ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 766/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 6 octombrie 2003 și precizată la 28 octombrie 2003, reclamanta Ș.D. a solicitat anularea Ordinului nr. 1113 din 15 iulie 2003, emis de pârâtul Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, reîncadrarea sa pe funcția deținută, anterior emiterii acestui ordin și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, începând cu data de 6 octombrie 2003 și până la reîncadrarea efectivă. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că ordinul prin care pârâtul a dispus eliberarea sa din funcția publică deținută și încetarea raportului de serviciu, a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 90 din Legea nr. 161/2003 și nu i-a fost comunicat în termenul legal, de 5 zile lucrătoare de la data emiterii.

Reclamanta a invocat nulitatea absolută a ordinului contestat, motivând că nu au existat criterii de selecție a personalului disponibilizat și că desfacerea contractului său de muncă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 90 din Legea nr. 188/1999, care se referă la desfacerea contractului de muncă prin acordul părților, astfel încât nu a mai beneficiat de ajutor de șomaj și de asigurări medicale. Prin sentința civilă nr. 684 din 13 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că actul contestat a fost emis cu respectarea Legii nr. 188/1999 și a Legii nr. 161/2003 și nu a vătămat reclamantei, un drept recunoscut de lege.

Astfel, s-a avut în vedere că raporturile de muncă ale reclamantei au încetat corect la data de 5 octombrie 2003, ca urmare a desființării postului său, prin noua structură de organizare și de funcționare a ministerului pârât, aprobată prin H.G. nr. 740/2003. De asemenea, instanța de fond a reținut că pârâtul a comunicat acest ordin, reclamantei, la data de 4 septembrie 2003, calculând de la aceeași dată termenul de preaviz și a făcut demersuri la A.O.F.M., atât în privința indemnizației de șomaj, cât și în ceea ce privește redistribuirea. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta, solicitând modificarea hotărârii în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul admiterii acțiunii.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat motivele de nelegalitate invocate și a menținut ordinul contestat, care a vătămat drepturile sale recunoscute de lege, întrucât nu i-a fost comunicat în termenul legal, nu s-a întemeiat pe reducerea postului deținut și nu cuprinde criteriile în baza cărora a fost selectat personalul disponibilizat. La data de 9 decembrie 2005, recurenta a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., arătând că hotărârea a fost pronunțată de alți judecători, decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Curtea va admite prezentul recurs, pentru următoarele considerente: Motivul de casare invocat de recurentă, ca motiv de ordine publică, în baza art. 304 pct. 2 și art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., este întemeiat, deoarece din hotărârea pronunțată de instanța de fond nu rezultă că a fost dată la 13 aprilie 2004 de același judecător care a judecat fondul pricinii la 6 aprilie 2004, când a fost amânată pronunțarea. Fața de nerespectarea principiului continuității dezbaterilor, menit să garanteze părților, dreptul prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, la soluționarea cauzelor de o instanță constituită potrivit legii, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Aceeași soluție se impune în cauză, și față de motivul de modificare a hotărârii invocat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind că, pentru corecta apreciere a legalității actului administrativ contestat, este necesar să se administreze noi probe și să fie verificate susținerile ambelor părți.

Astfel, se constată că instanța de fond nu a stabilit cauza neconcordanței dintre Ordinul nr. 1077 din 9 iulie 2003 și Ordinul nr. 1113 din 15 iulie 2003 care, deși au fost emise de către ministerul intimat, în aplicarea acelorași dispoziții legale, și anume, O.U.G. nr. 64/2003 și H.G. nr. 740/2003, produc efecte juridice diferite, întrucât primul act se referă la încadrarea recurentei la Direcția Generală Transport Rutier, cu menținerea funcției publice de consilier categoria A, clasa I, gradul 2, iar prin cel de-al doilea act, aceasta a fost eliberată din funcție. De asemenea, instanța de fond nu a stabilit pe baza unor probe concludente, dacă emiterea Ordinului nr. 1113 din 15 iulie 2003, pentru eliberarea din funcție a recurentei, a fost justificată de reducerea personalului autorității intimate, ca urmare a reorganizării prevăzute în H.G.

nr. 740/2003, prin reducerea de posturi, de natura celui ocupat de funcționarul public. Din actele dosarului, nu rezultă dacă la data încetării raporturilor de serviciu ale recurentei, reducerea postului său a fost reală și dacă au fost respectate dispozițiile art. 90 alin. (7) din Legea nr. 161/2003. În acest sens, se constată că intimatul nu a prezentat întreaga documentație avută în vedere la eliberarea din funcție a recurentei, pentru a se verifica dacă a avut loc o reducere a postului deținut și dacă o asemenea reducere a fost justificată de modificarea atribuțiilor aferente în proporție de peste 50% sau de modificarea condițiilor specifice de ocupare a postului respectiv. Administrarea acestor probe se impunea și față de situația necontestată de intimat, că la data eliberării din funcție a recurentei, nu erau ocupate toate cele 798 de posturi, numărul maxim aprobat în structura sa organizatorică prin art. 7 alin. (4) din H.G.

nr. 740/2003. Intimatul nu a prezentat în cauză nici criteriile pe baza cărora au fost selectați funcționarii publici eliberați din funcție și, astfel, nu poate fi verificată apărarea sa, că recurenta nu a corespuns cerințelor și nivelului de complexitate al funcțiilor publice vacante. Materialul probator administrat în cauză este insuficient pentru a se stabili modul în care a fost selectat personalul disponibilizat, care erau atribuțiile posturilor vacante și dacă pentru acestea, recurenta nu îndeplinea condițiile de pregătire sau de vechime. În vederea clarificării acestor aspecte, necesare pentru justa soluționare a acțiunii în anulare, Curtea va dispune rejudecarea pricinii, fără a se mai impune examinarea celorlalte susțineri formulate în recurs și care, vizând fondul cauzei, vor fi avute în vedere sub forma unor apărări cu ocazia rejudecării.

În consecință, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată și în baza art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ș.D. împotriva sentinței civile nr. 684 din 13 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2006.