ÎCCJ, decizie (scj.ro #146132)

Asigurare de răspundere civilă auto obligatorie. Societate de asigurări aflată în procedura falimentului. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dreptul comun îndreptată împotriva Fondului de garantare a asiguraților. Inadmisibilitate.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații.

Index alfabetic

: accident de circulație

faliment

drept de creanță

poliță de asigurare civilă auto

prejudiciu

despăgubiri materiale

procedură administrativă

Legea nr. 213/2015, art. 13, art. 14

Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015, art. 9

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 - lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor - și prevederile art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 stabilesc că Fondul de garantare a asiguraților are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015 precum și faptul că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment.

Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar, între Fondul de garantare a asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există nici un raport juridic și, prin urmare, nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, cum vehiculul implicat în accidentul a cărui victimă a fost reclamanta era asigurat la societatea de asigurare față de care s-a deschis procedura insolvenței, iar, prin hotărâre judecătorească definitivă, asigurătorul a fost obligat la plata unor sume reprezentând despăgubiri materiale și daune morale, titulara dreptului de creanță avea posibilitatea de a se adresa cu o cerere Fondului de garantare a asiguraților, urmând procedura instituită de Capitolul III al Legii nr. 213/2015, acțiunea directă în fața instanței civile fiind inadmisibilă.

Secția I civilă, decizia nr. 436 din 14 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. i-a chemat în judecata pe pârâții B., Societatea Asigurare - Reasigurare C. S.A. - prin lichidator X. SPRL, Fondul de garantare a asiguraților și Fondul de protecție a victimelor străzii, pentru a se dispune obligarea pârâților la plata daunelor materiale în cuantum de 1.667.763,63 ron, reprezentând: 1.377.317,08 ron, beneficiul nerealizat; 32.046,55 ron, cheltuieli efectuate ca urmare vătămării suferite; 258.400,00 ron, cheltuieli materiale certe ce urmează a fi realizate în viitor.

Prin sentința civilă nr. 1249 din 29.11.2016 a Tribunalului Iași, Secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Fondul de garantare a asiguraților.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Fondului de protecție a victimelor străzii  și, pe cale de consecință, s-a respins acțiunea formulată de către reclamanta A. împotriva acestuia.

S-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a autorității de lucru judecat.

S-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de către reclamanta A. împotriva Fondului de garantare a asiguraților și pârâtului B.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel A., solicitând admiterea apelului, anularea sentinței atacate și judecarea cauzei, prin evocarea fondului.

Prin decizia nr. 358 din 10.05.2017, Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1249/2016, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o noua judecată instanței de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 C.proc.civ., recurenta a susținut că legislația aplicabilă în speță nu exclude posibilitatea celor păgubiți de a se adresa pe calea dreptului comun, în cazul în care solicită plata daunelor rezultate din producerea unui risc asigurat printr-o polița RCA. A afirma contrariul înseamnă a adăuga la lege și a încălca dreptul de acces la justiție, drept constituțional fundamental.

Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 213/2015 reprezintă doar o facilitate pentru păgubiții care dețin deja o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva asigurătorului sau care doresc constatarea prejudiciului în urma deschiderii unui dosar de daună. În speța pendinte, deși prejudiciul actual și viitor este cert, nu se poate afirma că deține o creanță certă, ea nefiind încă stabilită de o instanță de judecată, singura ce are aceasta abilitate.

Faptul ca petenții pot urma și altă procedură, în afară de cea necontencioasă, prevăzută de art. 12-14 din Legea nr. 213/2015, rezultă chiar din art. 20 alin. (2) din lege care prevede că, „în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancțiunile prevăzute de Codul penal, dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment și/sau în urma exercitării altor acțiuni de recuperare a sumelor cuvenite”. În acest context, recurenta consideră că obligativitatea acestei declarații pe propria răspundere nu ar fi fost instituită dacă legiuitorul ar fi avut intenția de a face din această procedură administrativă singura posibilitate de recuperare a prejudiciului apărut în urma producerii unui risc asigurat.

