ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2927/2008

Asupra recursurilor de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 103 din 28 noiembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia, în baza art. 257 C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, a condamnat pe inculpatul D.N., la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență. În baza art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie privind interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a) – c) și e) C. pen. În baza art. 81, 82 și art. 71 alin. (5) C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei principale și a pedepsei accesorii. În baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului D.N.

asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei. În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 a obligat inculpatul D.N. să restituie numitei T.M.E. suma de 3200 euro sau echivalentul în lei la data plății. Prin încheierea penală nr. 4/F/CC/2008 din 7 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în același dosar, s-a dispus îndreptarea erorii materiale din cuprinsul minutei, considerentelor și dispozitivului sentinței penale nr. 103 din 28 noiembrie 2007, în sensul că s-a stabilit termenul de încercare, urmare suspendării pedepsei principale, la 4 ani și 6 luni. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul D.N., având funcția de ofițer de poliție judiciară în cadrul I.P.J.

Sibiu, în perioada mai 05, mai 06, a pretins și primit de la martora T.M.E. suma de 3200 euro pentru sine, lăsând-o să înțeleagă că are influență asupra colegilor și superiorilor din I.P.J. Sibiu pentru a-i determina să dispună transferul soțului său, T.I. din arestul I.P.J. Mureș în arestul I.P.J. Sibiu unde să execute pedeapsa și să beneficieze de un regim preferențial. Situația de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv: denunțul formulat de T.M.E., procese, verbale privind transcrierea discuțiilor purtate de învinuitul D.N. cu martora T.M., la datele de 17 mai 2006, 25 mai 2006 și 14 iunie 2006, declarațiile martorilor T.M.E., T.I., T.A., C.D.C., procesele, verbale de confruntare dintre martora T.M.

și P.D.I., P.D. și inculpatul D.N., dintre T.I. și P.D. și inculpatul D.N., copie a recipisei W.U., copia înscrisului prezentat de T.M. cuprinzând mențiuni referitoare la banii predați inculpatului, procese, verbale întocmite de D.G.A. - Biroul Anticorupție Sibiu, listingul convorbirilor efectuate de la telefoanele inculpatului și martorii T.M., P.D. și G.V.C., precum și declarațiile inculpatului. Fiind audiat, pe parcursul procesului penal, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei. Împotriva sentinței penale nr. 103 din 28 noiembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – S.T. Alba Iulia și inculpatul D.N.

Procurorul a solicitat admiterea recursului parchetului, astfel cum se afla motivat la dosarul cauzei, cerând casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, susținând că, în mod nelegal instanța de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, deși prin rechizitoriul nr. 31/P/2006 din 23 februarie 2007 al D.N.A. – S.T. Alba Iulia inculpatul D.N. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii continuate de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În consecință, instanța a condamnat inculpatul pentru o altă infracțiune decât cea cu care a fost sesizată prin rechizitoriu, fără a pune în discuția părților schimbarea încadrării, existând astfel contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii. A mai arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală deoarece, în mod greșit s-a reținut că inculpatul a primit de la denunțătoarea T.M.E. doar suma de 3200 de euro, deși probatoriul a relevat în mod indubitabil faptul că inculpatul a pretins și primit suma totală de 3500 de euro. S-a susținut, de asemenea, că hotărârea instanței este nelegală întrucât nu a fost obligat inculpatul D.N. să restituie numitei T.M.E. suma totală de 3500 euro, pretinsă și primită de la denunțătoare.

S-a apreciat că în mod nelegal instanța de fond a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului, fără însă a motiva aplicarea suspendării. S-a mai susținut că în mod nelegal instanța de fond nu a stabilit termenul de încercare pentru pedeapsa suspendată și a dispus prin încheiere îndreptarea erorii materiale, fără însă a se face mențiune pe minută despre aceasta. Totodată, s-a considerat că în mod nelegal instanța a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare mult prea mici în raport cu cele reale. Nu în ultimul rând, reprezentantul Ministerului Public a arătat că în mod netemeinic instanța a aplicat inculpatului D.N. o pedeapsă cu închisoarea îndreptată spre minimul special, dispunând totodată și suspendarea condiționată a executării acesteia.

