ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4029/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 4099 din 25 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de aplicare a sancțiunii prevăzute de art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca nefondată și a respins recursul declarat de reclamanta O.R. împotriva sentinței civile nr. 3701 din 20 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut, în esență, următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, reclamanta O.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.T.C.T.

și SC C.N.T.A.T. SA, anularea Ordinului M.T.C.T. nr. 38/2005 prin care reclamanta a fost eliberată din funcția de director general al SC T. SA, reintegrarea în funcția deținută anterior actului contestat și obligarea pârâților la plata drepturilor salariale actualizate, de la data emiterii ordinului până la reintegrarea sa efectivă. Prin sentința civilă nr. 3689 din 26 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de SC C.N.T.A.T. SA, a admis contestația formulată de reclamantă și a dispus anularea ordinului contestat cu obligarea pârâtului M.T.C.T. să o reintegreze pe contestatoare pe funcția deținută anterior.

Totodată, a obligat pe pârâta SC C.N.T.A.T. SA să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu drepturile salariale majorate, indexate și reactualizate, precum și celelalte drepturi ce i s-ar fi cuvenit începând cu data concedierii și până la reintegrarea efectivă a reclamantei. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții M.T.C.T. și SC C.N.T.A.T. SA. Prin decizia nr. 1814/ R din 22 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis recursurile pârâților, a casat sentința atacată și a trimis cauza secției de contencios administrativ și fiscal a aceleiași instanțe spre competentă soluționare. Prin sentința civilă nr. 3701 din 20 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și, pe cale de consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că actul administrativ a cărui anulare se cere are caracter individual și pentru a fi dedus judecății pe calea contenciosului administrativ trebuia parcursă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, structurându-și motivele de recurs în două critici ce vizează în primul rând competența materială a instanței de fond și în al doilea rând modul de soluționare a excepției lipsei procedurii prealabile. A menționat că în mod eronat Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, a apreciat că litigiul trebuie soluționat de instanța de contencios administrativ deoarece ordinul atacat este exceptat de la controlul instanței de contencios administrativ, fiind guvernat de normele cuprinse în dreptul muncii.

În al doilea rând, recurenta a arătat că ordinul contestat este un act administrativ jurisdicțional și poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ competentă, îndeplinirea procedurii prealabile nefiind obligatorie. Prin întâmpinări, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că motivul de recurs referitor la competența materială a instanței de contencios administrativ a fost soluționat irevocabil de instanța civilă și că ordinul atacat este un act administrativ tipic, fiind obligatorie îndeplinirea procedurii prealabile. În fața instanței de recurs, recurenta a ridicat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 367/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor în raport cu dispozițiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 90/2001, excepție la care ulterior a renunțat.

Intimata SC C.N.T.A.T. SA a solicitat sancționarea recurentei potrivit art. 108 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., considerând că aceasta a invocat excepția de nelegalitate cu rea credință, cu scopul tergiversării soluționării recursului. În motivarea hotărârii pronunțate în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește cererea intimatei SC C.N.T.A.T. SA de sancționare a recurentei potrivit art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., instanța supremă a reținut că în cauză nu există elemente care să contureze reaua-credință a recurentei, deoarece aceasta nu a urmărit tergiversarea soluționării recursului și în consecință, cererea de aplicare a sancțiunii a fost respinsă ca nefondată.

Cu privire la motivul de recurs referitor la competența materială a instanței de fond, Înalta Curte a reținut că acest motiv nu poate fi examinat deoarece chestiunea a intrat în puterea lucrului judecat și nu mai poate fi repusă în discuție pentru că prin decizia nr. 1848/R/2006 a Curții de Apel București s-a stabilit în mod irevocabil competența materială a instanței de contencios administrativ. De asemenea, se reține și corecta stabilire a competenței materiale având în vedere că actul contestat este un act administrativ de autoritate. Relativ la cel de-al doilea motiv de recurs, instanța de control judiciar a apreciat că ordinul contestat este un act administrativ tipic, fiind emis în executarea prevederilor art. 12 alin. (4) din H.G.