Recurenta a arătat că procedura necontencioasă prevăzută la art. 12-14 din Legea nr. 213/2015, în afara faptului că nu este prevăzută ca unică variantă de angajare a răspunderii legale a Fondului, este aplicabilă doar în măsura în care se dorește o rezolvare amiabilă, pentru creanțe certe, lichide și exigibile, rezultând din avariile autoturismelor. Acest lucru rezultă inclusiv din modalitatea de formulare a normelor invocate, precum și a normelor de aplicare (art. 13-16 din Norma nr. 16/2015). Normele se referă la pagubele materiale rezultând din avarierea unor bunuri (autovehicule etc.) ale căror cuantum cert poate fi demonstrat prin înscrisuri justificative (factura proforma sau deviz de reparații). Mai mult, în cazul unui dosar de daună, evaluarea prejudiciului este realizată de către un inspector de daune, pe baza unui sistem de specialitate, or, în cazul pendinte, inspectorul de daună nu poate avea competența necesară în a stabili beneficiul material nerealizat de recurentă; în atare condiții, prin obligarea la parcurgerea unei astfel de proceduri, i se încalcă și dreptul la un proces echitabil, nemaiavând posibilitatea de a apela la o instanță independentă, calificată și imparțială în vederea stabilirii corecte a prejudiciului suferit.

Consideră că atât instanța de fond, cât și instanța de apel au interpretat în mod greșit prevederile legale instituite prin Legea nr. 213/2015.

În primul rând, la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, se prevede foarte clar faptul că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului.

Pe lângă faptul că legea nu instituie obligativitatea urmării procedurii necontencioase, chiar statuează faptul că cel păgubit are la dispoziție mai multe căi/ posibilități de a-și recupera prejudiciul suferit, astfel încât consideră că legea specială nu îngrădește dreptul de a recurge la procedura de drept comun.

Astfel, instanța de fond și cea de apel au extins norma juridică - art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015 - dincolo de ipotezele la care se aplică, în sensul că legea specială a fost aplicată, prin analogie, la o situație ce nu cade sub incidența ei și, în plus, au văzut obligativitatea acolo unde era prevăzută posibilitatea, aspect ce, în opinia recurentei, constituie motiv de casare în recurs.

Această aplicare greșită a normelor legale a condus și la aplicarea greșită a normelor de procedură, prin admiterea unei așa-zise excepții de inadmisibilitate a acțiunii de drept comun împotriva Fondului de garantare a asiguraților.

Recurenta a mai susținut că, potrivit art. 193 alin. (1) C.proc.civ., sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, daca legea prevede în mod expres aceasta. Or, Legea nr. 213/2015 nu prevede o astfel de obligație expresă.

În speță, se solicită repararea unui prejudiciu care a survenit în urma înrăutățirii stării de sănătate care a cauzat pensionarea forțată pe caz de boală. Pentru a fi stabilit în mod corect acest prejudiciu, trebuie să se analizeze dacă există un raport de cauzalitate între producerea accidentului și prejudiciul survenit ulterior. Pentru a se stabili acest aspect, precum și întinderea prejudiciului, este necesară parcurgerea unei proceduri contencioase, administrarea și analizarea unui material probatoriu „stufos”, discutarea acestuia în condiții de contradictorialitate, astfel încât să existe garanția respectării drepturilor tuturor părților implicate, aspecte ce sunt de competența exclusivă a instanțelor de judecată.

Fondul nu se poate substitui autorității judecătorești în acest sens. Chiar dacă decizia fondului, de respingere sau de admitere parțială a cererii de despăgubire, poate fi atacată la instanța de contencios administrativ - Curtea de Apel București, întreaga procedură nu conferă toate garanțiile pentru ca recurenta să recupereze despăgubirile care i se cuvin. Termenele sunt foarte scurte, iar contestația se judecă cu celeritate, aspecte care nu permit administrarea unui probatoriu mai complex (expertize medico-legale, contabile, etc.). Astfel, îi sunt încălcate drepturile privind accesul liber la justiție și cel la un proces echitabil, drepturi garantate și protejate de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform dispozițiilor Legii nr. 213/1998, Fondul de garantare a asiguraților a fost înființat special pentru protejarea creditorilor de asigurări ai unei societăți de asigurare. Așadar, în condițiile în care societatea de asigurare intră în procedura falimentului, creditorii acesteia nu au obligația de a se înscrie la masa credală în cadrul procedurii de insolvență, ci pot valorifica pretențiile existente față de asigurător, în limita unui plafon legal, direct împotriva Fondului de garantare a asiguraților, care, la rândul său, va recupera aceste sume sau o parte din ele prin înscrierea la masa credală.

