ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2162/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 08.11.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților solicitând ca prin hotărârea ce urmează a se pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro (900.000 RON), reprezentând daune morale, obligarea la plata unei prestații periodice lunare, raportată la valoarea salariului minim net pe economie, începând cu luna iulie 2015 și până la încetarea stării de nevoie a acesteia.

A solicitat și "citarea în calitate de intervenient forțat" a lui B.

Prin Sentința civilă nr. 554/16.03.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și intervenientul forțat B.

Prin Decizia nr. 1551A din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A., a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

4.1. Motive

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs prin care a invocat următoarele motive de nelegalitate:

În mod greșit a considerat instanța de apel că nu au fost solicitate actele eventualului dosar de daună depus de către reclamantă la asiguratorul aflat în faliment, nu s-au solicitat relații cu privire la existența, înaintarea sau neînaintarea acestuia către FGA, nici cu privire la publicarea listei potențialilor creditori de asigurări sau încunoștințarea reclamantei cu privire la preluarea dosarului de către Fond și a demersurilor pe care trebuie să le facă, așa cum FGA era obligat de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 și ale art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motiv pentru care, în lipsa acestor elemente din care să rezulte că reclamanta a avut efectiv acces la procedura specială nu i se poate reproșa faptul că nu a urmat-o.

Din dispozițiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu rezultă obligația ca FGA să aducă la cunoștința creditorilor de asigurare aspecte legate de existența, înaintarea sau neînaintarea dosarului de daună aflat la asigurator către FGA, nici cu privire la publicarea listei potențialilor creditori de asigurări sau încunoștințarea reclamantei cu privire la preluarea dosarului de către Fond și a demersurilor pe care trebuie să le facă.

Instanța de apel, prin aplicarea și interpretarea total eronată a dispozițiilor legale, nu a făcut altceva decât să repare greșeala făcută de reclamantă, care nu a depus cererea de plată către FGA în termen legal, conform dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei 16/2015 a ASF.

Din evidențele FGA nu rezultă ca reclamanta, direct sau prin mandatar, să fi depus cerere de plată, aceasta înțelegând sa urmeze calea unei acțiuni în pretenții, confundând FGA cu un asigurator sau considerând că FGA este succesorul în drepturile și obligațiile asiguratorului falit.

Prin formularea cererii de chemare în judecată a FGA direct în fața unei instanțe de drept comun, reclamanta, prin avocat, încalcă dispozițiile speciale și imperative ale dispozițiilor Legii nr. 213/2015 -art. 13 și 14 - iar conduita procesuală reprezintă o încercare de eludare a normelor de procedură prevăzute pentru ipoteza în care asiguratorul se afla în procedura falimentului, cum este cazul dedus judecății.

Instanța de apel, prin soluția total eronată, nu a făcut altceva decât să consimtă această eludare a unei legi speciale, deși practica Curții de Apei București este în sensul admiterii excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, prin raportare la soluțiile pronunțate (fond și apel) este împrejurarea dacă parcurgerea procedurii administrative instituită de Legea nr. 213/2015 are sau nu caracter obligatoriu.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a apreciat că această procedură nu este obligatorie ci este facultativă, considerând că FGA avea obligația de a notifica reclamanta cu privire la preluarea dosarului de daună de la asiguratorul falit, la stadiul acestuia, la procedura ce urmează a fi efectuată în vederea obținerii sumelor de la FGA, eventual și de a-i formula cererea de plată.

FGA nu a îngrădit niciunui creditor de asigurare accesul la această procedură și nu se poate invoca necunoașterea legii, mai ales în condițiile în care reclamanta a fost consiliată.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresata Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiți de art. 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Utilizarea sintagmei "poate formula", în cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, căreia instanța de apel îi atribuie semnificația de posibilitate de alegere între procedura administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată, demonstrează nu dreptul de opțiune între cele doua proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asiguratorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecata - Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Aceasta concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurator, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asiguratorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurator aflat în faliment.

În același sens, Legea nr. 213/2015 și art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asigurărilor stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asiguratorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurator și nu preia funcțiile unui asigurator, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asiguratorului, iar, între Fondul de garantare a asigurărilor și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulate nu există niciun raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de garantare a asigurărilor și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

4.2. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 21 noiembrie 2019.

Prin raport s-a arătat, față de excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de lege, că susținerile recurentului pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Ceea ce se dispută în cauză, în mod esențial, prin raportare la soluțiile pronunțate de instanțele fondului, este împrejurarea dacă Legea nr. 213/2015 a instituit parcurgerea unei proceduri administrative, care să aibă sau nu caracter obligatoriu.

