ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4029/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4029/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4099 din 25

octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de aplicare a sancțiunii prevăzute

de art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca nefondată și

a respins recursul declarat de reclamanta O.R. împotriva sentinței civile nr. 3701

din 20 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța supremă a reținut, în esență, următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, reclamanta O.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții M.T.C.T. și SC

C.N.T.A.T. SA, anularea Ordinului M.T.C.T. nr. 38/2005 prin care reclamanta a

fost eliberată din funcția de director general al SC T. SA, reintegrarea în

funcția deținută anterior actului contestat și obligarea pârâților la plata

drepturilor salariale actualizate, de la data emiterii ordinului până la

reintegrarea sa efectivă.

Prin sentința civilă nr. 3689

din 26 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de SC C.N.T.A.T.

SA, a admis contestația formulată de reclamantă și a dispus anularea ordinului

contestat cu obligarea pârâtului M.T.C.T. să o reintegreze pe contestatoare pe

funcția deținută anterior.

Totodată, a obligat pe

pârâta SC C.N.T.A.T. SA să plătească contestatoarei o despăgubire egală cu

drepturile salariale majorate, indexate și reactualizate, precum și celelalte

drepturi ce i s-ar fi cuvenit începând cu data concedierii și până la

reintegrarea efectivă a reclamantei.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs pârâții M.T.C.T. și SC C.N.T.A.T. SA.

Prin decizia nr. 1814/ R din

22 mai 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis recursurile pârâților,

a casat sentința atacată și a trimis cauza secției de contencios administrativ

și fiscal a aceleiași instanțe spre competentă soluționare.

Prin sentința civilă nr. 3701

din 20 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru

neîndeplinirea procedurii prealabile și, pe cale de consecință, a respins

acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut că actul administrativ a cărui anulare se cere are caracter

individual și pentru a fi dedus judecății pe calea contenciosului administrativ

trebuia parcursă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta, structurându-și motivele de recurs în două critici

ce vizează în primul rând competența materială a instanței de fond și în al doilea

rând modul de soluționare a excepției lipsei procedurii prealabile.

A menționat că în mod eronat

Curtea de Apel București, secția a VIII-a civilă, a apreciat că litigiul

trebuie soluționat de instanța de contencios administrativ deoarece ordinul

atacat este exceptat de la controlul instanței de contencios administrativ,

fiind guvernat de normele cuprinse în dreptul muncii.

În al doilea rând, recurenta

a arătat că ordinul contestat este un act administrativ jurisdicțional și poate

fi atacat direct la instanța de contencios administrativ competentă,

îndeplinirea procedurii prealabile nefiind obligatorie.

Prin întâmpinări, intimații

au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că motivul de

recurs referitor la competența materială a instanței de contencios

administrativ a fost soluționat irevocabil de instanța civilă și că ordinul

atacat este un act administrativ tipic, fiind obligatorie îndeplinirea

procedurii prealabile.

În fața instanței de recurs,

recurenta a ridicat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 13 alin. (1)

și (4) din H.G. nr. 367/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Transporturilor în raport cu dispozițiile art. 44 alin. (2) din Legea nr. 90/2001,

excepție la care ulterior a renunțat.

Intimata SC C.N.T.A.T. SA a

solicitat sancționarea recurentei potrivit art. 108

1

pct. 1 lit. a) C.

proc. civ., considerând că aceasta a invocat excepția de nelegalitate cu rea

credință, cu scopul tergiversării soluționării recursului.

În motivarea hotărârii

pronunțate în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește cererea

intimatei SC C.N.T.A.T. SA de sancționare a recurentei potrivit art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., instanța supremă a reținut că în cauză

nu există elemente care să contureze reaua-credință a recurentei, deoarece aceasta

nu a urmărit tergiversarea soluționării recursului și în consecință, cererea de

aplicare a sancțiunii a fost respinsă ca nefondată.

Cu privire la motivul de

recurs referitor la competența materială a instanței de fond, Înalta Curte a

reținut că acest motiv nu poate fi examinat deoarece chestiunea a intrat în

puterea lucrului judecat și nu mai poate fi repusă în discuție pentru că prin

decizia nr. 1848/R/2006 a Curții de Apel București s-a stabilit în mod

irevocabil competența materială a instanței de contencios administrativ.

De asemenea, se reține și

corecta stabilire a competenței materiale având în vedere că actul contestat este

un act administrativ de autoritate.

Relativ la cel de-al doilea

motiv de recurs, instanța de control judiciar a apreciat că ordinul contestat

este un act administrativ tipic, fiind emis în executarea prevederilor art. 12 alin.

(4) din H.G. nr. 412/2004 privind organizarea și funcționarea M.T.C.T. și a art.

7 din O.G. nr. 45/1997 privind înființarea SC C.N.T.A.T. SA.