Raportat la dispozițiile legale invocate, din momentul intrării în procedura falimentului, Fondul, în calitatea sa de garant legal, este în drept să efectueze toate plățile creditorilor societății de asigurare, fie în urma unei cereri adresate în mod direct instituției, fie în cadrul unei proceduri contencioase de drept comun.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 6.12.2017, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. și a acordat termen la data de 14.02.2018, în ședință publică pentru dezbaterea recursului.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Sub un prim aspect, trebuie remarcat că ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, prin raportare la soluțiile pronunțate de instanțele fondului, este împrejurarea dacă parcurgerea procedurii administrative instituită de Legea nr. 213/2015 are sau nu caracter obligatoriu.

Pentru a decide asupra acestui aspect, trebuie realizată o interpretare a dispozițiilor acestei legi, precum și o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, vehiculată de autoarea recursului dedus judecății.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București – Secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Utilizarea sintagmei „poate formula”, în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia recurenta îi atribuie semnificația de posibilitate de alegere între procedura administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată, demonstrează, în opinia instanței de recurs, nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecată - Curtea de Apel București - Secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În același sens, Legea nr. 213/2015 și art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar, între Fondul de garantare a asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există nici un raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de garantare a asiguraților și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului de acces la un tribunal și garanțiilor procesuale instituite de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de recurs reține următoarele argumente:

În jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, este unanim recunoscut că dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăși natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenție, cu condiția ca limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporționale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat și mijloacele folosite, între interesul general și imperativul protejării drepturilor individuale (a se vedea în acest sens, cauza

Sabin Popescu c. României

, hotărârea din 2 martie 2004, par. 66).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile articolului 6 al Convenției, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, însă, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanță independentă și imparțială, cu plenitudine de jurisdicție, adică o instanță capabilă să exercite un control în fapt și în drept, desigur, în funcție de competențele atribuite de dreptul intern.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în cauza

Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgiei

, par. 51, ori hotărârea din 26 aprilie 1995, pronunțată în cauza

Fischer contra Austriei

, par. 28, că imperative de suplețe și eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pot justifica intervenția prealabilă a unor organe administrative care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 paragraful 1 din Convenție. Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unei asemenea autorități să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică un „tribunal” în sensul Convenției.

Or, într-o ipoteză de tipul celei deduse judecății, refuzul cererii de despăgubire/plată de către Fondul de garantare a asiguraților, concretizat într-o decizie de respingere totală sau parțială a pretențiilor, emisă în cadrul procedurii administrative prealabile, este supus cenzurii instanței de judecată, astfel cum este în mod expres reglementat în articolul 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, instanță care întrunește toate calitățile unui tribunal independent, în sensul art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, astfel încât instanța de recurs nu poate decela nici un risc de potențială încălcare a dreptului la un proces echitabil, astfel cum, în mod nefondat, susține recurenta.

Împrejurarea că recurenta reclamantă sau alți creditori de asigurări aflați în situații similare cu aceasta nu au acces la o instanță civilă, ci la o instanță de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze competențele și atributele instanțelor de judecată, iar art. 6 al Convenției nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfășoare exclusiv în fața unei secții civile.

Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată.

Cum, în cauza dedusă judecății, vehiculul implicat în accidentul a cărui victimă a fost recurenta reclamantă A. era asigurat la SC C. SA, societate față de care s-a deschis procedura insolvenței, iar, prin sentința civilă nr. 860 din 22.03.2013, pronunțată de Judecătoria Iași în dosarul nr. x/245/2012, rămasă definitivă, instanța a obligat asigurătorul SC C. SA la plata următoarelor sume: 32.755,69 lei, reprezentând despăgubiri materiale, din care 16.258.19 lei reprezentând prejudiciu efectiv suferit, iar sumă de 16.497,50 lei, reprezentând beneficiu nerealizat aferent anului 2010; 442.190 lei, reprezentând daune morale; 454.51 lei reprezentând cheltuieli judiciare, reclamanta, titulara unui drept de creanță stabilit într-o procedură judiciară, avea posibilitatea de a se adresa cu o cerere Fondului de garantare a asiguraților, urmând procedura instituită de Capitolul III al Legii nr. 213/2015, acțiunea directă în fața instanței civile fiind inadmisibilă, astfel cum, în mod legal, au decis instanțele fondului.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 80/2017, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, Curtea constatând că

art. 14

din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de garantare a asiguraților, prin formularea unei cereri de plată, declanșând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea

nr. 213/2015

și prevăzută de art. 22  alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31.08.2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 2.09.2015.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea

nr. 213/2015

stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări,

a priori

formulării unei cereri de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs în ansamblul lor sunt nefondate, instanța de recurs, în temeiul art. 496 C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 358 din 10.05.2017 a Curții de Apel Iași, Secția civilă.