucât Instanța de Fond a analizat

succesiunea și conținutul Ordinelor nr. 1077 din 9 iulie 2003, nr. 1087 din 10

iulie 2003 și nr. 1113 din 15 iulie 2003, constatând în mod întemeiat existența

unor grave neconcordanțe.

Recurentul a criticat

neîntemeiat concluzia Instanței de Fond și a justificat emiterea acestora prin

aplicarea unor dispoziții legale, care nu corespund însă măsurilor dispuse cu

privire la funcția publică și postul deținut de intimata - reclamantă.

În consecință, recurentul nu

a dovedit temeiul legal pentru emiterea într-un interval de 7 zile a trei

ordine cu un conținut contradictoriu privind situația profesională a intimatei -

reclamante.

De asemenea, este

neîntemeiat cel de-al treilea motiv de recurs pentru că recurentul nu a dovedit

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 90 alin. (7) din Legea nr. 161/2003,

în sensul că reducerea postului nu a fost justificată de modificarea în

proporție de peste 50% a atribuțiilor aferente sau de modificarea condițiilor

specifice de ocupare a postului respectiv.

Astfel, Instanța de Fond a

reținut corect că la data eliberării din funcție a intimatei - reclamante erau

vacante mai multe posturi de funcționar public, inclusiv la D.G.T.R. la care aceasta era încadrată, iar recurentul nu a administrat probe concludente

privind imposibilitatea încadrării într-unul din posturile respective.

Din actele depuse la dosarul

cauzei nu rezultă că aplicarea H.G. nr. 740/2003 a determinat modificarea în proporție

de 50% a atribuțiilor aferente postului deținut de intimata - reclamantă sau

modificarea condițiilor de pregătire și de vechime necesare pentru ocuparea

funcției publice într-unul din posturile D.G.T.R.

Susținerile din recurs

privind nedistribuirea intimatei de către A.N.F.P. și lipsa unei cereri de

reîncadrare sunt lipsite de relevanță în analiza legalității ordinului

contestat, întrucât se referă la fapte ulterioare datei la care a fost emis.

Vor fi respinse ca

nedovedite susținerile recurentului că intimata nu îndeplinea condițiile legale

pentru ocuparea unui post vacant, dat fiind că la judecata în fond sau în fond

după casare, nu s-au depus documente privind modul de selectare a personalului

disponibilizat. Recurentul nu a prezentat nici criteriile de selecție avute în

vedere, pentru a se verifica dacă măsura eliberării din funcție a intimatei

reprezintă un act nelegal și abuziv sau dacă a fost emis ca urmare a unei

reorganizări impusă prin H.G. nr. 740/2003.

Ultima critică formulată în

recurs este întemeiată, întrucât a fost greșit anulat întregul act contestat,

inclusiv măsurile dispuse cu privire la alți funcționari publici care nu sunt

părți în litigiu.

În consecință, va fi admis

recursul, va fi modificată parțial hotărârea atacată, în sensul anulării

ordinului numai în privința intimatei - reclamante, urmând a fi menținute

celelalte dispoziții ale hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

M.T. împotriva sentinței civile nr. 1563 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte hotărârea

atacată, în sensul că, anulează Ordinul nr. 1113 din 15 iulie 2003 numai în

privința reclamantei Ș.D.V.

Menține celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2008.