A mai reținut că recurenta a

încheiat cu societatea comercială un contract de performanță ale cărui

prevederi relevă că numirea și eliberarea din funcție a directorului general al

societății comerciale se realizează prin acte administrative de autoritate iar

nu prin acte specifice dreptului muncii.

Instanța de recurs a constatat

că din cuprinsul actului atacat rezultă că acesta nu este un act de concediere,

ceea ce înseamnă că nu poate fi examinat din perspectiva legislației muncii și

că jurisprudența invocată de recurentă nu este relevantă deoarece se referă la

situații diferite de litigiul din prezenta cauză.

Instanța supremă a statuat

că ordinul contestat nu este un act administrativ - jurisdicțional întrucât nu

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004

și, prin urmare, nu este incident art. 6 alin. (2) din legea menționată.

S-a mai reținut că trimiterile

recurentei la Statutul funcționarilor publici sunt nefondate deoarece aceasta

nu are calitatea de funcționar public.

Concluzionând, Înalta Curte

a constatat că Ordinul nr. 38/2005 este un act administrativ de autoritate,

individual, care poate fi supus controlului de legalitate al instanței de

contencios administrativ, numai după parcurgerea procedurii administrative

prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva deciziei nr. 4099

din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a formulat

contestație în anulare O.R., ce a fost întemeiată în drept, inițial, pe

dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ.

Motivele contestației în

anulare vizează, în esență, faptul că instanța de recurs nu a cercetat unul din

motivele de recurs, de casare a hotărârii, respectiv cel potrivit căruia

sentința nr. 3701/2006, recurată, a fost pronunțată de o instanță necompetentă

material, apreciindu-se de contestatoare că sunt incidente dispozițiile art. 318

alin. (1) teza II C. proc. civ.

Se arată că greșita

calificare a raportului juridic dedus judecății prin hotărârea intermediară a

Curții de Apel București, respectiv decizia nr. 1848/2006 și refuzul Înaltei

Curți de a examina motivul de recurs sub acest aspect a avut drept consecință o

încălcare gravă a regulilor de competență materială, de ordine publică.

Se precizează că litigiul

dedus judecății trebuia calificat ca un litigiu de muncă și în consecință,

judecat de Tribunalul București, secția specializată de conflicte de muncă și

asigurări sociale, fiind aduse argumente în susținerea acestei teze, cu

referire și la unele opinii ale doctrinei în materia dreptului muncii.

C.N.T.A.R.T. SA a formulat

întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea contestației în

anulare, arătând că prin decizia atacată instanța supremă a analizat motivul de

recurs care viza necompetența secției de contencios administrativ ce a

soluționat litigiul în fond, astfel că nu poate fi vorba de omisiunea de a cerceta

acest motiv de recurs cât timp a și fost confirmată soluția Curții de Apel

București ca instanță competentă material.

M.T., prin întâmpinarea

formulată, a solicitat, în esență, respingerea contestației, ca nefondată,

întrucât instanța de recurs s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de reformare

cu care a fost investită, respingând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ.

Contestatoarea a formulat o

cerere prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a art. 317 și 318 C. proc. civ.

Prin încheierea din 29

ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale ca inadmisibilă.

Recursul declarat de O.R.

împotriva acestei încheieri a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 431

din 18 mai 2009 a Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Ulterior, aceeași

contestatoare a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 319

alin. (1) C. proc. civ., solicitând sesizarea Curții Constituționale cu această

excepție.

Înalta Curte a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu această excepție ca

inadmisibilă.

Analizându-se contestația în

anulare formulată de O.R. împotriva deciziei nr. 4099 din 25 septembrie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, în raport de motivele invocate se apreciază că aceasta este

neîntemeiată pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Deși inițial contestația în

anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ.,

ulterior, în motivarea acesteia nu se precizează punctual considerentele pentru

care aceste dispoziții sunt incidente în cauză.

Dispozițiile art. 317 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ., nu pot fi reținute întrucât litigiul s-a judecat cu

îndeplinirea tuturor cerințelor legii în ceea ce privește procedura de chemare

în judecată, fapt de altfel recunoscut și necontestat de părțile implicate în

litigiu.

Nici prevederile art. 317 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că se poate formula contestație în

anulare când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de

ordine publică privitoare la competență nu pot fi reținute ca fiind incidente

în cauză.

Instanța de recurs, fără

putință de tăgadă a analizat motivele de recurs invocate de recurentă, implicit

pe cel care a vizat faptul că sentința nr. 3701/2006 recurată a fost pronunțată

de o instanță de judecată necompetentă material.