Inculpatul, prin apărătorii săi, a solicitat admiterea recursului său și, în principal, achitarea întrucât probele în baza cărora s-a pronunțat soluția de condamnare sunt contradictorii și interesate, fără a demonstra cu certitudine vinovăția sa, afirmând că se consideră nevinovat. A arătat că la baza condamnării sale au stat depozițiile membrilor familiei T., depoziții care conțin contradicții în ce privește sume de bani pretinse a fi date, momentele și locurile înmânării acelor sume. A mai susținut că notițele din agenda denunțătoarei T.M.E. nu pot constitui probe întrucât este consemnat un alt nume, respectiv „D.” în loc de „D.”, deși aceasta cunoștea foarte bine numele său întrucât erau prieteni de familie de mulți ani.

A mai arătat că din conținutul celor trei transcrieri ale interceptărilor audio nu reiese cu certitudine că ar fi săvârșit vreo faptă penală, iar dubiul trebuie să îi profite. Mai mult, unele dintre aceste înregistrări nu au fost obținute în condiții de legalitate, astfel încât nu pot fi folosite ca probe. Într-un alt subsidiar a solicitat casarea hotărârii pronunțate cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului, în sensul obligării instanței de fond să atașeze, în original, materialul de interceptare a convorbirilor, precum și autorizațiile de interceptare și pentru a-i da posibilitatea să își formuleze apărarea.

De asemenea, inculpatul a mai solicitat casarea hotărârii pronunțate și restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, arătând că au fost încălcate dispozițiile cu privire la sesizarea instanței, în sensul că prin rechizitoriu, a fost trimis în judecată și condamnat pentru o altă infracțiune decât cea cu privire la care s-a desfășurat urmărirea penală. În temeiul art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen., a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, având în vedere că dispozitivul hotărârii nu se înțelege, în sensul că instanța fondului, deși a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei nu a stabilit și termenul de încercare, completând apoi minuta și dispozitivul pe calea unei încheieri de îndreptare de eroare materială și nu a făcut mențiunea despre aceasta pe actul îndreptat.

A mai arătat că un alt motiv de recurs îl constituie împrejurarea că nu a fost audiat după schimbarea încadrării juridice a faptei. Într-un ultim subsidiar, a solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pe motiv că fapta nu există. În ceea ce privește recursul parchetului a arătat că este parțial întemeiat, în sensul că instanța de fond a omis să pună în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei și nu a motivat aplicarea suspendării executării pedepsei. Celelalte aspecte invocate le-a considerat a fi neîntemeiate solicitând a fi respinse. Recursurile sunt nefondate. Analizând sentința pronunțată în raport de probele dosarului și prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

Astfel, situația de fapt a fost corect reținută, fiind bine stabilită încadrarea juridică dată faptei, în acest sens Curtea constatând că prin rechizitoriul prin care a fost deferit instanței inculpatul, procurorul a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului D.N. (…) pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000. Ca atare, instanța de fond a condamnat inculpatul pentru infracțiunea cu care a fost sesizată, astfel încât, evident nu avea de ce să pună în discuție schimbarea încadrării juridice a faptei, câtă vreme nu s-a pus problema acestei schimbări. Mai mult decât atât, încadrarea juridică dată faptei este corectă, inculpatul săvârșind infracțiunea de trafic de influență în varianta clasică incriminată de lege.

Infracțiunea continuată se caracterizează prin săvârșirea de către aceeași persoană la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, a unor acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni. Pe de altă parte, infracțiunea de trafic de influență, în forma ei tipică, se consumă în momentul consumării primei acțiuni sau inacțiuni, iar săvârșirea celorlalte reprezintă o amplificare atât a activității infracționale, cât și a rezultatului inițial. Amplificarea durează până în momentul săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, acesta fiind considerat momentul epuizării faptului. În speța de față, momentul consumării îl reprezintă momentul pretinderii sumei de bani, sumă cerută pentru rezolvarea unei singure situații, sumă ce a fost achitată în mai multe tranșe.