Pentru a decide asupra acestui aspect, trebuie realizată o interpretare a dispozițiilor acestei legi, precum și o analiză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil reglementat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, situat în Capitolul III al Legii nr. 213/2015 care prevede procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile fondului, statuează că, în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului de garantare a asiguraților, în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Cererile creditorilor de asigurări, definiți de articolul 4 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, sunt de competența comisiei speciale constituite la nivelul Fondului, iar, în cazul refuzului cererii de despăgubire/plată, comisia emite o decizie de respingere, împotriva căreia se poate formula contestație, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în termen de 10 zile de la comunicare, potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Sintagma "poate formula", din cuprinsul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu-i poate fi atribuită semnificația de posibilitate de alegere între procedura administrativă și cea directă, în fața instanței de judecată. În opinia instanței de recurs, sintagma enunțată exprimă nu dreptul de opțiune între cele două proceduri, ci vocația persoanei interesate, titulară a unui drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, de a solicita realizarea acestui drept în procedura specială reglementată de acest act normativ, urmând ca, în ipoteza în care cererea de despăgubire/plată este refuzată, aceasta să se poată adresa instanței de judecată - Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, în virtutea competenței speciale atribuită în acest sens de legiuitor.

Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2005, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului, ce nu este un succesor sau un mandatar al asigurătorilor în faliment și nu poate fi chemat în judecată, pe calea dreptului comun, pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare civilă auto, emisă de un asigurător aflat în faliment.

În același sens, Legea nr. 213/2015 și art. 9 din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților stabilesc că Fondul are ca scop plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015; că Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurare, iar nu ca obligații proprii ale asigurătorilor în faliment, plățile fiind achitate sau acoperite exclusiv printr-o procedură administrativă prevăzută de dispozițiile legale speciale.

Astfel, Fondul nu are calitatea de asigurător și nu preia funcțiile unui asigurător, nu se subrogă în drepturile și obligațiile asigurătorului, iar, între Fondul de Garantare a Asiguraților și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație, nu există niciun raport juridic, neexistând o obligație solidară a Fondului de Garantare a Asiguraților și a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier.

Așadar, chiar dacă Fondul de garantare a asiguraților nu se subrogă asigurătorului (potrivit art. 9 alin. (2) din Norma nr. 16/2015 "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM") în ce privește plata despăgubirilor, aceasta se face cu observarea acelorași condiții rezultate din contractele de asigurare.

Potrivit art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie, împotriva căreia se poate formula contestație.

Așadar, decizia organului administrativ este supusă cenzurii instanței de judecată în fața căreia, cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului de apărare poate fi demonstrat caracterul nelegal al acesteia, respectiv justețea pretențiilor formulate. În aceste condiții, împrejurarea că Legea nr. 213/2015 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția europeană, întrucât, cadrul normativ special prevede posibilitatea ca decizia emisă în procedura administrativă să fie supusă controlului de către instanța de judecată. Drept urmare, actul normativ asigură o jurisdicție deplină și efectivă, în fapt și drept, a legalității deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraților și, implicit, a pretențiilor creditorilor de asigurări.

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 80/2017, publicată în M. Of. nr. 667/2.09.2015, în examinarea excepției de neconstituționalitate a art. 14 din Legea nr. 213/2015, când a constatat că art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări, iar dispozițiile acestui act normativ dispun că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraților, prin formularea unei cereri de plată. În această modalitate este declanșată procedura de plată administrativă, necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Astfel, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea dreptului de a formula o cerere adresată instanței de judecată nu poate exclude respectarea unei proceduri prealabile, care este prevăzută de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată, iar Legea nr. 213/2015 stabilește o procedură necontencioasă prealabilă acțiunii în instanță, ce trebuie urmată de creditorul de asigurări, a priori formulării unei cereri de chemare în judecată.

În același sens, al neafectării dreptului de acces la justiție, prin instituirea unei proceduri prealabile, este jurisprudența instanței de contencios european, care reține că, pentru imperative de eficacitate, pe deplin compatibile cu protecția drepturilor reglementate de Convenție, este justificată intervenția prealabilă a unor organe administrative, care nu îndeplinesc condițiile cerute de art. 6 parag. 1 din Convenție, adică, nu sunt instanțe de judecată propriu-zise (în acest sens, de exemplu, cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, parag. nr. 51). Ceea ce impun însă dispozițiile acestui articol convențional este ca decizia unui asemenea organ să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ de plină jurisdicție, adică de un "tribunal" în sensul Convenției (cale de atac deschisă, în această materie, pe temeiul art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015).

Împrejurarea că reclamanta intimată sau alți creditori de asigurări aflați în situații similare cu aceasta nu au acces la o instanță civilă, ci la o instanță de contencios administrativ, nu este de natură să determine o concluzie opusă, câtă vreme este opțiunea legiuitorului să reglementeze competențele și atributele instanțelor de judecată, iar art. 6 al Convenției nu impune ca procedura judiciară ulterioară unei proceduri prealabile să se desfășoare exclusiv în fața unei secții civile.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a considerat că prin soluția dată instanța de apel a nesocotit prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, și pe cale de consecință prevederile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât criticile formulate prin motivele de recurs întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul și, față de cerințele art. 497 teza I C. proc. civ., va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Deciziei nr. 1551A din 5 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2019.

GGC - NN