Confirmarea soluției primei

instanțe de către instanța de recurs cât și cele reținute în considerentele

deciziei contestate, în sensul că „în mod corect competența a fost stabilită în

favoarea instanței de contencios administrativ, fiind atrasă de natura actului

juridic dedus judecății: act administrativ de autoritate”, conduc la concluzia

că acest motiv al contestației în anulare nu poate fi reținut datorită faptului

că instanța nu mai poate fi chemată din nou să se pronunțe asupra aceleiași

competențe analizate, implicit asupra soluției deja adoptate.

Această concluzie se impune

cu atât mai mult cu cât contestația în anulare este o cale de retractare, iar

nu de reformare.

Nici dispozițiile art. 317 alin.

(2) C. proc. civ., nu pot fi reținute ca incidente cauzei întrucât aceste

prevederi trebuie interpretate în coroborare cu cele ale art. 317 alin. (1) pct.

1 și 2 C. proc. civ.

Instanța de recurs a respins,

ca neîntemeiate, motivele invocate în temeiul înscrisurilor care au existat în

dosar, astfel că reexaminarea acelorași motive în cadrul contestației în

anulare nu este admisibilă, neputând fi încălcat principiul puterii lucrului

judecat.

Contestația în anulare este

neîntemeiată și din perspectiva dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., întrucât

nu a fost invocată vreo greșeală materială în ceea ce privește hotărârea

instanței de recurs.

Nu pot fi reținute

argumentele contestatoarei în ceea ce privește ipoteza prevăzută de art. 318 alin.

(1) teza II C. proc. civ., întemeiată pe considerentul că instanța de recurs nu

a cercetat unul din motivele de casare a hotărârii, respectiv primul motiv de

recurs invocat.

Potrivit art. 318 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu

contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare.

Din considerentele deciziei nr.

4099 din 25 octombrie 2007, care constituie obiectul contestației în anulare,

rezultă faptul că instanța de recurs a analizat criticile aduse de

recurenta-contestatoare sentinței recurate din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 3, 5, 8 și respectiv art. 304

1

C. proc. civ.

Chiar în situația în care nu

s-a răspuns tuturor argumentelor recurentei, este suficient ca instanța de

recurs să arate considerentele pentru care a găsit motivul de recurs nefondat.

În literatura și practica

judiciară, se face constat deosebirea între motivele de casare și argumentele

arătate în sprijinul acestor motive.

Art. 318 alin. (1) teza a

II-a C. proc. civ., are în vedere numai omisiunea de a examina unul din

motivele de casare invocate în termen de către recurentă, iar nu argumentele de

fapt sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate sunt

întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs, este în

drept să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de

casare și să răspundă printr-un considerent comun.

Susținerile din motivarea

contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a motivelor de recurs deja

analizate de instanța ce a soluționat recursul, prin acestea dorindu-se în

realitate, o rejudecare a recursului.

Este evident că instanța de

recurs în considerentele deciziei nr. 4099/2007 a examinat primul motiv de

recurs referitor la competența materială a primei instanței invocat de

recurenta-contestatoare, statuând pe de o parte că, prin decizia nr. 1848/R/2006

a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, irevocabilă și trecută în puterea

lucrului judecat, a fost dezlegată problema de drept referitoare la competența

materială a instanței care va soluționa litigiul. Pe de altă parte, expres s-a

arătat că această competență a fost corect stabilită în favoarea instanței de

contencios administrativ, dată fiind natura administrativă a actului contestat,

nefiind vorba în cauză de raporturi juridice de dreptul muncii care să

determine examinarea cauzei prin prisma legislației muncii.

Mai mult, sunt lipsite de

temei legal susținerile contestatoarei în sensul că instanța, prin decizia

contestată nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate împotriva „deciziei

intermediare”.

Instanța de recurs nu avea

cum să analizeze legalitatea deciziei nr. 1848/R/2006 întrucât nu a fost

investită cu vreo cale de atac împotriva acesteia. Efectele acestei decizii

irevocabile ar fi putut fi înlăturate, poate, doar prin admiterea unor căi

extraordinare de atac promovate și admise împotriva acesteia, ori, acest lucru

nu a fost probat prin înscrisurile existente la dosarul cauzei.

În concluzie, contestația în

anulare este neîntemeiată avându-se în vedere toate aceste considerente.

De altfel, această soluție

este în concordanță și cu jurisprudența C.E.D.O. În mod constant, Curtea

reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina

redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de

a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea

semnificația unui „apel-recurs deghizat” ci trebuie să fie justificată numai de

circumstanțe esențiale și imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi

admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a

apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect

fundamental”. De asemenea, Curtea, permanent subliniază că principiul

securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res

iudicata, iar posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și

irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6

din Convenție (cauza M. vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În concluzie, avându-se în

vedere cele expuse, se apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 317 și 318 C. proc. civ., astfel că urmează a fi respinsă contestația în

anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatoarea O.R. împotriva Deciziei nr. 4099 din 25

octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 octombrie 2009.