De asemenea, se constată unicitatea subiectului pasiv al infracțiunii, suma fiind pretinsă și primită de la o singură persoană. În consecință încadrarea juridică dată faptei este corectă, cea de trafic de influență, nefiind vorba în speță de o infracțiune continuată. Cu privire la cel de-al doilea și al treilea motiv al parchetului, respectiv că în mod greșit s-a reținut că inculpatul a primit de la denunțătoarea T.M.E. doar suma de 3200 de euro, deși probatoriul a relevat în mod indubitabil faptul că inculpatul a pretins și primit suma de 3500 de euro și că, pe cale de consecință trebuia să fie obligat să restituie numitei T.M.E. suma totală de 3500 euro, pretinsă și primită de la denunțătoare, Curtea constată că instanța de fond a reținut corect suma de 3200 de euro astfel cum este motivat și în hotărâre.

Astfel, T.M.E. a dat personal inculpatului următoarele sume de bani: 200 euro pentru piese la mașină; 300 euro pentru D.I.I.C.O.T. Sibiu; 400 euro pentru D.I.I.C.O.T.; 100 euro pentru transport și 1500 euro pentru Ș. De asemenea, a mai trimis inculpatului suma de 700 euro prin intermediul lui P.I., astfel cum reiese din convorbirea redactată la dosar urmărire penală. Ca atare, suma totală de bani primită de inculpat este cea de 3200 de euro și nu de 3500 de euro, celelalte sume nefiind confirmate de probe. Față de acest cuantum, în mod corect instanța de fond a obligat inculpatul D.N. să restituie numitei T.M.E. suma de 3200 euro sau echivalentul în lei la data plății. Analizând critica parchetului în sensul că instanța de fond nu a motivat aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei, precum și cea privind greșita individualizare a pedepsei, Curtea apreciază că nici acestea nu pot fi primite.

La stabilirea pedepsei s-a avut în vedere gradul de pericol social al acestui gen de fapte, împrejurările în care aceasta a fost comisă, faptul că inculpatul este fără antecedente penale, aspecte față de care se apreciază că pedeapsa aplicată a fost just individualizată, potrivit criteriilor prevăzută de art. 72 C. pen., corespund scopului educativ, preventiv prevăzută de art. 52 C. pen., astfel că nu se impune redozarea acesteia. Cât privește aspectul modalității de executare, potrivit dispozițiilor art. 52 C. pen.

„executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească persoana condamnatului”, aspecte față de care, instanța de fond a apreciat corect că scopul reeducării, prevenirii comiterii altor infracțiuni și al reinserției sociale, al pedepsei poate fi atins și prin suspendarea condiționată a executării acesteia, iar nemotivarea acestei modalități de executare nu poate constitui, în sine, motiv de recurs, constatându-se că au fost respectate dispozițiile art. 356 C. proc. pen., privind conținutul expunerii hotărârii. De asemenea, nu poate fi primit nici motivul de recurs susținut de procuror potrivit cu care în mod nelegal instanța de fond nu a stabilit termenul de încercare pentru pedeapsa suspendată și a dispus prin încheiere îndreptarea erorii materiale, fără însă a se face mențiune pe minută despre aceasta, întrucât verificându-se dispozițiile art. 195 C. proc.

pen., Curtea constată că au fost respectate întocmai, respectiv pe ultima filă a sentinței nr. 103/2007, existând mențiunea „îndreptată prin încheierea nr. 4/F/CC/2008”. Potrivit textului de lege anterior menționat, faptul că instanța, deși a dispus aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., a omis a stabili termenul de încercare, urmare a suspendării pedepsei principale este o eroare materială evidentă, iar despre încheierea de îndreptare s-a făcut mențiunea la sfârșitul actului îndreptat. Cu privire la ultimul motiv de recurs invocat de parchet, Curtea constată că este nefondat, întrucât potrivit art. 349 C. proc. pen. „instanța se pronunță asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispozițiilor prevăzută în art. 189 – art. 193 C. proc.