nr. 412/2004 privind organizarea și funcționarea M.T.C.T. și a art. 7 din O.G. nr. 45/1997 privind înființarea SC C.N.T.A.T. SA. A mai reținut că recurenta a încheiat cu societatea comercială un contract de performanță ale cărui prevederi relevă că numirea și eliberarea din funcție a directorului general al societății comerciale se realizează prin acte administrative de autoritate iar nu prin acte specifice dreptului muncii. Instanța de recurs a constatat că din cuprinsul actului atacat rezultă că acesta nu este un act de concediere, ceea ce înseamnă că nu poate fi examinat din perspectiva legislației muncii și că jurisprudența invocată de recurentă nu este relevantă deoarece se referă la situații diferite de litigiul din prezenta cauză.

Instanța supremă a statuat că ordinul contestat nu este un act administrativ - jurisdicțional întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004 și, prin urmare, nu este incident art. 6 alin. (2) din legea menționată. S-a mai reținut că trimiterile recurentei la Statutul funcționarilor publici sunt nefondate deoarece aceasta nu are calitatea de funcționar public. Concluzionând, Înalta Curte a constatat că Ordinul nr. 38/2005 este un act administrativ de autoritate, individual, care poate fi supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, numai după parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva deciziei nr. 4099 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat contestație în anulare O.R., ce a fost întemeiată în drept, inițial, pe dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ. Motivele contestației în anulare vizează, în esență, faptul că instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de recurs, de casare a hotărârii, respectiv cel potrivit căruia sentința nr. 3701/2006, recurată, a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, apreciindu-se de contestatoare că sunt incidente dispozițiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ. Se arată că greșita calificare a raportului juridic dedus judecății prin hotărârea intermediară a Curții de Apel București, respectiv decizia nr. 1848/2006 și refuzul Înaltei Curți de a examina motivul de recurs sub acest aspect a avut drept consecință o încălcare gravă a regulilor de competență materială, de ordine publică.

Se precizează că litigiul dedus judecății trebuia calificat ca un litigiu de muncă și în consecință, judecat de Tribunalul București, secția specializată de conflicte de muncă și asigurări sociale, fiind aduse argumente în susținerea acestei teze, cu referire și la unele opinii ale doctrinei în materia dreptului muncii. C.N.T.A.R.T. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea contestației în anulare, arătând că prin decizia atacată instanța supremă a analizat motivul de recurs care viza necompetența secției de contencios administrativ ce a soluționat litigiul în fond, astfel că nu poate fi vorba de omisiunea de a cerceta acest motiv de recurs cât timp a și fost confirmată soluția Curții de Apel București ca instanță competentă material.

M.T., prin întâmpinarea formulată, a solicitat, în esență, respingerea contestației, ca nefondată, întrucât instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de reformare cu care a fost investită, respingând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Contestatoarea a formulat o cerere prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 317 și 318 C. proc. civ. Prin încheierea din 29 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă. Recursul declarat de O.R. împotriva acestei încheieri a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 431 din 18 mai 2009 a Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ulterior, aceeași contestatoare a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 319 alin. (1) C. proc. civ., solicitând sesizarea Curții Constituționale cu această excepție. Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu această excepție ca inadmisibilă. Analizându-se contestația în anulare formulată de O.R. împotriva deciziei nr. 4099 din 25 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în raport de motivele invocate se apreciază că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Deși inițial contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 și 318 C. proc.

civ., ulterior, în motivarea acesteia nu se precizează punctual considerentele pentru care aceste dispoziții sunt incidente în cauză. Dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu pot fi reținute întrucât litigiul s-a judecat cu îndeplinirea tuturor cerințelor legii în ceea ce privește procedura de chemare în judecată, fapt de altfel recunoscut și necontestat de părțile implicate în litigiu. Nici prevederile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că se poate formula contestație în anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență nu pot fi reținute ca fiind incidente în cauză. Instanța de recurs, fără putință de tăgadă a analizat motivele de recurs invocate de recurentă, implicit pe cel care a vizat faptul că sentința nr. 3701/2006 recurată a fost pronunțată de o instanță de judecată necompetentă material.