pen.”. Prin sentința penală atacată inculpatul a fost obligat, în baza art. 191 C. proc. pen., la plata sumei de 5300 lei cheltuieli judiciare avansate de către stat, în condițiile în care prin rechizitoriu s-au stabilit cheltuieli judiciare în sumă de 5000 lei care vor fi suportate de către inculpat, iar la judecata în fond a cauzei, inculpatului nu i-a fost desemnat apărător din oficiu, nu au fost dispuse expertize, nu au fost retribuiți martori, experți sau interpreți, astfel încât suma de 300 lei apare ca fiind acoperitoare pentru plata cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului penal în prima instanță. Cât privește motivele de recurs invocate de inculpat în recursul său prin care solicită achitarea pe motiv că fapta nu există și că probele în baza cărora a fost condamnat sunt contradictorii și interesate, nu pot fi primite.

Analizând materialul probator aflat la dosarul cauzei, Curtea constată că vinovăția inculpatului D.N. a fost stabilită cu certitudine, astfel cum rezultă și din ampla motivare a hotărârii instanței de fond. Fără a mai relua aspectele prezentare pe larg în sentință, se reține faptul că depozițiile martorilor nu sunt contradictorii, ci se coroborează unele cu celelalte și împreună cu restul probelor administrate în cauză, respectiv transcrierea interceptărilor convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu martora T.M.E., cu consemnările din procesele verbale de confruntare dintre inculpat și martorii T.I., T.M., P.D.I., P.D., precum și cu copia înscrisului prezentat de martora T.M.E. cuprinzând mențiunile referitoare la banii predați inculpatului.

Cât privește apărarea inculpatului potrivit căreia în notițele acesteia este trecut numele „D.” în loc de „D”, deși martora știa cu certitudine care este numele său, iar prin această consemnare deliberat eronată ar fi de fapt vorba de o altă persoană, de asemenea nu poate fi primită. În realitate, nici nu poate fi pusă la îndoială identitatea inculpatului, nici faptul că martora s-ar fi referit la o altă persoană. Nu există nici cel mai mic dubiu cu privire la vinovăția inculpatului și nici la faptul că acesta este persoana care a săvârșit infracțiunea, aceste aspecte fiind stabilite fără putință de tăgadă. Cu privire la motivul de recurs privind legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice, Curtea constată că și în fața instanței de fond inculpatul a contestat legalitatea acestora, critici, de altfel neîntemeiate.

Astfel, în conformitate cu art. 91 C. proc. pen., la dosarul de urmărire penală se regăsesc procesele verbale de certificare a interceptărilor a căror existență este negată de către inculpat. De asemenea, Curtea de Apel Alba Iulia a emis autorizația cu nr. 11 din 19 mai 2006 în dosarul nr. 12/I/2006 prin care s-a autorizat efectuarea interceptărilor și înregistrărilor pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor purtate în mediu ambiental între numita T.M.E. și inculpatul D.N.

Cât privește ultimele motive de recurs invocate, respectiv faptul că dispozitivul hotărârii nu se înțelege, în sensul că instanța fondului, deși a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei nu a stabilit și termenul de încercare, completând apoi minuta și dispozitivul pe calea unei încheieri de îndreptare de eroare materială și nu a făcut mențiunea despre aceasta pe actul îndreptat și împrejurarea că inculpatul nu a fost audiat după schimbarea încadrării juridice a faptei, acestea nu vor mai fi verificate, respingerea lor fiind deja motivată anterior în cadrul analizării criticelor formulate de către parchet. Ca atare, după verificarea cauzei și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., recursurile fiind nefondate, Curtea urmează a le respinge conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A, – S.T. Alba Iulia și de inculpatul D.N. împotriva sentinței penale nr. 103 din 28 noiembrie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 septembrie 2008.