Confirmarea soluției primei instanțe de către instanța de recurs cât și cele reținute în considerentele deciziei contestate, în sensul că „în mod corect competența a fost stabilită în favoarea instanței de contencios administrativ, fiind atrasă de natura actului juridic dedus judecății: act administrativ de autoritate”, conduc la concluzia că acest motiv al contestației în anulare nu poate fi reținut datorită faptului că instanța nu mai poate fi chemată din nou să se pronunțe asupra aceleiași competențe analizate, implicit asupra soluției deja adoptate. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât contestația în anulare este o cale de retractare, iar nu de reformare. Nici dispozițiile art. 317 alin. (2) C. proc.

civ., nu pot fi reținute ca incidente cauzei întrucât aceste prevederi trebuie interpretate în coroborare cu cele ale art. 317 alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. civ. Instanța de recurs a respins, ca neîntemeiate, motivele invocate în temeiul înscrisurilor care au existat în dosar, astfel că reexaminarea acelorași motive în cadrul contestației în anulare nu este admisibilă, neputând fi încălcat principiul puterii lucrului judecat. Contestația în anulare este neîntemeiată și din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., întrucât nu a fost invocată vreo greșeală materială în ceea ce privește hotărârea instanței de recurs. Nu pot fi reținute argumentele contestatoarei în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza II C. proc.

civ., întemeiată pe considerentul că instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare a hotărârii, respectiv primul motiv de recurs invocat. Potrivit art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. Din considerentele deciziei nr. 4099 din 25 octombrie 2007, care constituie obiectul contestației în anulare, rezultă faptul că instanța de recurs a analizat criticile aduse de recurenta-contestatoare sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 3, 5, 8 și respectiv art. 304 1 C. proc.

civ. Chiar în situația în care nu s-a răspuns tuturor argumentelor recurentei, este suficient ca instanța de recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat. În literatura și practica judiciară, se face constat deosebirea între motivele de casare și argumentele arătate în sprijinul acestor motive. Art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurentă, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Instanța de recurs, este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se în realitate, o rejudecare a recursului. Este evident că instanța de recurs în considerentele deciziei nr. 4099/2007 a examinat primul motiv de recurs referitor la competența materială a primei instanței invocat de recurenta-contestatoare, statuând pe de o parte că, prin decizia nr. 1848/R/2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă și trecută în puterea lucrului judecat, a fost dezlegată problema de drept referitoare la competența materială a instanței care va soluționa litigiul.

Pe de altă parte, expres s-a arătat că această competență a fost corect stabilită în favoarea instanței de contencios administrativ, dată fiind natura administrativă a actului contestat, nefiind vorba în cauză de raporturi juridice de dreptul muncii care să determine examinarea cauzei prin prisma legislației muncii. Mai mult, sunt lipsite de temei legal susținerile contestatoarei în sensul că instanța, prin decizia contestată nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate împotriva „deciziei intermediare”. Instanța de recurs nu avea cum să analizeze legalitatea deciziei nr. 1848/R/2006 întrucât nu a fost investită cu vreo cale de atac împotriva acesteia. Efectele acestei decizii irevocabile ar fi putut fi înlăturate, poate, doar prin admiterea unor căi extraordinare de atac promovate și admise împotriva acesteia, ori, acest lucru nu a fost probat prin înscrisurile existente la dosarul cauzei.

În concluzie, contestația în anulare este neîntemeiată avându-se în vedere toate aceste considerente. De altfel, această soluție este în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental”.

De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008). În concluzie, avându-se în vedere cele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea O.R. împotriva Deciziei nr. 4099 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2009.